Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 PREDICI /MEDITAȚII 

Predici la Liturghia transmisă la Radio Iași

Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați
Iob 19,1.23-27a; Ps 26; Rom 5,5-11; In 6,37-40

Iubiți credincioși, dragi ascultători,
Într-o zi, o omidă a coborât din copac și, în drumul ei, s-a întâlnit cu o lăcustă. "Unde te duci", a întrebat-o aceasta. Fără să se oprească din mers, omida i-a răspuns: "Am avut un vis astă-noapte, am visat că cineva m-a chemat pe vârful muntelui ca să privesc de acolo lumea întreagă". Surprinsă, lăcusta i-a zis: "Trebuie să fii nebună! Cum vei putea să ajungi tu până acolo? Tu, o simplă omidă!" Dar omiduța și-a continuat drumul. "Unde mergi așa hotărâtă?" s-a auzit vocea unui cărăbuș. Deja transpirată, omiduța i-a zis gâfâind: "Am avut un vis și vreau să-l realizez, să urc pe munte ca să privesc de acolo lumea întreagă". Cărăbușul nu s-a putut abține din râs și i-a zis: "Nici măcar eu, cu picioare așa de mari nu aș încerca să fac un lucru atât de ambițios". La fel i-au zis și păianjenul, și cârtița, și broasca, sfătuind-o să renunțe: "Nu vei reuși niciodată!". Dar omida simțea că ceva o împinge să meargă înainte. La un moment dat, sfârșită de oboseală, s-a hotărât să se oprească și, cu un ultim efort, și-a făcut un culcuș unde să înnopteze. În acea noapte a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă mormântul, care, pentru ele, părea un monument al absurdității, demn de cineva care a încercat să realizeze un vis irealizabil. Dar într-o dimineață, pe când soarele strălucea cu putere, animalele adunate în jurul acelui mormânt au rămas înmărmurite. Acea crustă tare a început să crape și, cu uimire, au văzut niște ochi și o antenă care nu puteau fi ale omizii pe care o credeau moartă. Încetul cu încetul, au ieșit aripile frumoase, ca un curcubeu ale unei ființe impresionante, era un fluture. N-au mai avut nimic de zis și toate și-au dat seama ce are să facă: va zbura până la muntele cel mare și-și va realiza visul, visul pentru care trăise, pentru care murise și pentru care s-a întors la viață.

Iubiți frați și surori în Cristos, asemenea omizii din povestioara pe care v-am relatat-o, fiecare creștin se simte purtătorul unui vis, al unei speranțe, speranța învierii, a vieții fără de sfârșit, de care Dumnezeu, în marea sa milostivire, a binevoit să ne facă părtași. În fața unei lumi care vrea să reducă viața omului doar la dimensiunea ei pământească, creștinul se simte chemat să anunțe o veste bună: "Non omnis moriemur", nu vom muri în întregime. În fața unei lumi care vrea să-l lege pe om de acest pământ, care îi repetă cu insistență că viața se termină cu mormântul, creștinul vrea să strige cu dreptul Iob: "Aș vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte. Aș vrea ca ele să fie scrise cu o daltă de fier ascuțit, pe o placă de plumb, să fie săpate în stâncă pentru totdeauna. Știu că răscumpărătorul meu trăiește și că în ziua de apoi el se va ridica pe țărâna morților; cu trupul meu voi sta în picioare și cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea și ochii mei îl vor privi și nu altul".

Iată, iubiți credincioși, sensul sărbătorii pe care o celebrăm astăzi: Pomenirea tuturor credincioșilor răposați. Ne rugăm pentru credincioșii răposați, mergem să le îngrijim mormintele din cimitire nu pentru că suntem bizari, adepții unei mentalități arhaice sau superstițioase, ci pentru că în inima noastră credem că ei nu sunt morți cu desăvârșire, nu au trecut în "neființă", cum auzim deseori zicându-se. Dimpotrivă noi credem cu sunt vii, că trăiesc în Dumnezeu, așteptând clipa învierii finale, când vor învia și cu trupul, ca să se bucure în întregime de fericirea pe care Dumnezeu le-a pregătit-o de la întemeierea lumii.

Credința noastră că cei care sunt puși în mormânt nu sunt morți cu desăvârșire, se bazează pe cuvântul lui Dumnezeu care, așa cum am auzit în prima lectură luată din Cartea Înțelepciunii, ne spune: "Sufletele celor drepți sunt în mâna lui Dumnezeu iar chinul morții nu se va atinge de ele... Chiar dacă în fața oamenilor au îndurat chinuri, speranța lor este plină de nemurire. Fiind pedepsiți cu puțin, vor primi o răsplată mare, căci Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de el. I-a încercat cum se încearcă aurul în cuptor, i-a primit ca pe o jertfă de ardere de tot". Mai mult, prin întruparea Fiului, prin misterul său pascal, și prin revărsarea Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl ne-a descoperit planul său de mântuire cu omul: nu numai că vrea ca omul să fie viu pentru veșnicie, dar vrea ca omul să se bucure de această veșnicie în calitate de fiu al său. Iată ce ne spune sfântul Ioan în Cartea Apocalipsului, pe care am ascultat-o la lectura a doua: "S-au împlinit. Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul. Celui care este însetat eu îi voi da în dar din izvorul apei vieții. Cel care învinge va moșteni acestea. Eu îi voi fi lui Dumnezeu, iar el îmi va fi fiu".

Fiu al lui Dumnezeu se devine prin inserarea, unirea noastră cu Fiul unul-născut al Tatălui, iar aceasta are loc prin Botez, când Duhul Sfânt, Duhul Tatălui și al Fiului, pătrunde ființa noastră și ne dăruiește viața divină. Uniți cu Cristos și însuflețiți de Duhul Sfânt, noi intrăm în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, dar și cu ceilalți oameni care au aderat la credința în Cristos, și formăm Biserica, trupul mistic al lui Cristos, templul Duhului Sfânt, familia lui Dumnezeu. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu este un mare dar și o mare demnitate. Ea cere din partea noastră recunoștință și corespundere. Recunoștință pentru că ne-a fost dobândită de Cristos cu prețul sângelui său; corespundere, pentru că trebuie să trăim asemenea fratelui nostru, Isus Cristos, în iubirea față de Dumnezeu și față de oameni. Evanghelia pe care am proclamat-o astăzi ne avertizează că există și momentul judecății, al discernământului, când vălul de pe viața noastră va fi dat deoparte și vom fi întrebați despre cum am trăit iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o cu atâta generozitate în inima noastră. Depinde de noi, de modul în care în această viață pământească ne străduim să fim asemenea lui Cristos, dacă la judecata de apoi vom auzi cuvintele: "Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii", sau: "Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit pentru diavol și îngerii lui".

Și atunci, dacă așa stau lucrurile, cineva se poate întreba: De ce să ne mai rugăm pentru cei răposați? Cum putem noi să-i mai ajutăm dacă soarta lor este pecetluită? Cei care, la judecata de apoi, vor fi auzit cuvintele: "Veniți, binecuvântații Tatălui meu..." sunt cei drepți, sfinții care se află în comuniune cu Dumnezeu. Pe aceștia i-am sărbătorit ieri. Ei se bucură de fericirea veșnică și nu au nevoie de rugăciunea noastră. În schimb, cei care vor fi auzit înfiorătoarele cuvinte: "Plecați de la mine, blestemaților..." sunt cei condamnați la iad. Aceștia sunt separați total de Dumnezeu și pentru ei nu mai putem face nimic. Ei sunt nefericiți pentru toată veșnicia. Așadar, pentru cine ne rugăm? Mai întâi să precizăm că Biserica ne învață că trebuie să facem deosebire între judecata de apoi și judecata particulară. Aceasta din urmă are loc îndată după moartea omului și instituie o stare escatologică intermediară. Judecata de apoi va avea loc la sfârșitul timpului, când Cristos va veni a doua oară, dar nu în umilința cărnii, ca la prima venire, ci în strălucirea gloriei cerești, ca judecător al celor vii și al celor morți. La această judecată, soarta fiecărui om va fi pecetluită pentru veșnicie: cei drepți se vor bucura de fericirea veșnică, pe când cei răi vor fi condamnați pentru veșnicie la iad, adică la nefericirea veșnică. După judecata particulară în schimb, Biserica, bazându-se pe revelația divină, ne învață că pe lângă cele două stări, de fericire pentru cei drepți și de nefericire pentru cei răi, mai există o stare de purificare, și în această stare se află sufletele acelor credincioși care pe pământ au trăit iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, dar nu într-un mod eroic, ori nu s-au purificat pe deplin de rugina păcatelor. Dumnezeu este iubire, este iubirea desăvârșită; oamenii pe care Dumnezeu îi primește în comuniune cu el trebuie să fie, de asemenea, desăvârșiți în iubire. Pentru cei care nu au atins această stare de desăvârșire iubirea lui Dumnezeu devine ca un foc care îi purifică. De aici și numele de "purgatoriu".

Iată, pentru aceste suflete ne rugăm noi astăzi și ori de câte ori îi pomenim în rugăciune sau la sfânta Liturghie. Credem că binele pe care noi îl facem cu gândul la ei, sau pe care îl oferim pentru ei, în virtutea adevărului de credință al împărtășirii sfinților, îi ajută pe ei să se deschidă total iubirii lui Dumnezeu, și astfel, să se poată bucura de fericirea veșnică. Dumnezeu nu se lasă întrecut în generozitate. Dacă noi îi iubim pe cei dragi ai noștri și dorim ca ei să se bucure de fericirea veșnică, Dumnezeu nu se va lăsa mai prejos, ci va intensifica în ei focul iubirii sale pentru a-i purifica de imperfecțiunile vieții pământești, și apoi să-i introducă la comuniunea deplină cu el.

Iubiți frați și surori în Cristos, oferind astăzi rugăciunile și ofrandele noastre pentru sufletele din purgatoriu, imaginea care ne vine în minte este că ei ar fi ca într-un fel de închisoare: nu se pot ajuta pe ei înșiși, dar au nevoie de ajutorul nostru. Ajutorul pe care noi li-l putem oferi este, desigur, de natură spirituală, sunt faptele noastre de iubire. Ceea ce îl ține pe om închis, ceea ce îi ia omului libertatea este egoismul, ura, dușmănia, indiferența. Dacă noi ne lărgim inima și lăsăm să crească în ea iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, această iubire, venind de la Dumnezeu, se va întoarce la el îmbogățită cu trăirea noastră și îi va ajuta și pe cei dragi ai noștri aflați în starea de purificare.

Și un ultim gând. Ne rugăm pentru cei din purgatoriu pentru ca iubirea lui Dumnezeu să-i purifice, să-i elibereze din acea închisoare. Nu trebuie însă să uităm că în închisoare se află nu doar sufletele din purgatoriu, ci atâția alți frați și surori, care, aici, pe pământ, trăiesc în tot atâtea închisori din cauza egoismului lor, a lipsei de iubire pe care să o primească și să o dea. Să-l rugăm pe Dumnezeu-iubire să ne dea curajul de a ne apropia, de a ne ruga, de a oferi iubirea noastră și pentru aceste persoane, ca și ele să fie eliberate de legăturile nenaturate ale egoismului, ale urii, ale dușmăniilor, ale indiferenței, și să se deschidă focului purificator al iubirii lui Dumnezeu.

2 noiembrie 2008, Radio Iași

Pr. Ștefan Lupu

[ index ]

 



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat