Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 29-a de peste an
Is 53,10-11; Ps 32; Evr 4,14-16; Mc 10,35-45 (Mc 10,42-45)

Ziua Mondială a Misiunilor

"Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi". Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul pentru Ziua Mondială a Misiunilor spune: "Evanghelizarea ad gentes se propune din nou cu urgenţă reînnoită pentru că s-a mărit numărul celor care încă nu-l cunosc pe Cristos" şi, preluând cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul II din Redemptoris Missio, continuă: "Nu putem sta liniştiţi, gândindu-ne la milioanele de fraţi şi surori ale noastre, şi ei răscumpăraţi de sângele lui Cristos, care trăiesc fără să cunoască iubirea lui Dumnezeu" (nr. 86).

"Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească, fiind neliniştit, gândindu-se la milioanele de fraţi şi surori pentru care va muri, dar care nu vor cunoaşte iubirea lui Dumnezeu" - acesta este mesajul Zilei Mondiale a Misiunilor şi mesajul evangheliei de astăzi. Fiecare creştin are datoria de a participa la vestirea mântuirii aduse de Isus Cristos, şi aceasta este o datorie ce aparţine fiecărei comunităţi creştine. Suntem "chemaţi pentru a face să strălucească cuvântul adevărului", spunea Sfântul Părinte în mesajul său. Acesta este şi motoul care însoţeşte tema Celei de-a 86-a Zi Mondială a Misiunilor, zi în care Sfântul Părinte ne invită pe fiecare - comunităţi diecezane şi parohiale, institute de viaţă consacrată, mişcări ecleziale şi întreg poporul lui Dumnezeu - să reînnoim angajamentul de a vesti evanghelia şi de a da activităţilor o mai puternică încărcătură misionară.

În vara anului 1999, la începutul lunii iulie, un tânăr de 21 de ani se afla în drum spre casă, după ultimul examen al şcolii de contabilitate, sprijinit de bara autobuzului, îngândurat şi cuprins de febra unui final atât de încărcat al examenelor, ştiind că a încheiat un alt capitol al vieţii sale, stătea privind pe fereastra autobuzului. Exterior era departe de tot ceea ce se întâmpla în jurul lui. Interior, însă, era bulversat şi măcinat de o întrebare: "Care este sensul vieţii mele? Pentru ce m-a creat Dumnezeu? Care este ţelul meu pe pământ?" A încheiat drumul, a coborât în localitatea natală, dar întrebările acestea nu şi-au găsit răspunsul şi el era pe mai departe îngândurat. După o altă lună, într-un spital din Iaşi, a fost martor al strigătului puternic şi plin de deznădejde al unei mame care-şi pierdea fetiţa în vârstă de 12 ani, care a murit din cauza unei neglijenţe. Atunci, mai puternic, a început să răsune în inima sa această întrebare: "Care este sensul vieţii mele? Pentru ce m-a creat Dumnezeu? Care este ţelul meu pe pământ?"

Acel tânăr stă astăzi în faţa dumneavoastră, la microfonul acestui pupitru şi adresează aceeaşi întrebare, dar la modul general: "Care este sensul vieţii noastre? Pentru ce ne-a creat Dumnezeu? Care este ţelul nostru pe pământ?" Nu am venit pentru a fi servit, ci pentru ca să servesc pe alţii, spune astăzi Isus.

Vă invit la un moment de introspecţie asupra vieţii noastre. Dacă astăzi suntem în catedrala din Iaşi sau acasă, alături de aparatul radio, dacă trăim, este pentru că altcineva s-a gândit la noi, este pentru că altcineva ne-a iubit, s-a pus la dispoziţia noastră, pentru mai mult de nouă luni de zile. Nu a încredinţat altcuiva această datorie, şi-a îndreptat tot efortul necesar pentru a ne îngriji pe noi. Corpul matern, fiinţa însăşi a mamei cu centrul ei, cu toate dorinţele sale, cu identitatea ei bine definită, pentru tot acest timp s-a lăsat deoparte, a înţeles că în sine creşte o altă viaţă şi s-a orientat în mod natural şi spiritual spre acea fiinţă care trebuia să crească.

Ne-am născut, dar când ne-am născut am generat în jurul nostru valuri de tensiune, de aşteptare, din partea tatălui şi a mamei, care erau gata să se pună la dispoziţia noastră. Dar nu a fost suficient doar atât, partea frumoasă abia de acum începe. Dacă vrei să creşti, e necesar ca cineva să te iubească şi să te îngrijească. În timp ce tu erai concentrat asupra propriei persoane - "Cine sunt eu?" - a fost nevoie de cineva care să pună la dispoziţia ta viaţa sa pentru a te face să creşti. Frumuseţea vieţii noastre constă în aceasta: Fericirea cea mai intensă o simţim când reuşim să-i facem fericiţi pe alţii, când dăm la o parte dorinţele şi confortul nostru, pentru ca alţii să se bucure.

A fi creştin înseamnă: 1. - să ştii că ai alături un astfel de Dumnezeu, care te iubeşte şi se pune la dispoziţie; iar mai apoi, 2. - să fii conştient că, la rândul tău, ai venit pe lume nu pentru a fi slujit, dar pentru a sluji. Dumnezeu nu a folosit toată puterea sa pentru a fi cineva, dar pentru a fi alături de toţi; nu pentru a subjuga şi a supune, dar pentru a atrage şi a salva; nu pentru a se impune, dar pentru a ne da libertatea de a creşte. La fel trebuie să-şi folosească puterea şi viaţa orice om care îşi caută sensul vieţii şi fericirea.

Ce au făcut şi ce fac toţi acei creştini, preoţi sau laici, care trăiesc în ţările de misiune? Sunt acolo, riscându-şi viaţa pentru a se impune, pentru a coloniza, pentru a subjuga? Pentru ce se fac săraci cu cei săraci? Pentru ce devin emigranţi şi fără patrie în ţările sărace, în care războiul şi conflictele nu contenesc? Pentru ce merg în taberele de refugiaţi sau de concentrare? Pentru ce se lasă ameninţaţi sau chiar ucişi? Pentru a-şi oferi viaţa, pentru a se pune la dispoziţia tuturor, trimişi de Domnul vieţii.

Privind la exemplul sfinţilor şi al nenumăraţilor misionari, ne dăm seama că, de cele mai multe ori, noi, cei care suntem acasă, suntem mai puţin interesaţi de sensul şi valoarea vieţii şi continuăm să ne certăm asupra unor lucruri, cum ar fi: cine este primul în familie sau în Biserică, la şcoală, la liceu sau la facultate, la locul de muncă sau în grupul de prieteni. Continuăm să ne certăm pe teme de genul: cine poate trăi mai mult şi mai bine pe spatele altuia, cine are mai multe bunuri, cine se bucură mai mult sau cine se poate distra mai mult.

Prima şi cea mai importantă misiune pe care trebuie s-o împlinim este aceea de a ajuta pe cineva, chiar pe noi înşine, de a ne elibera de această capcană pentru a primi şi a oferi viaţa adevărată.

În jurnalul unei misiuni din Coasta de Fildeş este amintit următorul fapt. O familie săracă şi neajutorată, care avea un copil de 10 ani, a primit într-o zi vestea că fiul lor a fost muşcat de şarpe. Muşcătura acelui şarpe ar fi adus după sine o cangrenă puternică, ce ar fi mâncat carnea de pe piciorul copilului, şi ar fi adus moartea acestuia. Au alergat imediat la casa misiunii şi au cerut ajutorul. Părintele, binevoitor, a vrut să-i ajute, dar nu avea nici un medicament, dat fiind faptul că misiunea trecea printr-o situaţie mai dificilă. A luat însă maşina şi a plecat, iar pe părinţi i-a rugat să nu înceteze să se roage. Părintele a găsit vaccinul, iar copilul a scăpat cu o mică problemă la picior. După o lună de zile, vizitând acea familie, părintele i-a întrebat: "Cum o mai duceţi?" Ei au răspuns: "E greu uneori, suntem în lipsuri, dar niciodată nu ne-a lipsit harul lui Dumnezeu. Suntem săraci, dar nu am fost niciodată atât de săraci încât să nu-l avem pe Dumnezeu!"

Astăzi, în ziua misiunilor, ascultând fragmentul evanghelic şi privind la invitaţia Sfântului Părinte, în mintea mea se nasc câteva întrebări: Sunt sărac sau bogat? M-am născut pentru a fi slujit sau pentru a sluji pe alţii? Sunt capabil să dau din timpul şi resursele personale, sunt capabil să uit de mine pentru a ajuta pe altul? Eu pentru ce trăiesc? Care este sensul vieţii mele?

Le doresc acestor tineri seminarişti care vor pleca în Coasta de Fildeş, Ecuador şi Kenya, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, iubiţi credincioşi şi dragi ascultători: Să nu fiţi niciodată atât de săraci încât din casa şi viaţa dumneavoastră să lipsească Dumnezeu şi să nu fiţi niciodată atât de mici încât să nu înţelegeţi că doar cine este mic şi se pune la dispoziţia fraţilor este mare şi urmează exemplul lui Dumnezeu. Amin.

Succes, dragi tineri seminarişti!

21 octombrie 2012, Radio Iaşi

pr. Florin Petru Sescu

[ index ]