Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 15-a de peste an
Is 55,10-11; Ps 64; Rom 8,18-23; Mt 13,1-23 (Mt 13,1-9)

"Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere... El judecă sentimentele şi gândurile inimii"(Ev 4,12).

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi radioascultători,

Când ascultăm parabola semănătorului, poate ne grăbim să vedem ce fel de teren suntem noi prin atitudinea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, putem neglija figura semănătorului care este esenţială. Mult mai important este să-l recunoaştem pe Cristos în semănător, decât să ne recunoaştem pe noi într-un teren sau altul. Este adevărat că, în parabolă, semănătorul nu are spaţiu mare, dar suficient pentru a ne da seama că nu se aseamănă cu ceilalţi semănători: "Iată, semănătorul a ieşit să semene". Care semănător, într-o economie normală, nu este atent unde seamănă sămânţa? Cine-şi permite să risipească sămânţa aruncând-o lângă drum, în pământ pietros sau între spini? Semănătorul din parabolă este diferit de toţi ceilalţi pentru că este Cristos. El seamănă cu generozitate, la dreapta şi la stânga, fără a face calcule. Poate fi acuzat chiar că risipeşte sămânţa. Dar, aşa este Dumnezeu. Nimeni nu-l poate schimba. Este un Dumnezeu generos. Dă dovadă mereu de o generozitate stârnitoare şi chiar de neiertat, am putea spune.

Să revenim la parabolă. Isus, prin această parabolă, vrea să-şi definească misiunea sa. În jurul lui s-a adunat o mare mulţime de oameni care era oarecum nedumerită cu privire la identitatea şi misiunea sa. Părea să fie cel aşteptat, dar modul său de a acţiona nu-i mulţumea, crea o atmosferă de nesiguranţă, oamenii rămâneau mereu surprinşi pentru că Isus nu se impune, nu trece la acţiune, se înconjoară de persoane obişnuite, este gata să ierte pe oricine, se arată prietenoşi cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, este înţelegător faţă de cei care trebuie condamnaţi după legea Vechiului Testament. Dar, mai ales, raza acţiunii sale pare foarte redusă. Sfera politică pare să nu-l intereseze. Vorbeşte de o împărăţie, dar nu are curajul să abordeze problema dominării romane. Ar trebui să-şi definească poziţia.

Prin parabola proclamată la această sfântă Liturghie, Isus vrea să spună că el este Mesia, dar nu în felul în care îşi imaginau ei: el nu a venit să judece, ci să mântuiască; misiunea lui este pusă sub semnul semănătorului, nu al secerişului. Parabola ne proiectează nu către viitor, ci către prezent. Împărăţia lui Dumnezeu este aici. Chiar dacă este ascunsă, ea a început deja şi înseamnă a semăna, nu a secera, cum aşteptau ei. Isus este semănătorul şi a început să semene.

Două aplicaţii practice:

Adesea suntem neliniştiţi: De ce atâta efort în zadar? Merită să continuăm semănatul când rezultatele sunt atât de modeste? De ce atâtea sacrificii, atâtea speranţe zadarnice? Ne-am obişnuit să fim preocupaţi de rezultate, să facem calcule şi să neglijăm semănatul.

Parabola ne invită să nu ţinem cont de aparenţe. Noi suntem chemaţi, după exemplul semănătorului Cristos, să semănăm indiferent de rezultat. Mai mult, rezultatul îl avem deja în munca de vestire a cuvântului lui Dumnezeu care este "viu şi plin de putere şi mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri" (Ev 4,12).

În al doilea rând, semănătorul nu alege terenul. Nu hotărăşte el care teren este bun şi care e rău; care e terenul de la care poţi aştepta ceva şi care e terenul cu care nu merită să-ţi pierzi timpul. Terenul se descoperă după semănat, nu înainte. Ce frumos ar fi dacă toţi creştinii, toţi cei care ar trebui să vestească cuvântul lui Dumnezeu, ar înţelege aceasta. Nu mai trebuie să împărţim lumea în diferite categorii, ci noi avem datoria de a semăna pretutindeni, chiar cu riscul de a risipi. Să nu uităm că sămânţa, care este cuvântul lui Dumnezeu, are puterea de a transforma terenul, poate sfărâma până şi stânca, poate deschide o trecătoare pe drumul bătătorit către inima omului, poate schimba inima de piatră într-o inimă de carne. Sămânţa nu se resemnează condiţiilor vitrege pe care le găseşte, pentru că ea are puteri creatoare. Noi trebuie să încercăm toate terenurile, trebuie să aruncăm sămânţa pretutindeni, trebuie să învăţăm de la Cristos, să fim generoşi în a o semăna, fără teama că risipim. Sămânţa va fi cu adevărat pierdută atunci când va rămâne în mâna închisă a semănătorului, nu atunci când este aruncată pe teren neproductiv.

În acelaşi timp, trebuie să fim receptivi, să primim cuvântul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pentru aceasta, ni se cere o inimă umilă şi simplă, asemănătoare cu cea a ucenicilor lui Isus, nu arogantă ca aceea a fariseilor şi cărturarilor care l-au refuzat pe Cristos, rămânând închişi în prejudecăţile lor.

Cardinalul Angelo Comastri, vicar general al Sfântului Părinte pentru Vatican, înso?ind-o o dată pe fericita Maica Tereza de Calcutta, a fost martorul următorului episod: O persoană din serviciul de ordine s-a apropiat de el cu faţa tulburată şi i-a zis: "Părinte, nu ştiu ce mi se întâmplă, mi se pare că Dumnezeu mă priveşte prin ochii acestei maici". Şi i-o arăta pe Maica Tereza care, retrasă într-un colţ, se ruga. Mai târziu, îi povesti Maicii Tereza care, cu o simplitate dezarmantă, a răspuns: "Spuneţi-i că de mult timp îl priveşte Dumnezeu. Nu a observat decât astăzi, pentru că a făcut un act de umilinţă, şi ochii săi, slavă Domnului, s-au deschis la lumină".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, să ne rugăm pentru ca şi inimile noastre să se deschidă. Lumina cuvântului lui Dumnezeu este gata să intre, iar braţele lui Dumnezeu sunt deja deschise pentru a ne îmbrăţişa.

10 iulie 2011, Radio Iaşi

Pr. Petru Sescu

[ index ]