Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 17-a de peste an
1Rg 3,5-12; Ps 118; Rom 8,28-30; Mt 13,44-52

Un cunoscut proverb spune că înţelepciunea preţuieşte mai mult decât toate bogăţiile. Un adevăr recunoscut, oricând şi oriunde. Acest adevăr, dacă vreţi, este împărtăşit într-un sens ceva mai larg şi de liturgia cuvântului de astăzi.

Prima lectură biblică luată din Cartea întâi a Regilor redă rugăciunea sinceră a regelui Solomon, care a cerut de la bunul Dumnezeu nu bogăţii, o viaţă lungă şi nici o viaţă îmbelşugată, ci o inimă înţeleaptă şi pricepută pentru a conduce cu bine poporul lui Israel. A fost o rugăciune ascultată de Dumnezeu, care în iubirea sa i-a dăruit tânărului Solomon atâta înţelepciune, spun cronicarii vremii, cum nimeni nu a avut până atunci.

Astăzi fiecare dintre noi consider că este de acord că înţelepciunea ne este mai mult decât necesară pentru a înţelege ceea ce ne este de folos, ce ne este de trebuinţă pentru a ne împlini ca oameni şi ca fii ai lui Dumnezeu.

Isus ne ajută să pricepem această exigenţă în evanghelia de astăzi folosindu-se de trei parabole, un mod propriu de a expune a Mântuitorului a adevărurilor cereşti folosindu-se de experienţe omeneşti. Primele două, pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului preţios doresc să ne ajute să conştientizăm valoarea fără de preţ, inestimabilă a împărăţiei cerurilor, împărăţie în care putem accede doar atunci când suntem gata să renunţăm la totul, chiar şi la lucrurile şi la persoanele cele mai dragi. Ele vorbesc despre împărăţia lui Dumnezeu care a fost anunţată, care a sosit şi care trebuie acceptată de fiecare muritor cu credinţă, în mod personal prin convertire. Preţul plătit pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu este întotdeauna maxim, este tot ceea ce poate oferi omul în dreptul său.

Pentru a interpreta textul evanghelic trebuie să înţelegem mai întâi ce însemna în vremea aceea o comoară ascunsă în pământ. În mod normal astăzi nimeni nu-şi mai ascunde banii sau avuţia în pământ, există destule bănci unde se pot păstra banii sau lucrurile de valoare în siguranţă, însă în vechime oamenii bogaţi erau oarecum constrânşi să-şi păstreze bogăţia în metale preţioase, pe care le ascundeau în pământ, într-un loc secret ştiut doar de ei, şi asta de frica hoţilor, a tălharilor, a cotropitorilor străini cu care erau în război.

Domnul Isus Cristos pleacă de la acest fapt cunoscut de cei mai mulţi, un fapt foarte practicat la vremea aceea, fapt menţionat în scrierile sale şi de istoricul antic Iosif Flaviu, pentru a explica un adevăr spiritual.

Se întâmpla uneori ca omul bogat care şi-a ascuns comoara în pământ să moară în mod subit sau să fie luat prizonier cu toţi ai săi şi astfel nimeni să nu mai ştie de comoară. Exista apoi posibilitatea, şi s-au întâmplat astfel de evenimente, ca alţi oameni, în mod întâmplător, accidental, să descopere astfel de comori şi să se îmbogăţească peste noapte. Astfel s-a dezvoltat aşa numitul mit al comorilor ascunse, un mit destul de cunoscut şi ademenitor atunci ca şi de-a lungul întregii istorii a oamenilor, până în zilele noastre.

Isus Cristos, cunoscând această slăbiciune a oamenilor în faţa comorilor, a îmbogăţirii imediate, se foloseşte de această imagine şi aduce în expunerea sa elementul senzaţional al omului care găseşte o astfel de comoară. Potrivit legilor vremii comoara urma să fie a proprietarului pământului dacă găsitorul declara descoperirea ei şi nu a celui care muncind a dat peste ea.

Cel care a găsit comoara ştie că nu poate intra de drept, protejat de lege, în posesia ei, de acea o ascunde din nou în locul în care a găsit-o şi-şi face un plan, un plan pentru a dobândi comoara: îşi vinde absolut toate bunurile pe care le are, probabil fiind destul de modest, acel om îşi vinde casa sa, puţina sa avere şi cumpără pământul acela. Omul cumpără ţarina, pământul, nu comoara, căci comoara nu poate fi cumpărată, ea nu are preţ.

În istoria cercetării evanghelice au existat mai multe interpretări ale parabolei, una dintre acestea a fost preferată de cei mai mulţi exegeţi, aceasta susţine că accesul în împărăţia lui Dumnezeu este de nepreţuit ca şi o comoară, unica şi adevărată comoară este doar Domnul Isus Cristos, iar el este manifestarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, aşa cum citim şi în Evanghelia după Matei capitolul 12, versetul 28. "Dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi". Cu alte cuvinte, împărăţia lui se manifestă în mijlocul vostru prin mine.

Al doilea lucru demn de evidenţiat este faptul că acea comoară este ascunsă într-o ţarină, ţarina este asimilată Bisericii, omul nu poate dobândi comoara fără ca mai întâi să procure ţarina, ceea ce vrea să însemne că omul nu poate să dobândească împărăţia fără sa-şi însuşească mai întâi ceea ce propovăduieşte Biserica, adică învăţătura Sfintei Scripturi, participarea la sfintele sacramente, viaţa în rugăciune, în comuniune şi iubire cu toţi fiii lui Dumnezeu.

Iar în al treilea rând, în contextul spiritual al Scripturii înţelegem că protagonistul parabolei, pentru a se folosi de descoperirea sa, în mod conştient şi liber, renunţă din punct de vedere spiritual la sine şi la orice legătură ce i-ar putea ştirbi comuniunea cu Dumnezeu - acest mesaj îl regăsim şi în capitolul 19, versetul 29, al aceleeaşi evanghelii: "Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică", adică împărăţia cerurilor.

Orice lucru, oricât de mic, sau orice relaţie, oricât de însemnată, care se interpune între omul credincios şi Dumnezeu, devine o piedică şi-l separă pe om de Dumnezeu, îl izolează pe om de Dumnezeu, se poate ajunge până acolo că întrerupe relaţia cu Dumnezeu, acest mod de a trăi este total fals şi lipsit de sinceritate.

S-a făcut nu de mult un sondaj public în Franţa, prima ţară creştină a Europei. Cei intervievaţi erau întrebaţi simplu pe stradă: "Cine este Isus Cristos?" Cei mai mulţi au răspuns că este Dumnezeul creştinilor, alţii că este un profet, unii ca este Mântuitorul, salvatorul omenirii şi alte răspunsuri de acest fel. Câţiva însă, foarte puţini, au răspuns: Isus este Domnul meu, stăpân al vieţii mele şi al familiei mele. S-a vorbit mult şi se vorbeşte mult despre persoana lui Isus, s-a scris mult şi se scrie mult despre el, dar oare câţi îl acceptă astăzi ca stăpân al vieţii lor, al viitorului lor. Din pildele evangheliei de astăzi reiese foarte clar că el vrea totul pentru că ne oferă totul, şi asta în mod personal.

Omul care găseşte comoara, observăm că, o ascunde din nou şi nu împarte acest secret cu nimeni. Există un proverb care spune că un secret ştiut de doi oameni nu mai este un secret.

Acest secret al găsirii comorii este o problemă personală, cea mai importantă problemă din viaţa unui muritor, dreptul de a hotărî singur în cea ce priveşte mântuirea, aici omul nu trebuie să-şi permită să se lase influenţat nici de cei mai apropiaţi ai săi. Agricultorul, cel care a găsit comoara, a ştiut că este şansa vieţii lui să devină bogat, să trăiască bine şi că asta se va realiza doar dacă descoperirea sa rămâne o chestiune personală.

Noi putem împărtăşi opinii, păreri, sfaturi cu cei de lângă noi, despre fel de fel de lucruri importante sau mai puţin importante, însă când este vorba despre comoară, adică despre Isus Cristos, este problema noastră intimă.

Imaginaţi-vă că trăiţi acum două mii de ani şi că locuiţi undeva la ţară şi aveţi un vecin care trăieşte foarte modest din ce câştigă din munca sa de fiecare zi din agricultură, şi la un moment dat vă întâlniţi cu el şi vă spune destul de hotărât: Vecine, vreau să-mi vând casa. Probabil îi veţi spune: Dar de ce, ai găsit alta mai mare, mai frumoasă? Şi el vă va răspunde: Nu, am nevoie de bani ca să-mi cumpăr o bucată de pământ, care este ceva mai la vale. Cu siguranţă aţi rămâne stupefiaţi, aţi fi în stare să-i spuneţi: Măi omule eşti nebun? Vrei să te nenoroceşti? Ce se întâmplă cu tine?

Decizia acelui om va fi văzută de cei mai mulţi, dacă nu de toţi, ca fiind foarte ciudată, ieşită din comun, de neînţeles pentru consătenii lui. El singur însă ştie că bucata aceea de pământ nu-i doar o simplă bucată de pământ, el este singurul care ştie de comoara care-l va face bogat. Cei care l-ar fi criticat nu cunosc tot adevărul.

Aşa se întâmplă de fiecare dată şi cu cei care-l ofensează pe Dumnezeu şi vorbesc împotriva lui; nu-l cunosc pe Dumnezeu. De aceea, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, nu vă aplecaţi urechea la cei care caută să vă descurajeze în viaţa dumneavoastră spirituală, să vă ştirbească credinţa. Ei nu-l cunosc pe Dumnezeu, nu cunosc planul său.

Este imposibil să investeşti în împărăţia lui Dumnezeu şi să pierzi, de acest lucru era convins sfântul Francisc de Assisi, care a fost în stare să renunţe la moştenirea bogată a familiei, a renunţat la un viitor asigurat şi şi-a făcut un tezaur ascuns din sărăcia acceptată cu bucurie pentru împărăţia cerurilor. Spun biografii săi că sfântul Francisc se bucura şi-şi dorea sărăcia mai mult decât puteau cei avari ai timpului său să-şi dorească bogăţia. Se spune că într-o zi ar fi primit un crucifix din aur de la un conte pe care l-a impresionat prin predica sa şi având crucifixul în mână s-a întâlnit cu un tânăr bogat, care, văzând crucifixul, voia să-l cumpere la un preţ de nimic, sfântul Francisc, observând dorinţa perfidă a acestuia, i-a oferit crucifixul pe nimic, gratis. Tânărul însă în viclenia sa nu putea să înţeleagă generozitatea sfântului, şi în cele din urmă a ajuns să-l acuze ca ar fi furat crucifixul, şi de acea este dispus să renunţe aşa uşor la el. Adevărul era altul; Sfântul Francisc era cu totul liber din acest punct de vedere, pentru el mărgăritarul sufletesc era cel mai important, aşa cum deducem şi din învăţătura celei de-a doua parabole, cea a perlei preţioase. Mulţi se păcălesc, se înşală cu lucruri şi plăceri efemere şi nu reuşesc să-şi procure piatra preţioasă, mărgăritarul mântuirii, al unei vieţi veşnice în comuniune cu Dumnezeu.

Să îndrăznim şi noi, dragi radioascultători, iubiţi credincioşi, în această dimineaţă, să cerem ca şi regele Solomon darul înţelepciunii, pentru a fi capabili să facem diferenţa dintre ceea ce este rău şi cea ce este bun. Este ceea ce Sfântul Paul în cea de-a doua lectură doreşte să ne transmită, şi anume că menirea noastră comună este aceea de a fi asemănători chipului neprihănit al Fiului lui Dumnezeu, adică de a participa în cele din urmă la natura sa divină. Acesta este un dar al nostru ce întrece în valoare orice bine ce poate fi dobândit pe acest pământ. În faţa acestui bine atât de mare noi nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de ademenirile acestei vieţi, dar să ne fixăm privirea spre bunurile veşnice care ne aşteaptă în ceruri. Şi dacă avem de suferit, să ne lăsăm încurajaţi de cuvintele Apostolului din Scrisoarea către Romani: "Suferinţa trece, meritul rămâne, aceasta e marea răsplată sperată de cei ce-l iubesc pe Dumnezeu". Încurajaţi de acest gând, să ne mărturisim credinţa!

24 iulie 2011, Radio Iaşi

Pr. Marius Adam

[ index ]