Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 5-a de peste an
Iob 7,1-4.6-7; Ps 146; 1Cor 9,16-19.22-23; Mc 1,29-39

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători
Cele trei lecturi biblice propuse pentru Liturghia de azi ne vorbesc despre drama existenţei omului, despre mizeria condiţiei umane. Iob, în prima lectură, ne dă o definiţie tristă a vieţii omului. Cunoaştem o mulţime de definiţii pesimiste ale omului. Pentru Blaise Pascal omul este o trestie care gândeşte. Dar omul e mai nefericit decât trestia, tocmai fiindcă gândeşte; e singura fiinţă din univers care ştie că moare. Pentru Calderon de la Barca viaţa e un vis. Pentru Jean-Paul Sartre viaţa este o suferinţă inutilă. Pentru iubitorii de umor negru omul este un colet pe care moaşa îl expediază groparului. Pentru Iob viaţa omului e o suflare; e o adiere scurtă, efemeră, fără consistenţă, care dispare imediat, fără să lase vreo urmă. "Zilele mele zboară mai repede decât suveica ţesătorului; se duc şi eu nu mai am nici o speranţă".

"Era în ţara Uţ un om care se numea Iob. Şi omul acesta era drept şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău. Avea şapte fii şi trei fiice. Avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgăriţe şi un număr foarte mare de servitori". Dar acest om drept şi temător de Dumnezeu e lovit de cele mai cumplite nenorociri şi suferinţe. Toţi copiii şi servitorii sunt trecuţi prin ascuţişul sabiei, animalele îi sunt furate, e atins de boala cea mai cumplită, de lepră; carnea îi putrezeşte, trupul i se acoperă de răni de la tălpile picioarelor până în creştetul capului, i se acoperă de viermi, e scos din casă şi aruncat pe o grămadă de gunoi, unde zace pe cenuşă şi îşi curăţă puroiul cu un ciob.

Dar suferinţa cea mai mare pentru Iob e alta, e de ordin psihic; e suferinţa lăuntrică ce îi sfâşie inima fiindcă nu găseşte răspuns la întrebările chinuitoare pe care şi le pune. Îşi ridică glasul spre cer şi îl somează pe Dumnezeu să îi dea explicaţii: "Doamne tu eşti creatorul meu, eşti un Dumnezeu bun, iubitor, eşti un Dumnezeu drept. Dacă eu mă tem de tine şi nu săvârşesc răul, de ce îmi trimiţi atâtea suferinţe şi nenorociri? Unde este iubirea ta? Unde este dreptatea ta?". Dar cerul pare de plumb, Dumnezeu pare surd, nu-i dă nici un răspuns. Acest mutism, această absenţă aparentă a lui Dumnezeu creează în Iob sentimentul dezolant al singurătăţii absolute; se simte abandonat nu numai de oameni ci şi de Dumnezeu. Trei prieteni vin la Iob şi îi ţin discursuri lungi, savante, de ordin filosofic prin care vor să explice raţional sensul suferinţelor omului de pe grămada de gunoi. Dar discursurile lor nu fac altceva decât să-i sporească suferinţele; e o tortură în plus. Suferinţa rămâne pentru Iob o enigmă, un mister pe care numai Dumnezeu poate să-l dezlege. Iob nu-şi pierde credinţa, nici speranţa în Dumnezeu din cauza suferinţei. Pentru el suferinţa este un argument care dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, căci există enigma suferinţei. Omul nu poate să o dezlege; trebuie să fie cineva care să o dezlege iar acesta nu poate fi decât Dumnezeu. Soţia îl îndeamnă pe Iob să-l blesteme pe Dumnezeu pentru ca Dumnezeu să-l lovească pe loc, să moară şi astfel să scape de o suferinţă absurdă şi de o viaţă fără sens. Iob însă nu-l blestemă pe Dumnezeu ci îşi blestemă ziua în care s-a născut. Continuă să trăiască cu angoasele sale, cu frământările sale, cu întrebările sale fără răspuns, cu suferinţe cumplite în trupul şi în sufletul său, seara aşteptând să vină dimineaţa, dimineaţa aşteptând să vină seara, fără a se putea înţelege pe sine şi nici pe Dumnezeu cel cu planuri de nepătruns.

Trăia în ţara Uţ. Unde este această ţară Uţ? Nimeni nu ştie. Nu e nicăieri, fiindcă e pretutindeni. Când a trăit Iob? Niciodată, fiindcă trăieşte întotdeauna. Iob este omul care trăieşte în afara timpului şi în afara spaţiului geografic, fiindcă trăieşte în toate timpurile şi în toate spaţiile geografice. El este omul universal, omul suferind din toate timpurile şi din toate locurile. Strigătul său e strigătul celor care vor un răspuns la întrebările: Ce sens are suferinţa? Ce sens are viaţa? Ce sens are moartea? De ce suferă cel drept? De ce suferă mai ales copii nevinovaţi? De ce sunt atâtea rele, atâta nedreptate, atâta lăcomie, atâta violenţă, atâta corupţie, atâta minciună, atâtea catastrofe în lume?

Răspunsul la chinuitoarele sale întrebări, Iob, omul universal, îl primeşte în evanghelia de azi. Dumnezeu care nu e nici surd, nici absent, nici indiferent la suferinţa omului, ne-a dat răspunsul prin Isus Cristos. Răspunsul nu este o explicaţie raţională, ci o prezenţă. Isus nu a ţinut discursuri filosofice despre suferinţă, nu le-a ţinut bolnavilor predici, ca cei trei prieteni ai lui Iob. În textul evanghelic de azi îl vedem pe Isus combătând febra, bolile de tot felul, mai ales acel rău obscur, mai teribil decât toate celelalte, care este posesia diabolică.

Dar răspunsul dat de Cristos la problema bolii, a suferinţei nu se reduce doar la atât, la vindecarea câtorva bolnavi. El vindecă bolnavi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Cristos nu a venit să elimine toate suferinţele şi bolile din lume, ci să răscumpere, să salveze toate suferinţele, să le salveze de absurd şi de inutilitate, dându-le un sens şi o valoare infinită. Isus nu are nimic de a face cu ideologiile politice utopice de stânga şi de dreapta, care ne îndreaptă privirea îndărăt, spre trecut, spre starea paradiziacă de la început. El nu îşi face iluzie că poate să realizeze societatea perfectă, în care nu mai există nici boală, nici suferinţă, nici inegalităţi, nici nedreptăţi ci ne îndreaptă privirea în faţă spre viitor, spre împărăţia lui Dumnezeu, în care se intră prin cruce, prin suferinţa răscumpărată de el. Răspunsul la strigătul sfâşietor al lui Iob, cel zdrobit de sentimentul părăsirii de către Dumnezeu, e dat tot printr-un strigăt. E strigătul lui Isus de pe cruce: "Dumnezeul meu, Dumnezeu meu, pentru ce m-ai părăsit?". Pe cruce Cristos a luat asupra sa toate suferinţele oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile şi le-a mântuit, le-a salvat, unindu-le cu suferinţele sale. Aşa cum prezisese profetul Isaia: "El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra lui... prin rănile lui noi am fost vindecaţi" (Is 53, 45). Am fost vindecaţi de disperare. Dar pe Calvar nu numai Fiul a suferit asumându-şi toate suferinţele omeniri. Tatăl, sacrificându-şi Fiul, asemenea lui Abraham, şi-a sacrificat propria inimă, suferind în inima sa tot ce a suferit Fiul în trupul său. Căci care tată poate să rămână indiferent privindu-şi fiul răstignit pe o cruce? Suliţa soldatului care a străpuns inima lui Isus pe cruce a trecut dincolo de inima lui Isus, a străpuns inima Tatălui şi a ajuns în însăşi inima Sfintei Treimi (Paul Claudel). Acesta este răspunsul dat de Dumnezeu lui Iob prin Cristos: unde suferă un om, acolo Dumnezeu e prezent şi suferă împreună cu el; suferă cu bolnavul de pe patul spitalului, cu copilul handicapat, cu copilul ucis înainte de a se naşte. Dumnezeu este aruncat în tomberoanele maternităţilor odată cu trupurile sfârtecate ale acestor copii nevinovaţi. Dumnezeu suferă tot ce suferă în inima lor nefericitele mame ale acestor copii. Dumnezeu e alături şi suferă cu cei care zac în temniţele celor fără Dumnezeu. Iată de ce suferinţa îl poate strivi pe om, îl poate face să-şi piardă credinţa în Dumnezeu, dar totodată îl poate şi salva pe om, poate fi un har, o binecuvântare, o ocazie de a-l întâlni pe Dumnezeu, căci unde e suferinţă acolo e Dumnezeu. Scria filosoful francez convertit, Jacques Maritain, cu câţiva ani înainte de a muri: "Dacă oamenii ar şti... că Dumnezeu suferă cu noi şi mai mult decât noi pentru tot răul care devastează pământul, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate". Eliberate de acea sfâşiere interioară, de acel gol uriaş care pustia inima lui Iob, aducând liniştea, pacea sufletească, transformând suferinţa în bucurie, ştiind că suferinţa nu este nici zadarnică, nici absurdă. Şi acest lucru l-a prevăzut Isaia în profeţia sa: "El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut asupra lui" (Is 53,5). Această pace sufletească e o minune mai mare decât vindecarea miraculoasă de o boală trupească, căci cel vindecat miraculos cu siguranţă că într-o zi se va îmbolnăvi din nou şi va muri, dar pacea sufletească în suferinţă, e o pregustare pe pământ a împărăţiei lui Dumnezeu.

Misionarul italian P. Gheddo povesteşte că a întâlnit în leprozeria din Marituba, Amazonia, un lepros în vârstă de 73 de ani care a fost lovit de lepră la vârsta de 11 ani şi a trăit aproape tot timpul în leprozerie. Se numeşte Adalucio, un om pătruns de credinţă şi de bucuria de a trăi; un om senin, echilibrat, astfel încât cei 1000 de leproşi din Marituba, l-au ales în fruntea satului. Trăieşte într-un cărucior fiindcă de mai mulţi ani nu mai poate merge pe picioare. Misionarul l-a întrebat ce gândeşte. În starea care se află, viaţa mai are vreun sens pentru el? Răspunsul: "Viaţa are sens în măsura în care accept voinţa lui Dumnezeu, transformând suferinţa într-o ofrandă plăcută lui Dumnezeu pentru binele tuturor". "Adalucio, când vei merge în paradis, oare îl vei întreba pe Tatăl veşnic de ce a permis ca tu să fii lovit de lepră şi nevoit să trăieşti atâţia ani într-un cărucior?" "Nu, nu-l voi întreba nimic pe Domnul, ci îi voi spune simplu: «M-am încrezut totdeauna în tine, pentru că am simţit că mă iubeşti»".

Fericiţi cei săraci, fericiţi cei flămânzi, fericiţi cei prigoniţi, fericiţi cei care plâng căci ei posedă cele mai mari comori, ei posedă împărăţia cerurilor. Poeta franceză Marie Noël, în jurnalul ei secret, se înfăţişează înaintea Domnului, neavând nimic ce să-i ofere decât neputinţele sale, dezgustul de a trăi, remuşcările şi îndoielile sale. În faţa acestui morman de mizerii Domul îi repetă mereu un singur cuvânt: "Dă-mi-le!". Iar ea: "Doamne, dar tu umbli ca un cerşetor strângând lucruri murdare pe care toată lumea le aruncă? Ce vrei să faci cu ele?". "Împărăţia cerurilor", răspunde Domnul.

8 februarie 2009, Radio Iaşi

Pr. Claudiu Dumea

[ index ]