Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 4-a de peste an
Dt 18,15-20; Ps 94; 1Cor 7,32-35; Mc 1,21-28

Iubiţi fraţi şi surori prezenţi la această Liturghie în catedrala noastră din Iaşi, dragi radioascultători!
Am amintit la începutul sfintei Liturghii că Dumnezeu se îngrijeşte de poporul său, nu-l lasă singur, îi trimite profeţi şi purtători de cuvânt care îi vestesc mereu şi pretutindeni puterea, înţelepciunea şi iubirea milostivă, profeţi care la chemarea şi îndrumarea Domnului construiesc drumuri şi prin viaţa şi activitatea lor plină de jertfă devin ei înşişi indicatoare, ghiduri şi ghizi spre împărăţia nouă, însoţind cu iubire şi devotament, ca într-o familie, pe fraţii şi surorile lor ce le-au fost încredinţaţi spre luminare şi ajutorare.

Toate cărţile Sfintei Scripturi din Vechiul şi Noul Testament pot fi considerate scrieri profetice şi toţi aleşii lui Dumnezeu de care el, de-a lungul veacurilor, s-a folosit pentru a transmite omenirii planul său, pot fi consideraţi şi sunt cu adevărat profeţii săi care au mărturisit şi continuă să mărturisească pe Dumnezeul grijuliu, pe Tatăl iubitor al creaţiei sale, fiind în continuă căutare a omului, capodopera sa, pe care vrea să-l facă fericit şi nu-şi găseşte liniştea până nu reuşeşte să-l convingă să facă uz de libertatea sa pentru a alege binele, adevărul, viaţa, fericirea. Reînnoirea biblică şi pastorală voită de către Conciliul Vatican II insistă asupra faptului că toţi creştinii sunt chemaţi să participe la rolul şi la misiunea profetică a lui Cristos, marele profet care prin mărturia vieţii şi prin puterea cuvântului a proclamat împărăţia Tatălui şi-şi împlineşte oficiul său profetic până la manifestarea deplină a gloriei sale, nu numai prin intermediul ierarhiei care învaţă în numele şi cu puterea lui, dar şi prin laicii pe care el îi constituie şi îi formează în sensul credinţei şi a harului de a vorbi, ca să fie martori şi mărturisitori, pentru ca puterea evangheliei să strălucească în viaţa zilnică familială şi socială" (LG, 35).

Plecând de la această premisă iluminantă şi încurajatoare, dar plină de obligativitate pentru toţi creştinii, să revedem sensul lecturilor propuse şi proclamate pentru duminica de azi şi dată fiind coincidenţa privind celebrarea Zilei Mondiale pentru Viaţa Consacrată, să aplicăm la noi, creştini în general, dar mai ales la persoanele consacrate, rolul pe care-l avem prin botez de a fi prin Cristos şi alături de Cristos, mărturisitori ai credinţei şi ai lui Dumnezeu, profeţi şi purtători de cuvânt ai iubirii întrupate şi mântuitoare.

Prima lectură preluată din Cartea Deuteronomului (18,15-20) ni-l prezintă pe Moise ca precursorul profeţilor chemaţi şi trimişi de Dumnezeu. Dincolo de Iordan, în faţa Ierihonului, Moise comunică cu Dumnezeu şi primeşte de la el un mesaj pe care-l transmite poporului în forma următoare: "Domnul Dumnezeul vostru va ridica între voi, dintre fraţii voştri, un profet ca mine; voi să ascultaţi de el, căci voi l-aţi cerut Domnului Dumnezeului vostru pe muntele Horeb". Şi continuă Moise, redând cuvintele Domnului: "Eu voi face să se ridice din mijlocul fraţilor lor un profet ca tine, voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu. Dacă cineva nu va asculta cuvintele pe care acest profet le va rosti în numele meu, eu îl voi trage la răspundere". Iată cum Dumnezeu împlineşte solicitarea poporului. După Moise, Domnul însuşi va continua să se adreseze poporului lui Israel şi-i va vorbi prin figura profetului care va avea următoarele caracteristici: va fi format de Dumnezeu însuşi, lucru care-i va garanta chemarea şi carisma; va fi un frate dintre fraţi şi va sta în mijlocul fraţilor, adică nu va fi o persoană extravagantă, ci una normală care trăieşte în mijlocul situaţiilor normale pentru a le putea înţelege sensul şi pentru a le putea trăi aşa cum vrea Domnul. "Voi pune cuvintele mele pe buzele lui şi el le va spune tot ce-i voi porunci eu".

Moise foloseşte singularul şi vorbeşte despre un profet, însă are în minte o semnificaţie colectivă, referindu-se la profetism. De altfel, el însuşi împărtăşeşte spiritul său profetic cu cei 70 de bătrâni la care se referă Cartea Numerilor (11,16-30) şi Cartea Exodului (18,21-26) peste care s-a coborât Duhul Domnului şi ei au început să profeţească. Lor şi leviţilor el le încredinţează Legea pe care aceşti profeţi colaboratori vor trebui s-o păstreze, s-o repete, s-o transmită mai departe şi s-o actualizeze în continuu (cf. Dt 10,8-9; 31,9-13.24-27).

Profetul prin excelenţă, după cum ne învaţă exegeţii Sfintei Scripturi, este Isus Cristos, aşa cum apare din interogatoriul iudeilor trimişi la Ioan Botezătorul, căci Isus este cel care a venit de la Dumnezeu, a devenit frate al fraţilor şi sălăşluieşte printre fraţi, împărtăşeşte fiinţa şi istoria noastră: "Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască în mijlocul nostru" (In 1,14), pentru ca să ne înveţe ca unul care are putere, aşa cum a făcut-o în sinagoga din Cafarnaum, să dojenească cu asprime duhurile rele, să le izgonească din oameni, din alte creaturi sau din locurile destinate oamenilor, care auzind această învăţătură nouă vestită cu autoritate, să aibă în vedere mesajul împărtăşit, să-l accepte, să-l însuşească şi să-l trăiască. Faima acestui profet, ne spune fragmentul evangheliei de azi, s-a răspândit cu repeziciune în toate împrejurimile Galileii (cf. Mc 1,28). Şi nici nu putea să fie altfel, pentru că Isus nu este doar unul din profeţi, adevăraţi sau falşi, pe aceştia din urmă stigmatizându-i şi demascându-i ori de câte ori avea ocazia, ci el este profetul ca atare, profetul cel mare, omul religios pentru că e omul Dumnezeu care desăvârşeşte toată istoria profetică şi deschide o nouă eră: era în care Spiritul lui Dumnezeu a impregnat creaţiunea aşa de mult, încât poporul lui Dumnezeu este sigilat, însemnat cu acest caracter al rolului profetic al lui Cristos, la care participă datorită apartenenţei la viaţa lui Isus şi a legăturii sale cu învăţătorul profet Isus.

În lectura a II-a, apostolul Paul intenţionează să dea un sfat ce vine în sprijinul celor care optează pentru un anumit fel de a trăi propriul rol profetic. Şi face acest lucru adresându-se unei comunităţi creştine care trăia într-un oraş corupt, cum era Corintul şi care era pe drumul descoperirii frumuseţii stării de viaţă consacrată în feciorie sau celibat, alese pentru împărăţia lui Dumnezeu. Apostolul încearcă să arate că nu este vorba despre o obligaţie, ci despre o alegere facultativă ce are ca scop un motiv nobil. Era oportun ca, tocmai într-un oraş cum era Corintul, să înflorească o mărturie care să devină un semn al unui nou stil de viaţă care să garanteze pentru cel care dorea un asemenea stil mai multe posibilităţi de timp şi energii care să fie dedicate cauzei evangheliei, aşa cum făcuse însuşi Paul. "Aş vrea să vă văd fără griji,... o spun în interesul vostru, fără ca să vă întind o cursă, ci să vă învăţ ceea ce este bine şi ca să-i puteţi sluji Domnului fără piedici" (1Cor 7,32.35).

Virginitatea sau fecioria şi celibatul alese în toată libertatea pentru împărăţia lui Dumnezeu vor să fie instrumentul şi mijlocul eficient pentru un profetism aparte care vrea să fie semnul unei mari iubiri care se reînnoieşte mereu şi care devine posibilitate concretă de a acorda mai multă atenţie ascultării cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunii, părţii spirituale din noi şi de a avea mai mult timp pentru a veni în sprijinul necesităţilor spirituale şi corporale ale fraţilor.

Însă creştinul poate şi trebuie să fie profet chiar şi în starea de persoană căsătorită, căsătoria fiind un sacrament orientat spre sfinţirea soţilor. Trăită în lumina lui Dumnezeu, căsătoria este o stare de viaţă sfântă şi sfinţitoare, e sacramentul prin care pot să devină meritorii pentru cer toate actele vieţii căsătoreşti, de la cele plăcute şi pline de bucurie la cele care recer angajare, renunţare, sacrificiu. Este posibil să creşti în sfinţenie ocupându-te de propria familie; poţi să-l iubeşti pe propriul soţ, ba mai mult ai obligaţia s-o faci, aceasta neînsemnând că iubirea ta faţă de Domnul se diminuează; acolo unde iubirea conjugală este adevărată şi devine virtute supranaturală dirijată spre ultimul scop, spre Dumnezeu, nu se împrăştie, nu se răceşte şi nu sărăceşte, ci reprezintă zilnic şi neîntrerupt o invitaţie la o continuă sărbătoare a nunţii de la început.

Apostolul înregistrează însă situaţii care se verifică în viaţa concretă a celor căsătoriţi: deseori ei sânt cuprinşi de teamă, sunt nu numai ocupaţi, ci prea ocupaţi şi preocupaţi, îngrijoraţi peste măsură în gestionarea zilnică a vieţii de căsătorie, inima se împarte, se frânge între propriul soţ şi Domnul, între realităţile temporale şi cele care se referă la cele sufleteşti şi veşnice. Cu toate acestea, orice membru al poporului lui Dumnezeu, indiferent de starea pe care a ales-o, care se lasă sfinţit de Domnul şi-şi trăieşte chemarea proprie, poate să-şi exercite vocaţia de profet al evangheliei, urmând invitaţia apostolului Paul din 1Cor 14,5: "Vă doresc tuturor să vorbiţi în limbi, dar mai mult să profeţiţi".

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători ai Radio Iaşi,

Dacă în cele prezentate până acum m-am referit la rolul de profet al creştinului în general, permiteţi-mi ca în cadrul responsabilităţii pe care o am privind viaţa consacrată din dieceză, azi când în patru zone centrale ale Diecezei de Iaşi, persoanele consacrate se adună şi celebrează în mod sărbătoresc Cea de-a XIII-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate, să mă refer în câteva minute şi la această componentă a eparhiei noastre care alături de păstorul ei şi de toţi preoţii reprezintă pe profeţii zilelor noastre, transmite mai departe iubirea lui Dumnezeu, întreţine aprinsă candela credinţei prin uleiul virtuţilor pe care le practică şi sunt o speranţă vie pentru Biserică şi societate.

La sfârşitul Sinodului Episcopilor din 1994, la care a participat şi PS Gherghel, părinţii sinodali uniţi cu succesorul lui Petru, au adresat lumii un minunat mesaj privind viaţa consacrată şi misiunea ei în Biserică şi în lume. În 12 pagini au scos în evidenţă rolul important al celor consacraţi, femei şi bărbaţi, care asemenea apostolilor, părăsind toate şi urmându-l pe Isus sărac, curat şi ascultător, au voit să dea lumii un "răspuns profetic ce reprezintă în faţa altor oameni, fraţii lor, mărturia valorilor evanghelice necunoscute sau refuzate de lume (cf. cap. 7), consacrarea lor fiind cel mai bun drum pentru credibilitatea şi inculturarea evangheliei, exemplul lor oferind oamenilor de azi o mai mare siguranţă a validităţii contemporane a valorilor proclamate de Cristos. Mărturia lor îi invită pe oameni să recupereze imaginea lui Dumnezeu întunecată de păcat.

În 1997 când regretatul şi de fericită pomenire, papa Ioan Paul al II-lea a instituit ziua de 2 februarie, dedicată vieţii consacrate a avut în vedere un triplu scop pe care-l descoperim şi în gândirile PS Petru exprimate în scrisoarea, "de acum tradiţională", adresată şi anul acesta comunităţilor religioase din Moldova.

Mai întâi folosul spiritual al persoanelor consacrate care se pregătesc pentru această zi cu momente de reflexii duhovniceşti şi rugăciune, meditând la darul vocaţiei, la binefacerile primite în decursul anilor începând cu intrarea în institut ca aspiranţi, postulanţi, novici şi apoi ca soră sau frate cu voturi, mai întâi temporare şi ulterior pe viaţă. Făcându-şi un examen de conştiinţă asupra modului în care au corespuns chemării, asupra activităţii exterioare şi a fidelităţii în ceea ce priveşte trăirea conştientă şi liberă a voturilor depuse, persoanele consacrate îşi analizează calitatea lor de profeţi martori şi mărturisitori într-o lume nu rareori ostilă credinţei şi în care se verifică o coroziune rapidă a valorilor morale.

Un alt gând al papei a fost acela de a oferi credincioşilor ocazia de a cunoaşte mai bine şi de a aprecia corespunzător viaţa consacrată şi carisma ei profetică, ei la rândul lor fiind îmbărbătaţi să se angajeze să trăiască în mod mai conştient conform stării lor de viaţă, imitând dăruirea şi generozitatea jertfelnică a celor consacraţi, rugându-se pentru ei şi sprijinindu-i în activităţile lor.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, întâlnirea în grupuri şi celebrarea în comun a unui dar atât de mare conduc la un schimb de experienţă benefic şi plin de bucurii pentru toţi participanţii, care împărtăşind unii cu alţii dificultăţile, obstacolele, eşecurile dar şi bucuriile, realizările şi satisfacţiile, se întorc acasă reconfortaţi şi cu un elan nou pentru a fi purtători de cuvânt şi mai vajnici ai celui care i-a chemat şi trimis ca să fie profeţii săi.

Şi credeţi-mă, iubiţi credincioşi şi stimaţi radioascultători, că nu e comod şi uşor să fii azi profet într-o lume care vrea să aibă totdeauna şi pretutindeni numai semafoare verzi, o lume care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu un cult al bunăstării şi al consumismului strigător la cer, o lume care nu respectă viaţa, drepturile şi demnitatea persoanei umane, fie ea şi în fază embrionară. Profeţia nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu pus pe buzele Bisericii, a creştinilor şi a persoanelor consacrate, care uneori trebuie să meargă împotriva curentului, riscând pălmuiri şi bice sau chiar vărsare de sânge. Nu e de mirare; a păţit-o Cristos, au încurcat-o apostolii, au experimentat-o sfinţii din toate veacurile.

De aceea, pentru ca Dumnezeu să ne facă pe toţi profeţi curajoşi, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să ne trăim chemarea de creştini autentici, contribuind astfel la modelarea unei societăţi curate şi a unui viitor de viitor care să fie la înălţimea civilizaţiei iubirii.

Voi încheia repetând rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te adorăm cu suflet neîmpărţit şi să-i iubim pe toţi oamenii cu iubirea ta. Amin.

1 februarie 2009, Radio Iaşi

Pr. Alois Fechet

[ index ]