Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 30-a de peste an
Ex 22,21-27; 1Tes 1,5-10; Mt 22,34-40

Celebrarea solemnă a Zilei Mondiale a Misiunilor este semnul clar că, deşi suntem parte a acestei lumi, nu vrem, de drept şi de fapt, să ne confundăm cu lumea, nu acceptăm în nici un chip să fim una cu ea.

Ziua Mondială a Misiunilor are menirea de a ne conştientiza încă o dată că avem o misiune în această lume, că darul nemeritat al credinţei primit la Botez este într-adevăr gratuit şi, ca atare, suntem datori, tot în mod gratuit, să-l oferim altora.

Dacă nu ne închinăm la soare, la lună sau stele, la animale sau arbori, dacă nu orbecăim în marasmul nenumăratelor sisteme filozofice mai vechi sau mai noi, dacă avem o demnitate care ne ridică net deasupra tuturor necuvântătoarelor, aceasta se datorează numai şi numai darului de a fi creştini, urmaşi ai singurului popor antic monoteist, descendenţi ai poporului unicului Dumnezeu, poporul israelit.

Dacă suntem liberi de tot felul de tradiţii şi cutume ancestrale care, dincolo de a fi ciudate, sunt de-a dreptul degradante şi dezumanizante, se datorează faptului de a fi moştenitorii unei religii care depăşeşte radical religiile naturale care nu sunt altceva decât rodul efortului omului dornic de a accede la divinitate, religia creştină fiind o religie revelată, descoperită de însuşi Dumnezeu, mai întâi prin creaţie, apoi prin patriarhi, prin profeţi şi, în sfârşit, prin Fiul său Isus Cristos făcut om.

Anul acesta, ca şi în anii precedenţi, de Ziua Mondială a Misiunilor, avem oportunitatea de a ne întreba dacă am reflectat serios asupra acestor realităţi, asupra acestor daruri de care ne bucurăm ca şi cum ne-ar fi proprii, connaturale?

E posibil că, ajutaţi de vreo predică, de vreo cateheză sau de vreo carte bună citită, ne-am dat seama că darul de a crede şi a ne închina unui singur Dumnezeu în trei persoane, darul de a aparţine unicei Biserici întemeiate de însuşi Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ. Da, toate şi fiecare în parte dintre aceste daruri sunt total nemeritate; dar rămâne întrebarea: Ne-am dat seama îndeajuns de această gratuitate, de faptul că nu meritam nicidecum aceste daruri?

Vorbim despre o lume din care facem şi noi parte, o lume care bea şi mănâncă, care cumpără şi vinde, care munceşte şi se distrează, care doarme şi visează, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Da. Câtă linişte, cât calm şi câtă pace nu domneşte în sufletul celui care se conduce după vorba arhicunoscută: "Să trăieşti ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu!"

De acord. Dar ce facem atunci când zicala populară este completată cu partea a doua: "Să munceşti ca şi cum totul ar depinde de tine!"

Nimerind zilele acestea, din pură întâmplare, peste emisiunea TV "Vrei să fii milionar?", m-am dus cu gândul, instinctiv şi poate mai mult determinat de rimă, la întrebarea "Vrei să fii misionar?"

Ca să fii milionar trebuie să te pregăteşti intens, să dispui de o vastă cultură generală, să susţii tot felul de teste şi probe, să fii curajos şi să ai noroc, aşa cum obişnuiesc românii să spună.

Dar ca să fii misionar, ce trebuie să faci?

Pe scurt, nu trebuie să faci altceva decât să fii ceea ce eşti, adică un botezat care îşi ia în serios Botezul şi, în consecinţă, se străduieşte să trăiască cu adevărat creştineşte.

Ne miră, poate, faptul că, pe lângă atâţia episcopi şi preoţi din întreaga lume, sunt aşa de mulţi laici care conştientizează din ce în ce mai mult misiunea pe care fiecare creştin a primit-o la Botez. N-ar trebui totuşi să ne mire!

Misionarul nu este decât un creştin pătruns de fascinaţia gratuităţii darurilor primite la Botez, pe care se simte dator să le împartă gratuit mai departe altora.

Încercând să trecem de la teologie la viaţă, de la teorie la practică, de la vorbă la faptă, am putea să ne întrebăm: Bine, vreau să fiu misionar, dar concret, ce trebuie să fac pentru a fi misionar?

La modul concret, pentru a fi misionar ad extra, adică în ţările de misiuni, trebuie să părăseşti ţara, dieceza, locul de muncă, locurile natale, pe cei dragi, casa, limba, cultura, tradiţiile şi obiceiurile la care ţii aşa de mult şi să pleci într-o altă ţară, într-o altă dieceză, la un alt loc de muncă, pe alte meleaguri, făcându-ţi dragi fiinţe necunoscute, găsindu-ţi un adăpost impropriu, adoptând o limbă şi o cultură străină şi făcându-ţi proprii tradiţii dintre cele mai variate şi ciudate.

La modul concret, pentru a fi misionar ad intra, adică în ţara proprie, în dieceza de care aparţii, la locul de muncă pe care îl ai, în localitatea natală, acasă cu cei dragi, bucurându-te de limba ta maternă, de atâtea tradiţii şi obiceiuri încântătoare, trebuie să rămâi pe loc trupeşte, dar să-i însoţeşti în mod spiritual pe cei cărora Dumnezeu le-a dat harul să plece în ţările de misiuni; cu alte cuvinte, să stai acasă, dar să faci ceva concret pentru a fi alături sufleteşte de misionarii plecaţi departe.

Rămâne să dăm un ultim răspuns la aceeaşi întrebare: Mai concret, ce trebuie să fac pentru a fi misionar?

Mai concret, dacă simţi în tine dorinţa de a te angaja să fii misionar ad extra şi deci consideri că ai capacitatea şi curajul de a părăsi toate şi a pleca în ţările de misiuni, adresează-te unui preot din comunitatea parohială de care aparţii şi, cu siguranţă, el va şti să te călăuzească, îndrumându-te spre Centrul Misionar Diecezan. Negreşit acolo vei fi ajutat să te cercetezi pentru a putea să-ţi dai seama dacă într-adevăr ai calităţile recerute pentru o asemenea misiune înaltă şi dificilă, urmând ca, în funcţie de rezultatul autoexaminării să faci sau nu cursuri speciale de pregătire pentru a putea pleca informat, format şi instruit în ţările de misiuni, unde este nevoie de tine.

Dacă, în schimb, dorinţa ta este ca trupeşte să rămâi acasă, în ţară, dar sufleteşte să-i însoţeşti pe misionarii care pleacă în ţările de misiuni, atunci adresează-te unui preot din comunitatea parohială de care aparţii, spunându-i că ai descoperit în tine o sensibilitate aparte faţă de misionari şi în acelaşi timp dorinţa de a fi în comuniune spirituală cu ei. De bună seamă că oricare dintre preoţii pe care îi vei ruga să te ajute îţi vor vorbi despre apostolatul laicilor, despre posibilitatea de a-i ajuta pe misionari, în primul rând prin rugăciune, apoi prin diferite mici economii financiare, pe care le poţi oferi pentru a susţine munca misionarilor noştri.

Nu ar fi de mirare ca unul sau altul dintre preoţii pe care îi vei consulta în această privinţă să-ţi vorbească despre o asociaţie care poartă un nume destul de sugestiv: Asociaţia Misionară "Inimă de Mamă", care, de mai bine de 10 ani, se străduieşte să trezească şi să cultive în sufletele cât mai multor credincioşi laici sensibilitatea pentru misiuni şi misionari. Această asociaţie, prezentă în mai multe parohii de pe cuprinsul diecezei noastre, precum şi al Arhidiecezei de Bucureşti, numără câteva sute de membri, copii, tineri, adulţi, vârstnici, bărbaţi şi femei, persoane sănătoase şi mai ales bolnavi. Toţi membrii asociaţiei sunt de drept şi de fapt misionari ad intra şi confirmă acest statut prin faptul că-i susţin lunar pe misionarii noştri prin aşa-numitele buchete misionare, formate din buchete spirituale, materiale, financiare şi literare. Este o ocupaţie, dar este mai mult decât o ocupaţie, este o misiune, o misiune nobilă, pentru că prin fiecare rugăciune sau faptă bună pe care o întreprind pentru misionari, aceste persoane au parte de toate meritele celor care trudesc în ogorul misionar al Bisericii. Stând acasă şi oferind buchetul lor misionar, practic membrii AMIM sunt misionari, sunt prezenţi şi ei alături de misionari în ţările de misiuni, se bucură de succesele lor şi suferă împreună cu ei atunci când trec prin clipe grele.

Şi cât adevăr nu conţine asigurarea lui Isus care ne spune că nimic din ceea ce am făcut pentru el nu va rămâne nerăsplătit, nici pe acest pământ şi cu atât mai mult în cer? Când citeşti în revista diecezană Lumina creştinului, pe site-ul episcopiei noastre de Iaşi sau în paginile publicaţiei Asociaţiei Misionare "Inimă de Mamă", ca să nu mai zic de momentele când ţi-e dat să asculţi relatările directe ale misionarilor noştri din timpul vizitelor pe care le fac în ţară, inima ţi se umple de adevărată bucurie cerească şi nu-ţi mai trebuie altă răsplată decât cea din ceruri. Amin.

23 octombrie 2011, Radio Iaşi

Pr. Pavel Chelaru

[ index ]