Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 PREDICI /MEDITAȚII 

Predici la Liturghia transmisă la Radio Iași

Anul A
Duminica a 32-a de peste an

Înț 6,12-16; 1Tes 4,13-18; Mt 25,1-13

"Dumnezeule, tu ești Dumnezeul meu,
pe tine te caut dis-de-dimineață.
Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te dorește trupul meu,
ca un pământ pustiu, uscat și fără apă" (Ps 62,2).

Dis-de-dimineață ne-am trezit și noi, iubiți credincioși, dragi radioascultători, și ne-am adunat unii în jurul altarului, alții în jurul difuzoarelor pentru a asculta glasul Domnului, pentru a primi și în această duminică evanghelia, vestea cea bună. Ferice de noi dacă ne putem însuși aceste cuvinte ale psalmistului și ne regăsim printre cei însetați după Dumnezeu, asemenea unui pământ pustiu, uscat și fără apă. Atunci când participăm cu credință la sfânta Liturghie și atunci când ascultăm cu evlavie sfânta evanghelie, setea și dorul și foamea după Dumnezeu se potolesc.

Cu ceva timp în urmă mi-a atras atenția un film scurt care circula pe internet. Un om curăța porumb într-o găleată, iar în spatele lui zeci de copii slăbiți de lipsuri așteptau să primească puțin, două-trei linguri de grăunțe cu care să-și potolească foamea. Deși erau flămânzi, chipul lor era senin. Imediat după, în același film, apare un alt cadru: se vedeau zeci de camioane de la crucea roșie, încărcate cu ajutoare, care străbăteau deșertul și mergeau spre cei înfometați. Aceste ajutoare erau primite mereu cu urale. Apoi apare și un al treilea cadru: o mulțime de oameni - copii, tineri, bătrâni - cu foamea și lipsurile întipărite pe trupul lor, stăteau adunați în jurul unui preot care proclama din evanghelie pasajul următor: "Isus a început să citească: Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună, să proclam celor închiși eliberarea, celor orbi vederea, să redau libertatea celor asupriți, să vestesc un an de îndurare al domnului..." (Lc 4,18).

La sfârșitul filmului, un jurnalist se întreba ironic: "De ce au nevoie într-adevăr acești oameni înfometați: de camioane cu mâncare care merg spre ei și-i ajută sau de un preot care să le citească evanghelia?" M-a indignat întrebarea și voiam să-mi răspund în primul rând mie. Și m-am uitat din nou la film. Și am văzut că imensă era bucuria pentru camioanele care soseau; dar neclintiți și senini, cu un chip strălucitor erau la evanghelia pe care o ascultau. Mi-am răspuns: Dacă nu ar fi cineva să le citească evanghelia nu ar avea speranța necesară și forța să reziste și să aștepte acele camioane care vin rar. Dacă nu ar fi evanghelia ar muri deznădăjduiți. Plus că deseori evanghelia este cea care pune în mișcare sute de camioane de la creștini generoși.

Da, ei cred evanghelia: cred că acei săraci au în Cristos un sprijin, pe unul de-al lor. Și astfel rezistă. Ei cred! Dar noi? Ce reprezintă evanghelia pentru noi și cât o luăm în serios?... M-a fascinat chipul lor când ascultau... Greu găsești asemenea strălucire pe chipul unor oameni, tineri sau bătrâni! Dacă nu ar fi fost evanghelia, ei ar muri deznădăjduiți, fără speranță...

Dacă nu ar fi evanghelia această lună noiembrie, când ne amintim de cei dragi care au murit, acest timp când medităm la realitatea morții, ar fi disperant. E atât de greu fără cei dragi, fără cei de care ai atât de multă nevoie și care-ți erau un sprijin. Și ei au plecat, au murit. Și atunci ne putem întreba și noi: "Unui om care l-a pierdut pe cel drag, ce-i trebuie: un alt om care să-l mângâie și să-l înlocuiască pe precedentul sau evanghelia care dă speranța revederii cu cel drag?"

Răsună astăzi strigătul apostolului Paul din cea de-a doua lectură pe care am ascultat-o: "Fraților, nu vrem să vă lăsăm în ignoranță cu privire la cei care au murit, ca să nu vă descurajați ca ceilalți care nu au speranță. Căci precum credem că Isus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu îi va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei care au adormit în el" (1Tes 4,13-15). Da, iubiți credincioși, dragi radioascultători, aceasta este speranța noastră: Dumnezeu îi va aduce înapoi. Și cu toată convingerea, Apostolul continuă: "Vor învia cei morți în Cristos, iar noi vom fi răpiți împreună cu ei în norii cerului, ca să-l întâmpinăm pe Domnul. Și astfel vom fi pentru totdeauna împreună cu Domnul" și cu frații noștri (1Tes 4,16-17). Eu sunt convins că nimeni, oricât de bun ar fi, nu-l poate înlocui pe cel drag, pe cei morți. Însă la fel de convins sunt că îi vom revedea. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să distrugă în noi această speranță a revederii: ei trăiesc împreună cu Domnul cel veșnic viu și într-o zi vom merge și noi să-l întâmpinăm pe Domnul și să fim împreună cu ei.

"Vom merge să-l întâmpinăm pe Domnul", spunea apostolul, iar în evanghelie a răsunat acel strigăt îndreptat spre fecioarele chemate la nuntă: "Iată, vine mirele, ieșiți-i în întâmpinare!" Acest strigăt îl reînnoim acum la sfânta Liturghie, iubiți credincioși, îl reînnoim mai ales în momentul în care preotul ridicând ostia spune: Iată mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii. Ieșiți-i în întâmpinare, veniți și gustați și vedeți cât de bun este Domnul.

Acest strigăt "Iată, vine mirele, ieșiți-i în întâmpinare!" răsună astăzi în toată țara noastră, în România vremurilor grele, ca o noapte profundă din care toți abia așteptăm să ne trezim. Ne dorim să se termine odată această așteptare a vremurilor mai bune și să intrăm în sala de nuntă și să nu mai simțim nici foame, nici durere, nici lipsuri, ci doar bucurie.

Acest strigăt răsună astăzi în mod deosebit pentru cei bătrâni, bolnavi și suferinzi, care așteaptă să audă cuvântul mângâietor: "Vine mirele!" Ei sunt cei care-l laudă pe Dumnezeu dis-de-dimineață, cei care se regăsesc în aceste cuvinte ale psalmistului: "Mă gândesc la tine, Doamne, în timpul nopții, ore în șir în noapte continui să-ți vorbesc" (Ps 62,7). Eu știu și știți și dumneavoastră în mod sigur, iubiți credincioși, dragi radioascultători, zeci de bătrâni sau suferinzi care zi de zi întâmpină soarele la răsărit cu rozariul în mână! Știm că în patul de suferință, acasă sau prin spitale, bolnavii își petrec noaptea în rugăciune, cu candelele aprinse, ca să folosim cuvintele sfintei Evanghelii, veghind, și-i spun Domnului împreună cu psalmistul: "Tu ești ajutorul meu,la umbra aripilor tale tresalt de bucurie... Bunătatea ta prețuiește mai mult decât viața - mai mult decât sănătatea prețuiește bunătatea ta -, de aceea buzele mele te laudă" (Ps 62, 8.4). Spre voi, dragi credincioși în suferință care dis-de-dimineață îl căutați pe Domnul și ridicați mâinile voastre invocând numele său, spre voi Domnul privește astăzi cu drag. Vouă vă strigă biserica astăzi "Iată mirele", pentru că voi, care aveți în comun cu el suferința, cunoașteți cel mai bine glasul lui și-l puteți urma cu mai multă siguranță spre sala de nuntă. El, mirele și speranța voastră, este cel care vă va întări să fiți mereu pregătiți.

Astăzi, Biserica, vă cere dragi bolnavi, dragi bătrâni, dragi credincioși, să continuați să ridicați mâinile în rugăciune. Rugați-vă pentru cei răposați. Noi toți ascultăm la sfânta Liturghie aceste cuvinte pline de speranță și de mângâiere pe care le înălțăm către Domnul împreună cu voi prin rugăciunea Euharistică: "Adu-ți aminte de frații noștri care au adormit în speranța învierii și de toți cei care au răposat în milostivirea ta și primește-i să se bucure de lumina feței tale".

Totodată, rugați-vă și oferiți jertfele și suferințele dumneavoastră pentru ca nimeni dintre cei dragi ai noștri să nu audă din partea Domnului aceste cuvinte atât de dureroase: "Vă spun adevărul: nu vă cunosc!" Ar fi prea trist!

Toți, iubiți credincioși, dragi radioascultători, trebuie să ne rugăm și să veghem astfel încât să nu permitem să se întâmple și în viața noastră o situație asemănătoare cu cea din evanghelie: să vină mirele, iar noi să dormim, fără să avem ulei suficient în vasele noastre. Să nu permitem ca mirele să intre la nuntă în compania fecioarelor înțelepte, iar noi să rămânem pe-afară. Să nu permitem ca din cauza vieții noastre dezordonate să-l auzim pe Domnul cum ne spune: "Nu vă cunosc!"

Să nu permitem! Să nu riscăm! Sau altfel spus: "Să veghem...pentru că nu știm nici ziua, nici ceasul!" (Mt 25,13).

Cine trebuie să vegheze? Parabola pe care am ascultat-o, notează evanghelistul Matei, Isus a spus-o ucenicilor săi. Pe ei i-a chemat în primul rând să vegheze, să fie modele pentru cei încredințați lor. Așadar, să veghem în primul rând noi, preoții, pentru ca nu cumva, tocmai noi, prietenii mirelui, să auzim acele cuvinte atât de dure: "Nu vă cunosc!" (Mt 25,12).

Să vegheze persoanele consacrate, călugări și călugărițe, pentru că evanghelia e clară: consacrarea nu este suficientă! E nevoie de mai mult! Este nevoie de o trăire într-o continuă stare de veghe, cu candelele aprinse și cu untdelemn de rezervă în vase, ca să nu ajungă să strige prea târziu și în zadar: "Doamne, Doamne, deschide-ne!" (Mt 25,11). Va fi prea târziu!

Să vegheze copiii și tinerii, pentru că acest avantaj al vârstei este fragil în timpurile noastre pline de accidente și oricând, oricând poate răsuna și pentru ei: "Iată, vine mirele, ieșiți-i în întâmpinare!" (Mt 25,6).

Să vegheze soții, părinții, bunicii, în special în aceste timpuri dedicate familiei, în anul în care Biserica invocă ocrotirea și mântuirea familiilor. Să vegheze pentru ca bucuria pe care o trăiesc aici pe pământ alături de cei dragi, să o poată prelungi în ceruri: atunci când va veni mirele să intre în sala de nuntă întreaga familie, nu jumătate să rămâne pe-afară. De aceea, fiți modele pentru cei din jurul vostru! Rugați-vă în fața copiilor. Rugați-vă împreună cu copii și nepoții dumneavoastră. Vorbiți-le despre Cristos, despre mântuire, despre viața veșnică. Nu lăsați să se stingă prezența lui Cristos în familiile dumneavoastră, pentru că este pericolul să nu mai recunoască glasul Mirelui, al păstorului cel bun și să se abată de la cale. Să veghem, dragi familii, pentru ca numele lui Cristos și glasul Mirelui să fie cunoscute în casele noastre.

Toți trebuie să veghem și să fim gata, căci fiul omului - Mirele - va veni în ceasul în care nu ne așteptăm.

De ce să veghem? Ca să ajungem la ziua în care vom fi pentru totdeauna cu Domnul, la viața veșnică. Este oare pentru creștin vreo speranță mai demnă de dorit decât să fii pentru totdeauna cu Domnul? Acesta este visul meu, al tău, al dumneavoastră, al zecilor de bătrâni și suferinzi: să vină ziua în care vom fi împreună cu Domnul, viața veșnică. Să vină ziua revederii cu cei dragi de care ne este uneori atât de dor. Da, de dragul lor și mai ales din dragoste față de Dumnezeu și pentru viața veșnică, trebuie să veghem.

Însă, din păcate, este adevărat că speranța noastră nu e visul tuturor. Spune Sfântul Părinte papa Benedict în enciclica sa Spe salvi: "Vrem noi cu adevărat aceasta - să trăim veșnic? Poate că astăzi multe persoane refuză credința doar pentru că viața veșnică nu li se pare un lucru de dorit. Nu vor deloc viața veșnică, ci pe cea prezentă, și credința în viața veșnică pare, pentru acest scop, mai degrabă o piedică". Și imediat continuă Sfântul Părinte: "A continua să trăiești în veci - fără sfârșit - apare mai mult o condamnare decât un dar. Desigur, moartea ar vrea să se amâne cât mai mult posibil. Dar a trăi mereu, fără un capăt - acest lucru, în concluzie, poate fi numai plictisitor și până la urmă insuportabil. Exact acest lucru îl spune, de exemplu, părintele Bisericii Ambroziu în predica de înmormântare pentru fratele răposat Satir: "este adevărat că moartea nu făcea parte din natură, dar a fost făcută realitate a naturii; de fapt, Dumnezeu de la început nu a stabilit moartea, ci a dat-o ca remediu [...]. Din cauza încălcării, viața oamenilor a început să fie mizerabilă în truda zilnică și în plânsul insuportabil. Trebuia să fie pus capăt răului, pentru ca moartea să redea ceea ce pierduse viața. Nemurirea este mai curând o povară decât un avantaj, dacă nu o luminează harul". Deja mai înainte Ambroziu spusese: "Nu trebuie să fie plânsă moartea, pentru că este cauză de mântuire..." (Spe Salvi, nr.10).

Nu toți doresc viața veșnică. Nu toți vor să intre în viața veșnică prin moarte. Unii se tem de moarte pentru că nu o înțeleg. Dar noi, creștinii, știm ce e dincolo de moarte: dincolo de ea e Cristos cel care ne așteaptă, e cel cu care am împărtășit suferințele noastre. Dragi credincioși, bătrâni sau bolnavi, în special vouă, dar și nouă, celor mai tineri, fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea ne spune: "Nu vă temeți în fața morții. Nu vă temeți de ea, pentru că ea este o mare întâlnire, întâlnirea cu mirele. Moartea e întâlnirea în Cristos cu Dumnezeu, acel Dumnezeu care atât de mult ne iubește pe fiecare dintre noi, încât l-a dat pe Fiul său unul născut pentru ca omul să nu moară, ci să aibă viață veșnică" (cf. In 3,16) (Din predica Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea ținută la 8 noiembrie 1987, în parohia romană "San Melchiade"). Să nu ne temem! Să veghem și să ne pregătim pentru ea! Să credem evanghelia! Să trăim evanghelia! Iar în ajutorul nostru să-l chemăm mereu pe mirele Cristos și pe preasfânta sa maică: O, Marie, tămăduitoarea bolnavilor, mângâietoarea mâhniților, scăparea păcătoșilor și ajutorul creștinilor, roagă-te pentru noi păcătoșii acum și în ceasul morții noastre. Amin.

6 noiembrie 2011, Radio Iași

Pr. Laurențiu Dăncuță

[ index ]

 



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat