Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 15-a de peste an
Am 7,12-15; Ps 84; Ef 1,3-14; Mc 6,7-13

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Lecturile proclamate la Liturghia din duminica a 15-a de peste an ne amintesc că Dumnezeu doreşte ca omul să fie un instrument prin care Cuvântul său divin să fie răspândit în lume. Şi pentru că acest Cuvânt divin este viu, eficace şi mereu actual, suntem invitaţi şi noi astăzi să ne redescoperim chemarea de a fi misionari, purtători ai lui Dumnezeu în cotidianul vieţii noastre normale.

"Pleacă de aici", am auzit ca i s-a spus în prima lectură lui Amos din partea capului preoţilor regelui. Aceşti preoţi îi spuneau regelui numai ceea ce el dorea să audă şi îşi trădau astfel misiunea, ajungând să fie simpli oameni ai puterii. Amos, în schimb era un păstor şi cultivator de sicomori care în jurul anului 750 î.C. a fost chemat de Domnul să îi fie mesager, profet. Amazia, capul preoţilor, îi spune lui Amos că trebuie să renunţe la chemarea sa, să se retragă. Dar Amos răspunde cu un nu clar şi ferm pentru că el ştie că misiunea sa i-a fost încredinţată de însuşi Dumnezeu, care i-a schimbat astfel viaţa. "Domnul m-a luat de la turmă şi mi-a zis: Du-te şi vorbeşte ca profet poporului meu Israel". Din fidelitate faţă de chemarea lui Dumnezeu, Amos alege să continue să nu ia în seamă ameninţarea primită şi să anunţe legea iubirii lui Dumnezeu, denunţând în acelaşi timp corupţia din societatea sa.

Şi în viaţa noastră se poate întâmpla să fim înaintea unei asemenea alegeri, atunci când suntem în faţa unei răscruci: să rămânem fideli identităţii, a chemării noastre, a credinţei noastre, şi din fidelitate să spunem şi nu atunci când e cazul, sau să preferăm o mai mare linişte a vieţii fără ca să ne angajăm în alegeri ce par radicale, chiar dacă preţul pentru această aparentă linişte este trădarea a ceea ce credem în interiorul fiinţei noastre. Amos a ales în mod clar calea fidelităţii, a autenticităţii. Noi ce alegem? Dacă optăm pentru a rămâne fideli în orice situaţie credinţei noastre şi iubirii lui Dumnezeu atunci vom înţelege ce înseamnă a fi misionari, a da mărturie despre Dumnezeu.

Despre misiune ne vorbeşte şi Evanghelia duminicii căci ea se deschide cu trimiterea în misiune a celor doisprezece apostoli: "Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi". Discipolii care până acum l-au însoţit pe Isus, ascultându-i predica şi fiind părtaşi la minunile sale, iată că din acest moment sunt făcuţi părtaşi la misiunea şi puterile lui Isus. Apoi Mântuitorul arată care trebuie să fie şi stilul acestor misionari: cel al sărăciei, deci al esenţialităţii, şi al curajului. Aceste indicaţii ale lui Isus sunt valabile pentru toţi trimişii din toate timpurile: pentru succesorii apostolilor (papa, episcopi şi preoţi) dar şi pentru toţi creştinii. Aici este un adevăr pe care cu toţii trebuie să îl conştientizăm mai mult: prin Botez suntem chemaţi să împărtăşim credinţa, să anunţăm Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, să-i ajutăm pe alţii să îl cunoască mai bine pe Isus. Aceasta este misiunea noastră, a tuturor. Oare dacă am fi mai fideli acestei misiuni nu ar fi mai puţine blocaje în transmiterea credinţei de la o generaţie la alta? Oare atmosfera de la locul de muncă, sau relaţia cu vecinii, nu ar fi mai "umană" dacă noi ne-am simţi şi ne-am comporta drept misionari, trimişi ai iubirii Domnului?

Dar care este conţinutul mesajului pe care noi, trimişii săi, trebuie să îl dăruim celorlalţi? Este iubirea lui Dumnezeu care ne copleşeşte cu binecuvântarea sa şi ne alege să fim purificaţi şi mântuiţi prin dragoste, aşa cum ne spune chiar sfântul Paul în cea de-a doua lectură din această duminică: "Tatăl Domnului nostru Isus Cristos ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos. În el, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui, în dragoste". Iată darul pe care noi l-am primit şi pe care dorim să-l primească fiecare om la care suntem trimişi: dragostea lui Dumnezeu, comuniunea cu El şi între oameni.

Astfel putem înţelege şi de ce Isus îi trimite pe apostoli "doi câte doi". Atunci când sunt doi mărturia pe care o oferă este mai eficace, dragostea lor frăţească este vizibilă pentru că trăiesc în comuniune. Astfel ceea ce se anunţă, adică realitatea tainică a lui Dumnezeu care este Iubire şi familie trinitară, devine o realitate vizibilă prin comuniunea dintre cei trimişi. Iubirea, comuniunea este conţinutul anunţului, dar, în acelaşi timp, iubirea, comuniunea este şi metoda prin care se dăruieşte acest anunţ, vestea cea bună. Sfântul Grigore cel Mare spunea că mărturia iubirii reciproce este prima şi cea mai importantă propovăduire pe care ucenicii lui Isus sunt chemaţi să o dăruiască.

Se spune că într-o zi sfântul Francisc de Assisi ieşind din mănăstire l-a întâlnit pe fratele Leon. Chiar dacă era un frate foarte simplu şi fără multă experienţă în arta oratoriei, sfântul Francisc i-a spus: "Frate Leon, vino, hai să mergem să predicăm". "Părintele meu, îi spuse, ştii că sunt nepregătit. Cum aş putea vorbi lumii?" Dar pentru că sfântul Francisc continua să insiste, fratele Leon a încuviinţat. Au început să meargă pe străzile oraşului rugându-se în tăcere pentru toţi cei care lucrau în ateliere sau în grădini, pentru cei pe care îi întâlneau. Văzând nişte copii mai săraci, le-au dăruit cuvântul lor bun şi mai ales un zâmbet. Au stat puţin de vorbă şi cu bătrânii care nu lucrau. După ce au traversat astfel de mai multe ori cetatea, sfântul Francisc i-a zis: "Frate Leon, este timpul să ne întoarcem la mănăstire". "Şi predica noastră?" a reacţionat fratele, "Am făcut-o deja," i-a răspunsul sfântul zâmbind. Care a fost predica acestor doi oameni? În primul rând faptul că se rugau împreună, că respirau între ei aerul dragostei frăţeşti pe care apoi au şi dăruit-o celor pe care i-au întâlnit prin gesturi simple, pline de bunătate.

Trimiţându-ne doi câte doi, adică făuritori de comuniune, Isus ne dăruieşte în acelaşi timp puterea asupra duhului rău. Diavolul, după cum indică şi originea grecească a cuvântului, este cel care divide, care desparte, şi tocmai de aceea puterea comunicată nouă, celor trimişi, este de a uni prin împărtăşirea credinţei, a dragostei primite de la Dumnezeu. Există şi un alt cuvânt al Mântuitorului care ne arată motivaţia profundă a faptului că ne trimite doi câte doi: "unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu prezent în mijlocul lor". Ceea noi transmitem nu este aşadar o doctrină abstractă sau o formulă magică, ci este o persoană, persoana lui Cristos. El este prezent atunci când există comuniune între ucenici. De aceea, papa Ioan Paul al II-lea de fericită amintire, spunea: "Nu ne va salva o formulă, ci o Persoană, Isus Cristos". Iar aici, din nou suntem chemaţi să reflectăm dacă nu cumva slaba noastră conştiinţă misionară se datorează faptului că trăim credinţa numai ca un fapt privat, în mod individual, pentru că ceilalţi ne deranjează sau pentru că nu vrem să deranjăm pe alţii. Oare nu riscăm să săvârşim gesturile şi semnele credinţei fără ca să ne ataşăm cu adevărat de persoana lui Isus? Ne trăim viaţa de credinţă cu deschidere faţă de ceilalţi, sau am uitat cât de îmbietoare este buna mireasmă a lui Cristos pe care o emanăm atunci când doi sau trei suntem adunaţi în numele lui? Iată o altă dorinţă născută în noi de evanghelia acestei duminici: să respirăm şi noi parfumul prezenţei lui Cristos atunci când suntem uniţi de dragostea lui.

Această dragoste, prezenţa lui Cristos este şi unica noastră bogăţie şi siguranţă. În acest sens putem înţelege şi cuvintele Domnului în ceea ce priveşte stilul misiunii: "le-a poruncit să nu ia nimic pe drum, decât doar un baston". Bagajul celor trimişi trebuie să se reducă la esenţial: ajung bastonul şi sandalele pentru că trebuie să fie liberi în faţa lucrurilor acestei lumi şi să fie dedicaţi cu totul misiunii. Evanghelia este într-adevăr comoara noastră cea mai mare, Evanghelia pe care noi în primul rând încercăm în fiecare zi să o asimilăm şi să o aprofundăm pentru că ea conţine cuvintele iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare om. De aceea siguranţa şi încrederea noastră nu stau în mijloacele externe, ci în puterea mesajului pe care dorim să-l transmitem şi în providenţa Tatălui ceresc. Isus ne arată că sărăcia, adică libertatea interioară faţă de bunuri, este condiţia pentru a iubi: într-adevăr atunci când ai lucruri, dăruieşti lucruri, dar atunci când nu ai nimic, te dăruieşti pe tine însuţi. Numai atunci iubeşti cu adevărat pentru că poţi să împărtăşeşti altora bucuria de a iubi. Această lecţie au învăţat-o foarte bine sfinţii apostoli Petru şi Ioan, atunci când au săvârşit prima lor minune, făcându-l să meargă pe cerşetorul olog prin cuvintele: "Argint şi aur nu am, însă ceea ce am, aceea îţi dau: în numele lui Isus Nazarineanul, ridică-te şi umblă!". Ei i-au dăruit acestui olog pe Isus cu puterea sa vindecătoarea pentru că El era singura lor bogăţie. Noi am descoperit această bogăţie? Ne bucurăm de ea? O dăruim celorlalţi?

Mântuitorul ne spune însă că trebuie să luăm în calcul şi posibilitatea refuzului din partea unora: "dacă într-o localitate nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, plecaţi mai departe scuturând praful de pe picioarele voastre ca o mărturie pentru ei". Gestul de a scutura praful îl făcea orice evreu în mod simbolic atunci când se reîntorcea în patrie dintr-o ţară străină, pentru a elimina astfel orice urmă a impurităţii pe care ar fi contactat-o în teritoriul păgân. Iar cei trimişi trebuie să facă acelaşi gest ca o "mărturie" pentru cei care refuză mesajul. De ce acest gest? Tocmai pentru a-i invita să mediteze asupra gravei responsabilităţi pe care şi-o asumă spunând nu misionarilor şi mesajului lor. Nu este un lucru indiferent a primi sau a refuza Evanghelia, ci este o alegere dramatică, ale cărei consecinţe marchează întreaga viaţă, şi nu numai viaţa pământească. A scutura praful pentru oamenii antichităţii e ca şi cum ar fi declarat: eu mă distanţez clar de alegerea ta de a refuza credinţa, iubirea lui Dumnezeu. Şi în societatea noastră vedem cum îşi face loc relativismul religios şi moral atunci când credinţa e considerată drept ceva opţional, facultativ şi nu o decizie fundamentală a vieţii, sau când o alegere se face nu între bine şi rău ci între ceea ce-mi place şi ceea ce nu-mi place, ceea ce-mi este comod şi ce îmi deranjează egoismul. În faţa acestor situaţii trebuie să indicăm responsabilitatea gravă a fiecăruia dintre noi în ceea ce priveşte primirea sau respingerea Evangheliei, a binelui. A săvârşi astfel de gesturi nu trebuie considerat ca o judecată a aproapelui, ci, dimpotrivă, ca un act fundamental de iubire faţă de celălalt; un act de iubire care provoacă la asumarea unei responsabilităţi, la a căuta adevărul propriei vieţi în Isus. Şi în acest mod suntem misionari, purtători ai iubirii lui Dumnezeu şi ai adevărului său.

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători: la sfârşitul fiecărei sfinte Liturghii, preotul ni se adresează în numele lui Isus: "Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace". Nu este un îndemn ce se referă pur şi simplu la faptul de a părăsi biserica şi a merge acasă pentru a se odihni duminica, ci este vorba de un adevărat îndemn, mandat misionar. Ca şi în Evanghelie, Isus ne trimite astăzi să-i dăm mărturie prin viaţa şi cuvintele noastre. Pentru ca bucuria întâlnirii cu Domnul să nu se stingă în noi înşine, trebuie să o comunicăm şi să o împărtăşim fraţilor. Aşadar când vom răspunde "Mulţumim lui Dumnezeu" să-i oferim cu adevărat disponibilitatea noastră de a fi creştini care predică prin viaţa lor adevărul iubirii lui Dumnezeu, care oferă celorlalţi prezenţa vie a persoanei lui Cristos. Amin.

12 iulie 2009, Radio Iaşi

Pr. Daniel Iacobuţ

[ index ]