Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Duminica a 33-a de peste an
Prov 31,10-13.19-20.30-31; Ps 127; 1Tes 5,1-6; Mt 25,13-30

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
În sfânta evanghelie pe care tocmai am proclamat-o şi ascultat-o, Isus ne prezintă parabola talanţilor, adică a acelor daruri pe care noi le-am primit de la Dumnezeu şi pe care trebuie să le facem rodnice în viaţa, în faptele noastre bune. Fiecare dintre noi am primit, ca şi acei servitori de la stăpânul lor, diferiţi talanţi, diferite daruri şi capacităţi, faţă de care suntem responsabili. De fapt, întreaga noastră viaţă reprezintă un dar al lui Dumnezeu făcut nouă prin părinţii noştri. Respectul său şi încrederea pentru darurile pe care le-a sădit în noi sunt imense. În acest sens, noi avem libertatea de a lua orice iniţiativă cu aceste daruri, de a le folosi spre binele nostru şi al altora, de a le multiplica, pentru ca ele să rodească cât mai mult. Iar Dumnezeu nu intervine cu forţa, nici pentru a ne constrânge să facem mai mult bine, nici pentru a ne împiedica să facem răul, atunci când ne folosim greşit de darurile Lui.

Parabola ne spune că "unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui. Apoi a plecat". În vremea lui Isus, un "talant" era un lingou din argint sau din aur care valora şase mii de dinari. Un singur talant era deci o mică avere: echivalentul salariului pentru şase mii de zile de muncă, adică a 16 ani şi jumătate de muncă (cf. Mt 20,2). Isus vrea să ne ajute să ne facem o idee asupra generozităţii fără margini a lui Dumnezeu, Creatorul, faţă de noi, creaturile sale. El are încredere în noi: "ne-a încredinţat bunurile sale!". Este vorba deci despre o "gestiune": aici pe pământ, avem de administrat bunuri care nu sunt ale noastre, ci ale Creatorului. Astfel, sensul profund al parabolei nu este mai întâi referitor la folosirea bună a "darurilor noastre personale" (chiar dacă această aplicaţie morală poate fi utilă). Este vorba mai cu seamă de cooperarea noastră activă la împărăţia lui Dumnezeu: el ne-a încredinţat împărăţia sa, bunurile sale, haruri pe care trebuie să le facem să aducă roade...

Parabola continuă: "Îndată, cel care a primit cinci talanţi a mers în grabă, i-a valorificat şi a câştigat încă cinci talanţi. La fel şi cel care primise doi talanţi a câştigat cu ei încă doi. Iar cel care a primit un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns în ea talantul stăpânului său".

Ce înţelegem din acest text? Reflectând puţin, înţelegem că fiecare primeşte un anumit număr, o anumită măsură a darurilor dumnezeieşti, ceea ce ne spune că nu trebuie să ne comparăm cu alţii. Nu trebuie să fim geloşi dacă altul are mai mult decât noi. Trebuie să rezistăm în faţa ispitei de a ne compara cu alţii. Parabola ne spune că aici nu este vorba de talanţii altora. Este vorba de propria mea responsabilitate, de această împărăţie pe care mi-a încredinţat-o, desigur, prin "darurile pe care le-am primit". Fiecare îşi are locul "său" şi responsabilitatea "sa": "Darurile Duhului sunt felurite... unuia îi este dat un cuvânt de înţelepciune, altuia un cuvânt de ştiinţă, altuia discernământul spiritului... aşa cum şi trupul are mai multe mădulare, dar este unul singur" (1Cor 12,4-12). Cred că este bine să ne întrebăm fiecare dintre noi: care este rolul meu unic, care sunt talanţii pe care numai eu singur îi pot face să rodească? Sunt de neînlocuit, în ochii lui Dumnezeu, pentru sarcina care este a mea, cu aptitudinile, calităţile, harurile pe care el mi le-a dat. Le voi "face să aducă un câştig" ca servitorii cei buni, sau le voi "îngropa" ca servitorul cel rău?

Parabola continuă, spunând că stăpânul a absentat multă vreme. Timpul absenţei stăpânului este îndelungat, iar în toată această perioadă noi trebuie să-i rămânem fideli, ca un soţ sau soţie care rămâne fidel(ă) tot timpul cât celălalt este plecat la muncă în altă parte, în altă ţară. Timpul fidelităţii noastre este un timp de încercare. Putem, ajungând la limită, să ne închipuim că Dumnezeu "nu se va mai întoarce", că "a murit", că nu există. Putem începe să ne organizăm întreaga viaţă "ca şi cum Dumnezeu n-ar exista".

Să nu uităm niciodată ce ne spune parabola, şi anume că "Stăpânul s-a întors şi a cerut cont servitorilor săi". Isus ne spune din nou că nu trebuie să adormim în această iluzie că Dumnezeu nu există. Fie că vrem fie că nu... aceasta nu depinde de noi!

De altfel, nimic nu ar fi mai rău decât să fim "iresponsabili". Dumnezeu ne face cinstea să ne "ceară cont", ca unor fiinţe adulte responsabile.

Cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: "Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată am mai câştigat alţi cinci cu ei". Stăpânul i-a spus: "Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!". A venit şi cel cu doi talanţi şi a spus: "Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi, iată am mai câştigat alţi doi cu ei". Stăpânul i-a spus: "Bine, servitor bun şi credincios, ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; intră în bucuria stăpânului tău".

Stilul textului este în mod voit solemn. Nu este vorba de un stăpân obişnuit: este numit "Stăpân" (cu majusculă)... şi, timpul administrării talanţilor fiind încheiat, servitorii sunt introduşi "în bucuria Stăpânului lor", ca şi fecioarele înţelepte din parabola precedentă (Mt 25,1-13), care intraseră în sala de nuntă împreună "cu mirele". Însă, suntem curioşi să ştim ce se va întâmpla cu servitorul al treilea, despre care ştim deja că a "îngropat" talantul stăpânului său? La urma urmei, este în regulă: aparent nu i se poate reproşa nimic... nu a furat talantul primit, l-a "păstrat" total. Tâlcul povestirii, lecţia principală a parabolei, este tocmai ceea ce se va întâmpla cu al treilea servitor, şi ce îi va spune stăpânul.

Să ascultăm din nou cu atenţie ce ne spune povestitorul, Isus, despre acest servitor: "Venind, apoi, şi cel care primise un talant, a spus: Doamne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi culegi de unde n-ai împrăştiat sămânţa...". Iată, după Isus, cel mai rău păcat: a denatura imaginea lui Dumnezeu... a-l considera pe Dumnezeu ca un tiran inaccesibil şi periculos! Întreaga relaţie cu Dumnezeu este falsificată când începem să nu avem încredere în el: aceasta era deja ispita cea mare a lui Adam şi a Evei pe care le-o sugerase şarpele (cf. Gen 3,1-5). Recunoaştem bine ispita noastră fundamentală, originară am putea spune: de a nu-l considera pe Dumnezeu ca un "tată" plin de iubire, ca un Dumnezeu care "face alianţă"... ci de a-l considera ca un concurent de temut care nu se gândeşte decât la sine şi care se teme ca nu cumva omul să fie fericit!

Servitorul continuă, spunând: "De teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău!". El şi-a făcut despre Dumnezeu o idee falsă, complet diferită de ceea ce este el în realitate: "i-a fost teamă" de Dumnezeu... şi s-a pus în "raport strict de dreptate" cu el. De fapt, acestui om "plin de teamă" îi lipseşte esenţialul: nu-l iubeşte pe stăpânul lui, chiar sub pretenţia că are dreptatea de partea lui. Recunoaştem bine atitudinea fariseilor şi a cărturarilor, care se considerau drepţi în faţa lui Dumnezeu, prin dreptatea faptelor şi a vieţii lor, şi uitau esenţialul: iubirea totală, dezinteresată, generoasă, prin care să facă să rodească cunoştinţele şi întreaga lor ştiinţă, şi tot ceea ce primiseră de la Dumnezeu. Să avem mare grijă să nu cădem în ispita şi mentalitatea acestui ultim servitor, ci cu spirit de umilinţă, dar şi de generozitate şi angajare totală să facem rodnic tot ceea ce este bun în noi, spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi binele tuturor semenilor noştri.

16 noiembrie 2008, Radio Iaşi

Pr. Emil Dumea

[ index ]