Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 20-a de peste an
Prov 9,1-6; Ef 5,15-20; In 6,51-58

Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,

Astăzi este a patra duminică consecutivă în parcursul ciclului liturgic anual când în cadrul Liturghiei cuvântului şi mai exact în evanghelie ni se propune spre meditare discursul Domnului nostru Isus Cristos cu privire la pâinea coborâtă din cer pentru viaţa lumii, discurs luat din Evanghelia după sfântul Ioan, capitolul 6.

Acest discurs a avut ca şi punct de pornire momentul înmulţirii pâinilor, minune a lui Cristos cu un impact ceva mai consistent asupra celor care îl urmau prin oraşele şi satele unde predica.

Cu toţi dacă stăm bine şi ne imaginăm am fi consternaţi şi plini de uimire şi astăzi dacă am asista în mod real la o astfel de minune. Aşa au fost şi iudeii de atunci uimiţi, dar în acelaşi timp au rămas aceiaşi oameni gândind despre Isus: El este cel care ne rezolvă problema hranei, nu mai e nevoie să ne străduim noi cu munca, să-l facem rege. Aşa ar gândi şi lumea de astăzi mai ales în contextul crizei în care ne aflăm: Isus cu puterea sa divină să înmulţească alimentele, banii, dacă se poate, să luăm fiecare cât vrea, şi atunci cu toţii am urma învăţătura şi legea sa fără ezitare, nu ne-ar mai trebui alte foruri politice europene sau internaţionale.

Greşeală mare face cel care gândeşte aşa. Isus răspunde de fapt la această greşeală, şi prin discursul său despre pâinea vieţii oferită pentru viaţa lumii ne face părtaşi la o profundă cateheză euharistică despre persoana sa, de data aceasta cu un substrat desigur mult mai profund.

Pentru a vizualiza cu ochii minţii acest substrat şi pentru a pătrunde cu folos cuvintele Mântuitorului, iubiţi credincioşi dragi radioascultători, vă invit să facem mai întâi un salt înapoi în Sfânta Scriptură şi să ne oprim chiar la începutul ei, la cartea Genezei, acolo unde bunul Dumnezeu i se adresează lui Adam, prima creatură umană, după ce acesta reuşeşte să dezamăgească prin neascultarea sa. Şi aici citim că Dumnezeu i-a spus lui Adam: "Pentru că ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci, blestemat să fie pământul din cauza ta! Cu trudă te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi mărăcini îţi va da şi vei mânca iarba câmpului. În sudoarea frunţii tale vei mânca pâine până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat. Pentru că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".

Aceste cuvinte grele, acest blestem al atotputernicului nostru Creator a avut, are şi va avea putere şi bineînţeles consecinţe asupra vieţii omului păcătos, nerecunoscător, neascultător, slab în caracter şi în voinţă atât timp cât el va exista pe acest pământ.

Este o realitate de care n-a fost scutită nici o fiinţă umană şi care se concretizează în slăbiciunile şi neajunsurile omului de fiecare zi şi dintotdeauna: sete, foame, durere, boală, suferinţă, dezamăgire, remuşcări, regrete, nemulţumire în general. Toate acestea pot fi sintetizate într-un singur cuvânt: foame.

Omul este o creatură înfometată, o fiinţă care încă din primele clipe ale vieţii sale are nevoie de hrană, chiar şi în sânul matern am fost dependenţi de hrana mamei. Şi oricât de mult ai mânca astăzi, dacă mâine te lupţi să nu mai mănânci, poimâine chiar dacă ai vrea să continui această luptă vei simţi durerea în trupul tău, în stomacul tău care te roade, o durere care te macină, care te face tot mai neputincios.

Nu trebuie să faci studii superiore ca să cunoşti această realitate şi bineînţeles că nici iudeii care murmurau împotriva lui Isus nu erau străini de această neputinţă umană şi desigur că au reacţionat vehement în momentul în care Isus a spus: "Eu sunt pâinea vie care s-a coborât din cer, cine mănâncă din ea va trăi în veci".

Cu alte cuvinte, eu sunt pâinea binecuvântată care te eliberează pe veşnicie de neputinţa ta şi de foamea ta după pâinea sterilă a acestui pământ, căci oricât vei mânca din ea, tot vei muri; pâinea blestemului părinţilor tăi, strămoşilor tăi, naturii tale decăzute, aşa cum am citit în Geneză.

O noutate extraordinară, o revoluţie a tuturor timpurilor avea să se săvârşească în planul mântuitor al Tatălui prin jertfa Fiului său văzut ca pâine vie, ca pâine binecuvântată care se frânge, care este zdrobită şi împărţită, fărâmiţată şi digerată pentru binecuvântarea noastră, pentru mântuirea noastră.

Pâine binecuvântată, trup neîntinat din care a curs sânge, pe altarul crucii. Şi fac aici o menţiune. Sângele era considerat de iudei ca şi principiu al vieţii, dacă cineva bea sânge de animal era considerat impur, pentru că-şi făcea astfel proprie viaţa acelui animal. De aceea sunt revoltaţi iudeii şi nu înţeleg ce vrea Isus de la ei, când îi îndeamnă simbolic să bea din sângele său.

Cu autoritatea sa specifică, el explică iudeilor, ca şi nouă de altfel, că el este fundamentul vieţii noastre, adevărata hrană şi adevărată băutură. Împărtăşirea sacramentală cu trupul şi sângele şi bineînţeles cu cuvântul său sunt realităţi eficace, care ne ţin în viaţă pe străzile acestei lumi.

El se oferă ca hrană nu pentru o după-amiază, aşa cum, speriaţi de canibalism, au crezut iudeii din sinagoga din Cafarnaum, dar în mod sacramental, prin semnele euharistice ale pâinii si vinului transformate prin puterea Duhului Sfânt Cristos, ni se oferă ca hrană pentru veşnicie.

Nu este vorba aici doar de a satisface acea nevoie de hrană cotidiană, dar de a da un răspuns la o întrebare esenţială cu privire la sensul vieţii acesteia pământeşti, care se termină inevitabil cu moartea. Ei bine, în această tragedie, Isus intervine ca actor principal şi se oferă pe sine ca viaţă, din care noi să ne împărtăşim, pentru a răzbi în lupta cu moartea.

Isus se dăruieşte total, trup şi sânge, prin întruparea sa şi apoi prin moartea sa şi ne arată astfel că şi noi ne putem alătura acestui dar al său, dăruindu-ne şi noi la rândul nostru trup şi suflet altora şi în mod imediat celor din jurul nostru. Este o condiţie esenţială a legământului pe care l-am încheiat cu el în momentul când am ales să ne împărtăşim în mod vrednic cu trupul şi sângele său.

Împărtăşirea în cadrul Liturghiei sau în cazuri speciale în afara Liturghiei cu trupul şi sângele Mântuitorului nu reprezintă nicidecum un moment de final al vieţii noastre de credinţă, un capăt de drum mai mult sau mai puţin anevoios, dar o deschidere spre o întâlnire mai profundă cu Dumnezeu şi cu aproapele, este un act care, făcut cu sinceritate, împinge spre acţiune, având astfel curajul să ne îndreptăm cu o iubire frăţească autentică faţă de cei din jurul nostru, ca o concretizare a îndemnului din prima lectură a liturgiei de azi, luată din Cartea Înţelepciunii: "Lăsaţi-vă de nebunia voastră, ca să trăiţi!"

Cristos, prin invitaţia sa, ne îndeamnă să ieşim din schemele noastre fixe, să schimbăm modul nostru lânced de a gândi să abandonăm frica, temerile şi preconcepţiile noastre, pentru a ne lăsa transformaţi în interiorul nostru de participarea la ospăţul vieţii divine, care se împlineşte prin excelenţă doar în sfânta Liturghie.

Punctul culminant al Liturghiei, ca şi aducere de slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, centrul acestei rugăciuni complexe, este însăşi momentul prefacerii materiilor sacramentale ale pâinii şi vinului în trupul şi sângele Mântuitorului care coboară prin invocarea Duhului Sfânt pe altarele bisericilor noastre.

Această taină sfântă a fost instituită de însuşi Domnul nostru Cristos, când la Cina cea de Taină el însuşi a frânt pâinea şi a binecuvântat potirul plin cu rodul viţei şi a poruncit apostolilor să celebreze acest moment ca o amintire mereu prezentă şi vie a sa.

Este minunea care se repetă de aproape două mii de ani şi care continuă să dea hrană spirituală credincioşilor şi va continua să dea până la sfârşitul lumii.

Nu de puţine ori ni se întâmplă nouă preoţilor să vedem şi să constatăm schimbări miraculoase pe chipul şi în atitudinea celor care se împărtăşesc.

Există nenumărate minuni şi apariţii miraculoase ale Măntuitorului ţinând în mana sa sfânta Euharistie, recunoscute de sfânta Biserică, dar bucuria cea mai mare pentru noi ar trebui să izvorască din faptul ca această taină minunată este la îndemâna noastră, ori de câte ori participăm la sfânta Liturghie.

Fericita călugăriţă Maica Speranţa este fondatoarea Congregaţiei "Slujitoarele Iubirii Milostive", care a avut o viaţă plină de slujire a lui Dumnezeu şi a aproapelui în secolul 20, în perioada dintre cele două războaie mondiale, o viaţă plină de sfinţenie după nenumăratele mărturii ale celor care au cunoscut-o şi de îndelungă adoraţie a sfintei Euharistii. Ea povesteşte în autobiografia sa că a avut privilegiul ca în anul 1930, pe când se afla pe patul de suferinţă răpusă de o boală incurabilă, pe care nici un medic nu o cunoştea, în mod miraculos să primească Împărtăşania direct din mâna lui Isus, care i-a apărut şi i-a spus oferindu-i sfânta taină: "Primeşte, fiica mea, trupul meu care este pentru tine viaţă veşnică. A fost momentul în care s-a vindecat complet de acea boală".

În esenţă, este acelaşi îndemn pe care ni l-a adresat Isus în evanghelie, reluat ceva mai răspicat şi de către autorul Imitaţiunii lui Cristos, care scrie: "La ce-ţi foloseşte să amâni mereu sfânta mărturisire şi tot aşa sfânta Împărtăşanie. Curăţă-te cât mai curând, nu pregeta să dai afară otrava din tine, grăbeşte-te la leac şi la tămăduire şi te vei simţi viu şi uşurat de toate poverile tale".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, de fapt acesta este sensul sfintei Liturghii, ca de fiecare dată când se celebrează, să redescoperim jertfa Mântuitorului prezent în sfânta Euharistie, care ni se oferă într-un mod gratuit, plin de iubire. Cu această încredere în puterea tămăduitoare a sfintei Împărtăşanii, să ne mărturisim credinţa...

19 august 2012, Radio Iaşi

Pr. Marius Adam

[ index ]