Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 19-a de peste an
1Rg 19,4-8; Ps 33; Ef 4,30-5,2; In 6,41-51

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Suntem în plină vară şi săptămânile toride de care am avut parte ne-au făcut să simţim şi noi oboseală, sete, uscăciune, descurajare; suntem îngrijoraţi că nu vom avea ce mânca, apoi că, din lipsa apei, câmpul nostru nu va mai rodi pâinea cea de toate zilele.

Dar iată că, tocmai pe acest fond de îngrijorare, Dumnezeu ni se adresează şi ne oferă o pâine, o pâine coborâtă din cer pentru viaţa noastră. Liturghia din ultimele duminici ne-a convins că Dumnezeu iese în întâmpinarea atât a nevoilor noastre materiale, cât şi a celor spirituale.

Dumnezeu, care a hrănit cu mană poporul evreu în pustiu şi l-a întărit pe Ilie cu pâine adusă de îngeri, Dumnezeu, care prin Fiul său a înmulţit pâinile săturând 5000 de oameni cu cinci pâini, ne invită azi să descoperim o altă pâine, o pâine dătătoare de viaţă eternă. Dumnezeu vrea ca omul de astăzi, omul modern, să nu reducă nevoile şi preocupările sale doar la pâinea materială. Isus doreşte să nu fie nevoit să ne spună şi nouă cum le-a spus iudeilor: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne din cer, ci pentru că aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat".

Cu vreo 800 de ani înainte de Cristos a trăit unul dintru cei mai mari profeţi ai lui Dumnezeu: profetul Ilie. El a luptat pentru a apăra poporul lui Israel de idolatrie, păcat în care poporul căzuse din cauza regelui Ahab şi, mai ales, a reginei Izabela.

Profetul Ilie a demonstrat cu fapte clare că numai Dumnezeul lui Israel este adevăratul Dumnezeu şi că Baal, dumnezeul reginei Izabela, nu valorează nimic, nu există. Însă acea umilire regina nu putea să o uite şi şi-a jurat că Ilie va plăti pentru această îndrăzneală.

De mai mult timp Ilie era urmărit şi umbla ascuns prin munţi, pentru a se apăra de ura celor care nu iertau fidelitatea lui faţă de Dumnezeu. Această urmărire permanentă îl umple pe Ilie de amărăciune şi oboseală şi, sătul să sufere pe nedrept, spune: "Îmi ajunge, Doamne, ia-mi viaţa!" El, care era un adevărat campion al credinţei, se simte acum descumpănit şi descurajat.

Aceasta este şi istoria noastră, a creştinilor. Asemenea lui Ilie, şi noi putem simţi descurajare în lupta zilnică a vieţii: din cauza lipsurilor, a suferinţelor, a nesiguranţei zilei de mâine, a fidelităţii noastre faţă de credinţa adevărată. Se spune că creştinismul este religia celor curajoşi. Cu toate acestea şi pentru noi drumul vieţii poate deveni obositor, drumul devine prea lung.

Lung, pentru că privim numai la pietrele de care ne împiedicăm şi nu privim în sus, spre fericirea pe care Isus ne-o promite şi de care suntem, pe zi ce trece, tot mai aproape.

Lung, pentru că nu ştim să ne bucurăm de micile minuni cu care Dumnezeu a brodat viaţa noastră. Lung, pentru că ne încăpăţânăm să parcurgem acest drum flămânzi, fără să ne alimentăm frecvent cu pâinea coborâtă din cer. Lung pentru că preferăm să parcurgem drumul singuri, refuzând mâna de prieten a lui Isus, care ne însoţeşte.

Când trăim ca adevăraţi creştini, avem şi noi parte de persecuţie, suntem luaţi în râs, marginalizaţi de către cei necredincioşi, fiindcă îi deranjăm. De multe ori în istorie minciuna a avut câştig de cauză în faţa adevărului, nedreptatea în faţa dreptăţii. A rămâne fideli lui Dumnezeu înseamnă uneori luptă continuă. Însuşi Isus ne-a spus: "Cine vrea să fie ucenicul meu să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze". Este un drum greu, dar este un drum bătătorit, fiindcă pe el a umblat însuşi Isus Cristos.

O zicală japoneză spune că drumul devine plăcut sau insuportabil în funcţie de persoana cu care călătoreşti. Or, Isus s-a făcut tovarăşul nostru de călătorie...

Este adevărat că Isus nu ne duce mereu pe drumuri "bine asfaltate", comode. El este un păstor care îşi mână oiţele pe cărări de munte. Dar el merge înainte, ne întinde mâna pentru ca urcuşul să fie mai uşor şi mai plăcut.

Profetului Ilie, care era obosit şi descurajat, un înger al Domnului îi aduce mâncare şi băutură şi el se simte întărit. Cu această pâine venită din cer îşi recuperează puterile şi pofta de viaţă. După ce a mâncat, Ilie poate zâmbi din nou. O putere reînnoită îl însufleţeşte. Au dispărut frica şi dorinţa de moarte care îl chinuiau.

Iubiţi fraţi în Cristos, această hrană, pe care Ilie a mâncat-o în pustiu, era imaginea şi anticiparea unei alte hrane: pâinea vieţii, pe care ne-o dă Isus şi care este Isus însuşi. Isus a promis ucenicilor săi că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. El împlineşte zi de zi această promisiune, în sfânta Euharistie, pentru toţi cei care îl aşteaptă şi doresc să-l primească.

Profetul Ilie, care se simţea atât de descurajat încât îşi dorea moartea, s-a ridicat, a mâncat şi a băut şi, cu puterea acelei hrane, a mers 40 de zile şi 40 de nopţi până la muntele lui Dumnezeu. Sânta Împărtăşanie trebuie să fie şi pentru noi o hrană spirituală cu care să parcurgem drumul vieţii învingând oboseala, bolile şi dificultăţile.

Prin sfânta Euharistie, Dumnezeu curăţă sufletul nostru şi ne dă putere şi entuziasm. Dar această putere nu trebuie să se oprească la noi, ci trebuie să fie transmisă, ca să-i întărească şi pe alţii. Când ne împărtăşim, ne împărtăşim nu doar pentru noi, ci şi pentru ceilalţi. Cei pe care îi întâlnim, cei din familia noastră, vecinii noştri, colegii de muncă sau de şcoală, trebuie să simtă că noi ne-am împărtăşit cu Cristos, pâinea vieţii. Prezenţa lui Cristos în noi aduce binecuvântare şi fericire şi celor de lângă noi.

De ce mulţi creştini se apropie atât de rar de pâinea vieţii, de trupul lui Cristos? Sau de ce în viaţa unor creştini care se împărtăşesc nu se vede acea schimbare pe care am văzut-o la profetul Ilie sau la atâţia sfinţi ai Bisericii noastre?

Răspunsul ni-l dă Isus: "Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis". Aşadar, dacă viaţa noastră creştină nu se transformă în bine prin primirea sfintei Împărtăşanii, înseamnă că această primire nu a fost însoţită de acea atracţie venită de sus, nu ne-a fost cu adevărat foame de a-l primi pe Dumnezeu în viaţa noastră. A fost mai degrabă un gest ritual şi rutinar. Când te împărtăşeşti trebuie să simţi cu adevărat foame de Dumnezeu, de a intra în comuniune cu Isus Cristos, altfel riscăm să îndeplinim un simplu rit. Această foame, această atracţie, Dumnezeu o dă celor care sunt dispuşi să o primească.

Noi oamenii credem că noi suntem cei care îl descoperim pe Dumnezeu, dar de fapt el ne găseşte pe noi. "Noi îl căutăm pe cel care ne caută", spune sfântul Augustin. Un preot, întrebat fiind de un credincios când, la ce vârstă, l-a descoperit pe Dumnezeu, a răspuns: "Nu-mi dau seama când l-am descoperit, pentru că, de fapt, el m-a descoperit pe mine. A fost el cel care mi-a atins sufletul, pe când eu eram cu capul în nori. Totuşi, spune preotul, important este ca noi să ştim să-l primim pe Dumnezeu atunci când ne vizitează, să nu-l refuzăm".

Dragi ascultători, iubiţi fraţi în Cristos,

Să favorizăm întâlnirea cu Dumnezeu printr-o rugăciune mai profundă şi o ascultare mai atentă a cuvântului lui Dumnezeu. Să permitem ca harul lui Dumnezeu să ne atragă spre pâinea vieţii, ca adevărul şi viaţa să-şi facă drum spre inima noastră.

Împărtăşirea cu ostia sfântă să o însoţim cu împărtăşania spirituală, care să stimuleze în noi foamea de a-l primi de Cristos şi dorinţa de a ne identifica cu el, care este pâinea vieţii depline şi veşnice.

În sfânta Împărtăşanie să găsim hrana care ne dă curaj şi putere când suntem osteniţi şi împovăraţi. "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra", spune Isus. Să căutăm mai întâi pâinea vieţii veşnice şi vom primi apoi şi pâine pentru trup. Să trăim în mod vrednic de a primi pâinea cerească, înlăturând din viaţa noastră orice asprime, ură, insultă şi orice fel de răutate. Atunci, Dumnezeu, în iubirea sa părintească, se va milostivi de noi şi va face să nu ne lipsească nici pâinea necesară pentru trup.

12 august 2012, Radio Iaşi

Pr. Petru Chelaru

[ index ]