Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 2-a din Postul Mare
Gen 15,5-12.17-18; Ps 26; Fil 3,17-21;4,1; Lc 9,28-36

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi ascultători,
Dacă aţi urmărit cu atenţie lecturile din această duminică, aţi observat probabil un detaliu cu care nu suntem prea obişnuiţi: omul vorbeşte foarte puţin în lecturile de astăzi! Într-adevăr, Abraham ia cuvântul o singură dată, cerându-i un semn lui Dumnezeu pentru a se convinge de făgăduinţa nemaiauzită ce i-o face, sfântul Pavel ne adresează un singur îndemn, să rămânem statornici în Domnul, şi nici sfântul Petru nu apucă să rostească mai mult decât un singur cuvânt, pentru că de fapt "nu-şi dădea seama ce spune" (Lc 9, 33).

Am putea spune că asistăm la un adevărat post al cuvintelor, însă ne întrebăm care poate fi rostul acestuia. O primă explicaţie ce ne stă la îndemână este aceea că cineva îşi ţine în frâu propriile cuvinte pentru a da ascultare altcuiva. Nu întâmplător sfântul Iacob ne îndeamnă în epistola lui să fim "grabnici la ascultat şi înceţi la vorbit" (Iac 1,19), în timp ce lecturile de azi ne dezvăluie cine este interlocutorul prin excelenţă al omului. Abraham tace pentru a asculta încremenit de uimire glasul lui Dumnezeu care încheie un legământ cu el, iar cuvintele lui Petru pe muntele Tabor sunt curmate de glasul Tatălui ceresc care le cere ucenicilor să asculte de Fiul său preaiubit. Aşadar, putem înţelege pentru început că ni se cere acest post al cuvintelor pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să ne adreseze cuvântul său. Vechiul Testament exprimă minunat lucrul acesta în rugăciunea lui Samuel: "Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă" (1Sam 3, 9).

Însă menirea de pe urmă a ascultării omului este să fie transfigurată în viziune, iar omul să fie transformat odată cu odată cu ascultarea sa. Abraham ascultă cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea un semn care să-i anticipe în credinţă propria sa transformare: dintr-un om pribeag şi fără urmaşi, Dumnezeu face un întemeietor de neam şi ţară. Trecând apoi la evanghelie, ucenicilor li se cere să asculte de Fiul Tatălui pentru ca schimbarea la faţă a acestuia să se reflecte apoi în transformarea vieţii lor.

Dumnezeu ne cere aşadar întâi ascultarea, pentru ca apoi să ne bucurăm de contemplarea chipului său şi de propria noastră transfigurare prin convertire. Ascultarea stă la începutul pelerinajului vieţii noastre pământeşti, pe când viziunea beatifică a lui Dumnezeu reprezintă încununarea acestuia. Numai că nouă ne-ar plăcea instinctiv dacă s-ar putea să inversăm această ordine, ba chiar să avem parte de frumuseţea lui Dumnezeu, fără să mai fie nevoie să ascultăm de cuvântul său. Ce mult ne regăsim în cuvintele lui Petru atunci când spune în momentul schimbării la faţă: "Învăţătorule, ce bine ne simţim aici (în original: ce frumos este pentru noi aici); să facem trei colibe". În spatele acestei propuneri bine intenţionate dar cam naive, se ascunde de fapt teama ca nu cumva acest spectacol unic să se termine: Moise şi Ilie începeau deja să se îndepărteze (cf. Lc 9, 33). Numai că Petru uită aici un lucru fundamental: înainte ca el să fi vrut să construiască cele trei colibe, însuşi "Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi" (cf. In 1, 14) pentru a nu ne mai părăsi niciodată. Evanghelistul Ioan este şi mai precis, atunci când scrie în Prologul său despre Cuvântul lui Dumnezeu că şi-a întins cortul în mijlocul nostru. În timp ce noi vrem să-l fixăm pe Cristos în faţa ochilor noştri lumeşti ca într-un spectacol, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu vrea să-şi facă un lăcaş în ascultarea noastră.

De aceea, îndrăznim să spunem că lecturile de astăzi, atât de bogate în imagini minunate, nu se adresează atât imaginaţiei noastre, cât capacităţii noastre de a asculta. Şi lucrul acesta este cu atât mai important pentru Liturghia pe care o celebrăm chiar acum, cu cât ea este adresată prin radio în mod special acelora pe care vârsta, suferinţa sau boala îi împiedică să vină la biserică să contemple misterul euharistic prin care pâinea şi vinul se transformă în preasfântul trup şi sânge al lui Cristos. Pentru voi, ascultători dragi, evanghelia schimbării la faţă are un cuvânt extraordinar de încurajare. Pe muntele Tabor, în chiar momentul transfigurării sale, Isus îi aude pe Moise şi Ilie care-i vorbesc despre sfârşitul lui care avea să se împlinească la Ierusalim (cf. Lc 9, 32). Numai că originalul grec nu spune exact "sfârşit" referindu-se la patima şi moartea lui Isus, ci foloseşte un cuvânt mult mai profund, "exod" care înseamnă în Biblie "ieşire", "eliberare". Aşa cum Dumnezeu a eliberat din robie poporul lui Israel prin minunea exodului, a ieşirii, tot astfel acelaşi Părinte ceresc l-a eliberat din moarte pe Fiul său preaiubit şi prea ascultător prin misterul învierii sale şi tot el îi va elibera pe toţi cei care ascultă cu adevărat în viaţa lor. Eliberarea de lanţurile suferinţei şi ale morţii este transfigurarea făgăduită celor care ascultă.

Să ascultăm aşadar pentru a putea vedea bunătatea şi frumuseţea lui Dumnezeu pe pământul celor vii, după cum spune un psalm. Şi nimeni nu ne poate ajuta mai mult pe calea acestei transformări decât sfânta Fecioară Maria, deoarece ascultarea ei a fost atât de desăvârşită, încât Cuvântul divin pe care l-a ascultat a devenit vizibil, luând trup din trupul ei. Maică a Cuvântului, învaţă-ne ascultarea ca să ne putem bucura în veci de frumuseţea Fiului tău, Isus!

4 martie 2007, Radio Iaşi

Pr. Marius Taloş, SJ

[ index ]