Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 33-a de peste an
Dan 12,1-3; Ps 15; Evr 10,11-14.18; Mc 13,24-32

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Ştiţi, de bună seamă, că această duminică este cea care precede o mare sărbătoare, este vorba de Isus Cristos, Regele Universului. Această sărbătoare se celebrează în ultima duminică a anului liturgic şi se vrea a fi o încununare a parcursului de-a lungul căruia am beneficiat, o dată în plus, de revelaţia persoanei lui Isus Cristos, de învăţătura şi de minunile sale menite să ne corecteze minţile pervertite, să ne vindece sufletele rănite de apucăturile noastre egoiste şi, totodată, am celebrat misterele mari ale întrupării Fiului lui Dumnezeu în firea noastră omenească, ale pătimirii, morţii şi învierii sale, care ne-au obţinut harul mântuirii nouă tuturor celor care credem şi nădăjduim în el.

Această duminică în care ne aflăm este orientată, aşadar, către sărbătoarea lui Isus Cristos, Regele Universului. Prin urmare textele pe care le-am auzit au drept rol să ne pregătească pentru a-l contempla pe Regele nostru, pentru a-i exprima recunoştinţa pentru tot ceea ce a făcut pentru noi, pentru a ne împrospăta credinţa şi ataşamentul faţă de el şi a ne angaja să trăim şi pe mai departe în concordanţă cu exigenţele evanghelice. Într-adevăr, menţiunea venirii Fiului Omului pe norii cerului evocă faptul că el este Cristosul, cel care prin învierea din morţi şi prin înălţarea la dreapta Tatălui a obţinut domnia asupra tuturor stăpânirilor şi domniilor acestei lumi, dar şi asupra fiecăreia dintre creaturile lui Dumnezeu. Or, această venire este prezentată ca o intervenţie de amploare a lui Cristos în favoarea aleşilor săi. Pentru ei intervine Fiul Omului, în timp ce totul în cer şi pe pământ se năruie, pentru a-i reuni laolaltă din cele patru colţuri ale lumii. Această imagine grandioasă îi impresionează pe mulţi dintre noi. Scopul ei, însă, nu este acela de a ne speria, cât mai ales acela de a înţelege amploarea mijloacelor pe care Cristos, regele nostru, le desfăşoară pentru a-i salva pe fiecare dintre supuşii săi. Toţi îi suntem dragi, iar pentru a ne mântui, el face tot ce îi stă în putinţă. Isus a exprimat aceeaşi idee şi printr-o altă imagine, aceea a păstorului, care, având 100 de oi şi pierzând pe una dintre ele, le lasă în pustiu pe cele 99 şi merge să o caute pe cea pierdută până o găseşte. Iar când o găseşte, o ia pe umerii săi şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini şi le spune: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit oaia pierdută" (Lc 15,6). Iată, aşadar, două moduri diferite de a exprima în ce constă regalitatea lui Cristos: ce a făcut şi ce continuă să facă el pentru noi!

Cert este că la sfârşitul lecturilor de astăzi, în minţile noastre se profilează o imagine şi o convingere. Imaginea, sugerată de toate cele trei lecturi, este aceea a unei tulburări de amploare cosmică care se abate asupra omenirii. Printr-o intervenţie decisivă, Cristos nu numai că îi salvează pe credincioşii săi, dar şi înfăptuieşte un act de dreptate, atunci când îi judecă şi îi pedepseşte pe cei care au săvârşit răul. Convingerea este aceea că promisiunea lui Isus Cristos de a veghea asupra celor pentru care şi-a dat viaţa nu lasă loc nici unei îndoieli: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece".

Cât de preţioase sunt pentru noi această imagine însoţită de o astfel de convingere! Mă gândesc la faptul că foarte mulţi dintre noi am trăit experienţe cumplite în care totul se năruia în jurul nostru. Doar credinţa în Dumnezeu şi în fidelitatea lui ne-au dat forţă să-i implorăm şi să îi aşteptăm mântuirea. Iar el nu ne-a dezamăgit. Sigur că un exemplu concret ar fi binevenit aici pentru a ne edifica cu toţii. În loc de exemplu, însă, vă voi reda mărturia-rugăciune a unui credincios care a trăit experienţa intervenţiei lui Dumnezeu atunci când nu mai întrezărea nici o speranţă de scăpare: "Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine, pentru că la tine îşi află refugiul sufletul meu; şi la umbra aripilor tale îmi caut un loc de scăpare, până va trece primejdia. Strig către Dumnezeul cel preaînalt, către Dumnezeul care îmi face binele: va trimite din ceruri şi mă va elibera, îi va face de ruşine pe cei care mă prigonesc, va trimite Dumnezeu îndurarea şi adevărul său. Sufletul meu e culcat în mijlocul puilor de leu care-i sfâşie pe fiii oamenilor; dinţii lor sunt suliţe şi săgeţi, iar limbile lor, săbii ascuţite. Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, peste tot pământul este slava ta! Au întins cursă paşilor mei şi au încovoiat sufletul meu. Au săpat în faţa mea o groapă, dar ei înşişi au căzut în ea. Inima mea este liniştită, Dumnezeule, liniştită este inima mea. Ţie îţi voi înălţa imnuri şi ţie îţi voi cânta. Pentru că îndurarea ta este mare, până la ceruri, şi fidelitatea ta până la nori".

De o astfel de încredere avem nevoie în viaţa de zi cu zi. Ea ne este cu atât mai folositoare cu cât simţim că în lumea întreagă are loc acum o transformare profundă. Această transformare, de o amploare fără precedent, a căpătat un ritm alert, începând cu ultimii ani ai secolului XX şi, dacă ea comportă multe aspecte pozitive, nu puţine sunt aspectele care stârnesc îngrijorări şi nelinişti. Nu mai departe, mulţimea de crize economice, financiare, sociale, care îi obligă pe responsabili să alcătuiască, aşa cum propunea nu de mult Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea, o nouă ordine mondială. Această nouă ordine este capitală. Important este în ce fel va fi ea stabilită: cu sau fără referinţă la valorile evanghelice. Or, referinţa la valorile evanghelice presupune o atitudine de credinţă din partea responsabililor diferitelor segmente ale societăţii. Din nefericire Sfântul Părinte papa remarca, în cadrul catehezei de săptămâna trecută, faptul că: "În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru credinţă: de fapt, există o formă de ateism pe care-l definim, drept, practic, în care adevărurile credinţei sau riturile religioase nu sunt negate, dar sunt considerate neimportante pentru existenţa zilnică, rupte de viaţă, inutile. Într-o astfel de situaţie se crede în Dumnezeu în mod superficial şi se trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. În cele din urmă, însă, un astfel de mod de a trăi se dovedeşte a fi şi mai distrugător, întrucât el duce la indiferenţă faţă de credinţă şi faţă de problema lui Dumnezeu.

În realitate, omul, separat de Dumnezeu, este redus la o singură dimensiune, cea orizontală, şi tocmai acest reducţionism reprezintă una dintre cauzele fundamentale ale totalitarismelor care au avut consecinţe tragice în secolul trecut, precum şi a crizei de valori pe care o vedem în realitatea actuală. Întunecând referinţa la Dumnezeu, s-a întunecat şi orizontul etic, pentru a lăsa spaţiu relativismului şi unei concepţii ambigue de libertate, care, în loc să fie eliberatoare, ajunge să-l lege pe om de nişte idoli. Ispitirile pe care Isus le-a înfruntat în deşert înainte de misiunea sa publică reprezintă bine acei idoli care-l fascinează pe om când nu merge dincolo de el însuşi. Dacă Dumnezeu pierde poziţia centrală, şi omul îşi pierde locul său just şi nu se mai poate situa cum se cuvine în creaţie sau în relaţie cu ceilalţi. Ceea ce înţelepciunea din antichitate evocă prin mitul lui Prometeu nu a dispărut: omul consideră că poate deveni el însuşi dumnezeu, stăpân al vieţii şi al morţii. În faţa acestui tablou, Biserica, fidelă faţă de mandatul lui Cristos, nu încetează niciodată să afirme adevărul despre om şi despre destinul său".

Aşadar, iubiţi credincioşi, nouă, care am trăit experienţa eliberatoare şi salvatoare a lui Isus Cristos, ne revine sarcina de a da o mărturie adevărată şi convingătoare în timpurile de astăzi. Să vorbim prin viaţa noastră despre speranţa care se află în noi, despre ceea ce Domnul a făcut pentru noi, despre faptul că fără lumina evangheliei existenţa noastră, a fiecăruia, existenţa omenirii întregi este în pericol. Imperiile atât de orgolioase şi de autosuficiente, dar necredincioase, vor sfârşi, mai devreme sau mai târziu, prin a se nărui. Noi nu ne bucurăm de acest lucru. Dar inima noastră este liniştită pentru că, punându-şi încrederea în Cristos, regele universului, se ştie ocrotită şi salvată. Amin.

18 noiembrie 2012, Radio Iaşi

Pr. Şerban Tarciziu

[ index ]