Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 13-a de peste an
Înţ 1,13-15;2,23-24; Ps 29; 2Cor 8,7.9.13-15; Mc 5,21-43

"Te preamăresc, Doamne, pentru lucrările tale minunate!"

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi ascultători,

În religiile păgâne zeii îşi rezervaseră lor nemurirea, iar pentru oameni, moartea. Ca şi păgânii cei care nu cunosc creştinismul sau l-au părăsit, sunt tentaţi să creadă că moartea, cu întregul cortegiu, care o însoţeşte sau o provoacă: boli, nenorociri, violenţă, etc. sunt o decizie sau o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Este teribil să gândim astfel despre Dumnezeu. Cum poate fi iubit un asemenea Dumnezeu care a decis moartea unui prieten, a unui fiu, a unuia dintre părinţi sau soţi. De un astfel de Dumnezeu, oamenii simt teamă, încearcă să fugă sau să-l îmbune aducând-i jertfe ca păgânii sau recurgând la talismane, vrăjitorii sau, chiar la rituri satanice.

Însă din fericire nu aceasta este adevărata faţă a lui Dumnezeu. Lecturile sfinte din această duminică ne revelează adevăratul chip al lui Dumnezeu.

Astfel prima lectură ne spune clar: "Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii" (Înţ 1,13). Este esenţial acest adevăr mângâietor şi plin de speranţă. Suferinţa şi moartea nu sunt opera lui Dumnezeu ci lucrarea omului, care a cedat ispitei diavolului folosind darul libertăţii împotriva lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură insistă s-l prezinte pe Dumnezeu ca stânca pe care se sprijină viaţa umană, dar în acelaşi timp subliniază teribila putere a omului, de a se rupe de Dumnezeu, zădărnicind lucrarea lui.

Cu aproape 100 de ani în urmă, renumitul Lodovico Necchi, medic italian, profesor universitar, un adevărat părinte al săracilor şi al bolnavilor, mort în anul 1930, şi declarat venerabil în anul 1971, spunea: "Teribile zile pregătesc lumii egoismul care bântuie. Cei care corup sufletele nu-şi dau seama că pregătesc luni, ani şi chiar o epocă de înspăimântătoare tragedie, spunând poporului că e nebunie să priveşti la cer, şi că paradisul trebuie căutat pe pământ. (...) Şi pentru că lumea ignoră iubirea trăită şi predicată de Cristos cine poate să prevadă unde vom ajunge".

Noi după aproape un veac putem constata unde s-a ajuns, la o lume debusolată, aflată în criză nu numai economică, ci şi la celelalte niveluri. Toată neliniştea omului de astăzi derivă din separarea omului de Dumnezeu. În măsura în care omul regăseşte izvorul existenţei, pe Dumnezeu, va găsi şi cheia care îi va permite să deschidă porţile adevăratei vieţi.

Tema vieţii este reluată şi în evanghelia proclamată la această sfântă liturghie. Iair, un şef de sinagogă, îl imploră pe Isus pentru fiica sa: "Fiica mea e pe moarte! Vino, pune-ţi mâinile peste ea, ca să se vindece şi să trăiască" (Mc 5,23). Isus nu poate rămâne indiferent şi pleacă împreună cu el. Acest drum este foarte semnificativ în descoperirea credinţei care este adevărata viaţa, unica şi adevărata înfrângere a morţii. Între timp se apropie de Isus o femeie care de 12 ani suferea de hemoragie, gândind: "Dacă mă voi atinge măcar de haina lui, voi fi vindecată" (Mc 5,28). Ea nu pretinde nimic, nu cere nimic. Doreşte numai să-l atingă pe Isus, convinsă fiind că are putere să o vindece. Evanghelistul notează: "Cheltuise toată averea, fără să simtă vreo îmbunătăţire, dimpotrivă, starea ei se înrăutăţise tot mai mult" (Mc 5,26). Această femeie experimentase neputinţa umană şi credea că numai Isus o mai poate salva. Ea ne învaţă că dincolo de posibilităţile umane limitate ne stau în faţă infinitele posibilităţi divine. Astfel ea devine un adevărat model pentru credinţa lui Iair. În faţa mesagerilor care anunţă moartea fiicei, Isus îl încurajează vrând să-i sugereze exemplul ei de credinţă: "Nu te teme. Credinţă să ai" (Mc 5,36).

Ajunşi în casa şefului sinagogii, Isus le-a spus: "Copila nu a murit, ci doarme (Mc 5,39), dar ei l-au luat în râs. Luarea în râs din partea celor de faţă este semnul aroganţei, înţelepciunii umane. Ei cred numai în puterea invincibilă a morţii, ca şi mulţi din zilele noastre. Isus îi dă afară, pentru că nu pot fi martori ai învierii, cei care cred numai în moarte. De câte ori şi noi asemenea lor, închidem porţile speranţei şi ale vieţii. Dar celui care îl caută, îi cere şi crede, Isus îi răspunde: "Talita Kum!" (Scoală-te). Numai Isus este acela care reînvie morţii, care pune în picioare omul căzut la pământ, mai mult el dă o viaţă nouă, viaţa veşnică, şi astfel dovedeşte că este Domnul vieţii.

A crede în el înseamnă a alege viaţa.

Aşadar, evanghelia de astăzi ne ajută să înţelegem că în credinţă găsim, bucuria vieţii veşnice, victoria asupra morţii, şi bunătatea existenţei umane.

Şi sfântul Paul, într-un context total diferit, după cum am auzit în lectura a doua, subliniază aceeaşi valoare a credinţei. El recomandă creştinilor din Corint o generozitate specială în colecta pe care el însuşi a organizat-o pentru creştinii săraci din Ierusalim. Pentru aceasta, îl propune ca model pe Isus, care: "din bogat a devenit sărac, de dragul vostru, pentru ca voi să deveniţi bogaţi prin sărăcia lui" (2Cor 8,9). Abundenţa celor din Ierusalim nu consta în posedarea de bunuri materiale, ci numai în viaţa veşnică, inaugurată de Cristos cel înviat, izvorâtă chiar la Ierusalim. Cu alee cuvinte credinţa era marea bogăţie a bisericii din Ierusalim, cu care a îmbogăţit-o pe cea din Corint. Caritatea materială pe care o cere Sfântul Paul, trebuia să fie semnul acestei credinţe, a împărtăşirii din viaţa veşnică pe care Cristos cel înviat ne-a dat-o şi care înfăptuieşte adevărata şi definitiva egalitate, mult mai profundă decât cea economică.

Aşadar, credinţa şi viaţa sunt în strânsă legătură în lecturile sfinte proclamate la liturgia cuvântului de astăzi. Nu este suficient să trăieşti, ci trebuie să pentru ce trăi. Credinţa este cea mai bună motivaţie pentru a trăi, şi nu oricum, ci a trăi cu adevărat bine.

Mama fostului preşedinte a SUA, John Kennedy, la vârsta de 80 de ani, şi-a scris memoriile. Aici ea descrie atât amintirile plăcute cât şi pe cele neplăcute, dureroase. A avut nouă copii. Fiul cel mai mare, ca aviator de recunoaştere, şi-a pierdut viaţa în război. A doua fiică a fost victima unui accident de avion. John, fostul preşedinte al Americii, după cum bine ştiţi a fost asasinat. Aceeaşi soartă a avut-o şi fratele său, Robert. Rosemary, o altă fiică, zăcea la pat lovită de o boală incurabilă. Spre finalul memoriilor sale, ea se întreabă dacă o asemenea femeie, se poate considera fericită. Şi răspunsul este afirmativ. "Mi-am dat seama - continuă ea, ce este cel mai important în viaţa omului. Dacă Dumnezeu mi-ar pune în faţă diferitele sale daruri: bogăţii, sănătate, înţelepciune şi credinţă, dar din toate acestea nu aş avea voie să aleg decât unul, aş alege credinţa, pentru că ea este singura, care în viaţă îi dă putere omului să depăşească orice necaz".

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Ce frumoasă mărturie de credinţă din partea unei creştine catolice practicante.

Conştienţi de importanţa credinţei, în viaţa noastră, să-l rugăm pe Domnul Cristos, care peste câteva momente va coborî pe acest altar, cu rugăciunea apostolilor: "Doamne, măreşte-ne credinţa!" (Lc 17,5).

28 iunie 2009, Radio Iaşi

Pr. Petru Sescu

[ index ]