Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 17-a de peste an
2Rg 4,42-44; Ps 144; Ef 4,1-6; In 6,1-15

Un mare duhovnic mărturisea că una dintre cele mai profunde trăiri ale celui care participă la sfânta Liturghie şi ascultă sfânta evanghelie e să poată spune: În evanghelia de astăzi a fost vorba despre mine! Ascultând împreună sfânta evanghelie, nu este deloc greu să înţelegem că în evanghelia de astăzi chiar a fost vorba despre noi. Despre mine, care predic acum, despre dumneavoastră care aţi intrat dis de dimineaţă în casa Domnului, despre tinerii care susţin cântarea liturgică astăzi, despre cele câteva mii de tineri care se întâlnesc astăzi la Iaşi, pentru Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, despre dumneavoastră care atinşi de suferinţă, trebuie să vă mulţumiţi cu o Liturghie ascultată la radio.

Biserica a întrerupt pentru câteva duminici lectura continuă a Evangheliei după sfântul Marcu, pentru a citi celebrul capitol al şaselea din sfântul Ioan. Este relatarea despre pâinea vieţii. Se deschide cu "înmulţirea pâinilor", aşa cum am ascultat astăzi, şi va continua în duminicile următoare cu "discursul despre pâinea vieţii".

Isus săvârşeşte astăzi în evanghelie o minune. La sfântul Ioan, minunile nu sunt simple fapte senzaţionale, ci ele au un caracter de semn, sunt semne profetice. Atunci când evanghelistul spune că "Paştele, marea sărbătoare a iudeilor, era aproape", se gândea la Euharistie; comunitatea primilor creştini celebra deja de aproximativ 40 de ani Euharistia.

Relatarea înmulţirii pâinilor începe cu un verset aparent lipsit de semnificaţie: "O mare mulţime mergea după el, pentru că văzuse minunile pe care le făcea cu cei bolnavi". Să fim sinceri, cine nu ar fi urmat un asemenea învăţător? Cine nu şi-ar dori un rege care să ne vindece bolnavii, care să ne dea pâine fără bani? Lacomi de "miraculos", aşa i-am putea considera pe aceşti contemporani ai lui Isus, dar, de fapt, oamenii din toate timpurile aşteaptă o soluţie miraculoasă, care i-ar scuti de a şi asuma propriile responsabilităţi. Aş întreba însă ce s-ar fi întâmplat dacă Isus nu ar fi făcut minuni? L-ar mai fi urmat cineva? Cât de greu pare uneori să-l urmezi pe Isus atunci când el întârzie să facă minuni! Gândiţi-vă la părinţii care nasc copii bolnavi, iar miracolul vindecării întârzie să apară. Gândiţi-vă la un diagnostic cu o boală terminală, când nici un miracol nu pare să aibă loc; când lucrurile rele se întâmplă oamenilor buni, şi nici un miracol nu pare să readucă dreptatea. Cât de greu este să îl urmezi pe Isus când treci prin astfel de momente!

Se făcuse târziu şi pentru evreii care îl urmau pe Isus, iar minunea nu mai venea. "De unde să le dăm hrană pe săturate?" - îşi întreba oarecum retoric Isus ucenicii. În faţa marilor probleme umane, "foamea", "războiul", "nedreptatea", "boala", asemenea lui Filip, repetăm adesea acelaşi răspuns: "Ce putem face noi? Ne depăşeşte". Filip îşi dă seama că a sătura o asemenea mulţime poate fi doar lucrarea lui Dumnezeu. Omul singur nu poate rezolva această problemă.

Dumnezeu fiind, Isus ar fi putut realiza un act creator şi din nimic ar fi putut sătura întreaga mulţime. "Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti" îi spune Simon Petru. A luat alimente pregătite şi făcute de oameni. Iar aceasta ne aminteşte că Dumnezeu nu ne înlocuieşte pe noi. O condiţie indispensabilă înmulţirii pâinilor este ca acel băiat să accepte să dea ceea ce avea doar pentru el. Tânărul din evanghelie ar fi putut fi egoist. Toată lumea se uita acum la el. S-ar fi putut întreba: Dar eu ce mai mănânc dacă dau totul? Dar nu. Fără pâinea şi peştele pus la dispoziţia lui Cristos, cinci mii de oameni s-ar fi întors nemâncaţi acasă. Am fi tentaţi să spunem că e puţin ceea ce avem. Dar nu cred că e cineva între noi care să aibă mai puţin de cinci pâini şi doi peşti. Atâtea minuni n-a făcut Domnul Cristos pentru că noi n-am dat nimic. Atâtea minuni n-a făcut Cristos pentru că noi n-am dat cei doi peşti şi cele cinci pâini pe care le-am avut. Isus n-a făcut minuni pentru că nu a avut din ce face. Dumnezeu nu mai creează din nimic. El are nevoie de noi. Are nevoie de o pâine, are nevoie de un peşte. Ca să facă o minune, Dumnezeu are nevoie de noi.

Puţinul nostru face mult în mâinile lui Dumnezeu. Are nişte mâini minunate Dumnezeu! El îşi pune mâna peste mâna noastră şi atunci vine binecuvântarea. Nu eşti niciodată prea sărac şi prea amărât ca să-i dai ceva lui Cristos!

Zilele acestea, aproape 2000 de tineri din întreaga ţară participă la Iaşi la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic. O adevărată explozie de bucurie. Pe chipurile lor se poate citi disponibilitatea tânărului din evanghelie: Doamne, îţi dau tot ce am şi tot ceea ce sunt, peştii şi pâinile mele, pentru că tot de la tine le am. Nu de mult, pe reţelele de socializare circula următorul text: "O minge de baschet în mâinile mele valorează aproximativ 19 dolari. O minge de baschet în mâinile celebrului Michael Jordan valorează aproximativ 33 de milioane de dolari. Depinde de mâinile în care se află. Un toiag în mâinile mele va ţine la distanţă un animal furios. Un toiag în mâinile lui Moise ar despărţi marea. Depinde de mâinile în care se află. O praştie în mâinile noastre ar fi o jucărie de copii. O praştie în mâinile lui David ar însemna o armă puternică ce poate ucide şi un uriaş. Depinde de mâinile în care se află. Doi peşti şi cinci pâini în mâinile mele nu ar însemna decât două sandviciuri. Doi peşti şi cinci pâini în mâinile lui Isus ar hrăni mii de persoane. Depinde de mâinile în care se află. De aceea, important este nu cât avem, ci în mâinile cui am pus viaţa noastră. Tânărul din evanghelie a pus tot ce avea în mâinile lui Isus, iar acesta a făcut o minune. Dacă viaţa ta e în mâinile lui Dumnezeu el va face prin tine pentru fraţii tăi o minune. Viaţa ta va fi o minune, pentru că e în mâinile lui Dumnezeu. La urma urmei, ceea ce contează e în mâinile cui ai pus viaţa ta. Nici boala, nici suferinţa, nici necazul, nimic nu te poate dărâma, nimic nu te poate face să îţi pierzi bucuria, dacă viaţa ta e în mâinile lui Dumnezeu.

Şi astfel ne putem întoarce la primul verset din evanghelie, urmat apoi de întrebarea dacă îl mai urmăm pe Cristos în absenţa minunilor. Cine nu l-ar urma pe Isus dacă ar vedea minunile, dacă morţii ar învia în faţa noastră, dacă bolile ar fi vindecate instant, dacă nedreptatea ar fi pedepsită într-o clipă! Dar a crede înseamnă, de fapt, a-l urma pe Isus chiar atunci când minunile nu se văd, când minunile întârzie. Când sunt minunile, oricine îl urmează pe Isus, însă cei care cred îl urmează şi atunci când minunile nu mai vin. A crede înseamnă de fapt a fi conştient că însăşi viaţa este o minune, că tu însuţi eşti o minune pentru ceilalţi, că de fapt Dumnezeu are nevoie de tine pentru a face minuni în viaţa oamenilor.

Prin întrebarea pe care o adresează lui Filip, "De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceştia?", Isus îi cere lui Filip să privească foamea oamenilor, nevoile lor cele mai naturale, "să aibă ce mânca". El ne pune în faţa responsabilităţii noastre. În mod normal, Dumnezeu nu se substituie creaturii sale. Sunt case în care rafturile din cămară sunt pline, supermarketurile stochează până la expirare alimente, în timp ce mulţi oameni duc lipsă. Foamea lumii se încheie atunci când pâinea mea devine pâinea noastră, foamea se termină nu atunci când mănânc pe săturate, dar atunci când împart cu ceilalţi. Atunci are loc miracolul.

Nu este lipsit de importanţă nici pasajul care încheie minunea: "După ce s au săturat, a zis ucenicilor săi: Adunaţi firimiturile ce au rămas, ca nimic să nu se piardă!" Supraabundenţa ne poartă cu gândul spre nunta din Cana, dar şi spre banchetul escatologic, de la sfârşitul timpurilor. Pâinea şi vinul lui Dumnezeu sunt destinate tuturor oamenilor. Se adună resturile - asta înseamnă că cineva ar fi trebuit să fie acolo, dar a lipsit. S-ar putea să fi fost eu, tu...

Finalul evangheliei are aşadar un happy-end, un sfârşit fericit. Mulţi oameni au văzut miracolul, au fost hrăniţi încă o dată. Este o provocare de a ne gândi la toţi acei oameni flămânzi de un răspuns mulţumitor la multe întrebări care îi frământă, oameni flămânzi de semne, oameni care trebuie să trăiască fără miracole, dar cu Isus. Iar acum înţelegem mai bine că în evanghelie chiar este vorba despre noi. Avem atâtea întrebări la care cu greu găsim un răspuns, atâtea lucruri al căror sens nu îl mai înţelegem şi, cu toate acestea, îl urmăm pe Isus. Noi ştim că a crede înseamnă a-l urma pe Isus chiar dacă minunea pare să nu mai vină. Noi ştim că a crede înseamnă a pune totul la dispoziţia lui Isus - boala noastră, suferinţa noastră, durerea noastră, nemulţumirea noastră - iar el se poate folosi de ele pentru a face miracole. Noi înşine suntem un miracol al lui Dumnezeu, soarele e un miracol, zâmbetul e un miracol. Lucruri atât de simple, dar care valorează atât de mult. Tu, creştinule, tu, omule, stai la originea miracolului pe care Dumnezeu îl poate face în viaţa fraţilor tăi. Pâinea şi peştii tăi, ceea ce poţi tu face, sunt materia prin care Dumnezeu face miracole în viaţa celorlalţi. Nu trebuie decât să te pui la dispoziţia lui. Dumnezeu are nevoie de tine pentru a face miracole în viaţa semenilor tăi. Amin.

29 iulie 2012, Radio Iaşi

Pr. Petru-Sebastian Tamaş

[ index ]