Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 33-a de peste an
Mal 4,1-2a; Ps 97; 2Tes 3,7-12; Lc 21,5-19

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Astăzi este duminica a 33-a din anul liturgic, an ce se îndreaptă către finalul său. Din acest motiv, Biserica propune în aceste ultime săptămâni pagini biblice referitoare la evenimentele de pe urmă ale istoriei umane. Iar atenţia creştinilor este orientată către realităţile viitoare, legate de revenirea lui Cristos în slavă şi viaţa veşnică.

În cele trei lecturi din liturgia cuvântului ale sărbătorii duminicale apare, asemenea unui fir roşu, tema "sfârşitului lumii". De aici, provin două întrebări pe care ni le putem pune.

1. Cum să înţelegem sfârşitul lumii? (Când? Şi care sunt semnele prevestitoare?)

2. Cum trebuie să aşteptăm şi să ne comportăm în faţa actului ultim al istoriei?

Răspunzând la aceste interogative, s-ar putea corecta anumite idei greşite despre evenimentele finale ale istoriei. În acelaşi timp s-ar pune mai mult în lumină concepţia creştină despre sfârşitul lumii, în legătura sa cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu credinţa.

1. Cum ar trebui înţeles sfârşitul lumii?

În zilele noastre se vehiculează idei despre prăbuşirea acestei lumi, din cauza unei catastrofe cosmice sau a unui război nuclear ori biologic.

Însă în Biblie, una dintre imaginile cele mai sugestive pentru a înţelege sfârşitul este aceea a "zilei Domnului". Prima lectură, luată din cartea profetului Malahia (mesagerul lui Dumnezeu) descrie succint Ziua Domnului, de fapt, marea vizită a lui Dumnezeu, în cadrul căreia realizează judecata asupra istoriei şi asupra poporului. Pe de o parte, Iahve îi va condamna pe cei nelegiuiţi, aroganţii şi răii veacului acesta. Deşi aveau putere şi trecere, acum, înaintea lui Dumnezeu, aceştia sunt asemenea paielor, fără nici o consistenţă. Imaginea focului, ce mistuie chiar şi rădăcina plantei, ilustrează că nimic nu va rămâne nepedepsit. În acelaşi timp, Domnul va acorda răsplata celor drepţi. Rănile lor vor fi vindecate, restabilindu-se integritatea. Asupra celor ce se tem de Domnul va străluci Soarele dreptăţii, lumina fiind semnul mântuirii şi al vieţii de care aceştia se bucură. În acest fel, ziua Domnului răstoarnă structurile lumeşti organizate după logica bogăţiei şi a puterii, şi inaugurează împărăţia dreptăţii şi a păcii.

Sfârşitul pare să fie mai mult un nou început, inaugurarea unei ere noi, unde se experimentează adevărata viaţă. E o epocă ideală, unde Dumnezeu este suveranul absolut, iar cei buni şi fideli au parte de mângâiere şi recompensă.

Sfârşitul e, în definitiv, intervenţia lui Dumnezeu atotputernic. Aşteptarea sfârşitului lumii a fost mai accentuată în perioadele de criză şi de persecuţie. Suferinţa fără o explicaţie clară, supremaţia nelegiuiţilor, absenţa dreptăţii din societate, a dus către invocarea sfârşitului acestui veac, pentru a pune capăt situaţiilor negative. Dumnezeu va interveni, va şterge fărădelegile, va elibera şi va face dreptate aleşilor săi.

Aşadar, în ciuda culorilor sumbre prin care e descris de multe ori, sfârşitul lumii nu e ceva negativ (nu e o catastrofă, o conflagraţie), ci ziua Domnului şi nu trebuie să reprezinte un motiv de teamă. Dumnezeu, chiar în manifestarea sa finală, are gânduri de pace, vrea să reverse milostivirea sa şi scopul său principal este mântuirea.

Ziua Domnului e totuşi o clipă a judecăţii şi un moment imposibil de evitat. Amos 5,18-20 zugrăveşte ziua lui Iahve în acest mod. Un om ce mergea pe o cale aude în spatele său răgetul unui leu; înspăimântat, o ia la fugă, dar, în timp ce aleargă, vede în faţă apropiindu-se un urs fioros. Cu un efort deosebit, reuşeşte până la urmă să evite cele două fiare. Ajunge în casă extenuat şi se reazămă de perete pentru a-şi trage sufletul. Însă, în acea clipă, dintr-un colţ al camerei apare pe neaşteptate un şarpe veninos; acesta îl muşcă, şi omul moare. De aici, rezultă că sfârşitul e o realitate certă şi nimeni nu poate scăpa.

În evanghelia de astăzi, ucenicii lui Isus l-au întrebat pe Învăţătorul lor. Când? Şi care vor fi semnele pentru a recunoaşte venirea sfârşitului?

Data fixă (anul, ceasul) rămâne greu de cunoscut, chiar dacă mulţi s-au hazardat şi încă se aventurează să ofere indicaţii precise despre anul când va fi sfârşitul lumii. Una dintre erorile frecvente a fost aşteptarea unui final imediat. Unii biblişti au afirmat că Isus însuşi dorea sfârşitul timpurilor şi l-a grăbit prin moartea şi învierea sa (Isus însă nu voia să introducă "sfârşitul", ci să inaugureze împărăţia lui Dumnezeu). Mai apoi, şi Paul s-ar fi interesat de sfârşit, răspunzând interogativelor despre realităţile de pe urmă în scrisorile către tesaloniceni. În fine, au fost mişcări apocaliptice care au văzut totul prin prisma sfârşitului iminent.

Şi semnele sosirii fazei finale sunt greu de identificat. Evanghelistul Luca prezintă totuşi nişte etape, descrise în limbaj apocaliptic. Mai întâi, apariţia profeţilor falşi cu intenţia expresă de a amăgi şi îndepărta pe oameni de Dumnezeu. În dorinţa lor de a devia de la credinţă, aceştia declară "E aproape sfârşitul" şi se consideră dumnezei, afirmând "Eu sunt!"

Un alt semn sunt răscoalele, războaiele; fapte înfricoşătoare pe pământ (foamete, epidemii) şi semne mari în cer. Cu toate acestea, se atenţionează: încă nu va fi sfârşitul! Iar până să apară toate acestea, va fi un timp îndelungat de mărturie, o perioadă amplă de dificultăţi şi prigoane.

2. Cum să aşteptăm şi să ne comportăm în faţa sfârşitului?

Primul îndemn ar fi acela de a nu face calcule asupra acestui moment final. De-a lungul istoriei au fost multe revoluţii, războaie, cataclisme, cutremure, însă lumea a mers înainte. E nevoie, de aceea, de o interpretare a istoriei, citind semnele timpului din perspectiva lui Dumnezeu. Să căutăm să descoperim nu neapărat încheierea, ci scopul şi sensul istoriei. În acest mod, fiecare ar trebui să interpreteze semnele din viaţa sa, fiind interesat de sfârşitul personal, de pregătirea pentru întâlnirea cu Isus, care va veni într-o zi pe norii cerului. Mai apoi, bisericile creştine să citească semnele timpurilor trecute şi prezente şi să le descifreze. Ce semnificaţie au avut de exemplu, persecuţiile şi holocausturile de creştini în diferite perioade ale istoriei? Cum se pot depăşi tensiunile din comunităţile creştine, în raport cu societatea şi statul, sau tensiunile din interior?

La nivel de atitudine. Pentru un creştin, în primul rând, e nevoie de o mărturie curajoasă, expresie a unei credinţe vii. Mărturia are la bază siguranţa protecţiei oferite de Dumnezeu, convinşi că "nici un fir de pe capul nostru nu se va pierde". Mărturisirea se bazează şi pe Cristos, prezent împreună cu ai săi până la sfârşitul veacurilor. Tot el inspiră cuvintele şi dăruieşte înţelepciune în faţa persecutorilor.

În al doilea rând, e necesară perseverenţa, semn de speranţă. "Cine va fi statornic până la urmă, acela se va mântui", ne asigură Cristos. Isus vrea să scuture conştiinţele, să elimine tentaţia cedării în faţa dificultăţilor şi a încercărilor. Perseverenţa înseamnă fidelitate, refuzul mentalităţii dominante, mergând împotriva curentului.

În al treilea rând, împlinirea datoriilor, a misiunii proprii în iubire. Sfântul Paul îndeamnă la a munci în pace şi linişte, aşteptând întoarcerea lui Cristos în mod activ. Creştinul autentic trebuie să colaboreze la transformarea şi sfinţirea lumii în care trăim.

În încheiere, ne rugăm la sfânta Liturghie să primim harul de a înţelege sfârşitul şi scopul lumii prin prisma înţelepciunii dumnezeieşti. Şi să aşteptăm în veghere, credinţă, speranţă şi iubire întoarcerea lui Cristos în slavă.

14 noiembrie 2010, Radio Iaşi

Pr. ??

[ index ]