Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 20-a de peste an
Is 56,1.6-7; Ps 66; Rom 11,13-15.29-32; Mt 15,21-28

Dragi ascultători, iubiţi credincioşi

Liturgia cuvântului din această duminică ne arată, în întregul său, că mântuirea este destinată tuturor. Profetul Isaia în prima lectură ne vorbeşte despre popoarele chemate să meargă la Ierusalim, la muntele sfânt al Domnului, adică la templu, casa de rugăciune. Este o viziune universală centrată pe muntele Sion, pe templu, care va deveni "casă de rugăciune pentru toate popoarele"; ea ne îndreaptă privirea credinţei către viitorul Mesia, care, odată primit de Israel, va trebui să reunească toate popoarele în unicul popor al noului legământ.

De aceea cuvintele lui Isus către femeia canaaneană din evanghelia acestei duminici: "nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel", nu sunt expresia unei durităţi la adresa femeii, ci prezintă planul lui Dumnezeu, care doreşte ca mântuirea să se reverse asupra tuturor popoarelor prin Israel, poporul ales. În evanghelie am văzut cum Isus afirmă că a venit în primul rând pentru Israel, dar apoi, îndeplineşte dorinţa unei păgâne: este un gest prefigurator, profetic, prin care se arată că evanghelia este deschisă şi păgânilor. Şi nu numai atât: uneori se găseşte mai multă credinţă între păgâni decât în sânul lui Israel. Astfel evangheliile ni-i prezintă pe magii care vin de departe pentru a-l căuta pe Isus în timp ce Irod şi locuitorii Ierusalimului îl refuză; pe centurionul păgân din Cafarnaum despre care Isus spune că nu a găsit o astfel de credinţă în Israel, pe bunul samaritean, un alt păgân, care întruchipează iubirea de aproapele, precum şi pe această femeie canaaneană, din regiunea Tirului şi Sidonului, căreia Isus îi spune că are o credinţă mare; în schimb ne aducem aminte duminica trecută, cum Isus i-a reproşat lui Petru puţina sa credinţă. Astfel, o primă consecinţă pentru viaţa noastră creştină poate fi aceea de a nu cultiva nici un fel de discriminare, de desconsiderare a altor oameni, căci se poate întâmpla ca credinţa acestora să fie mai mare decât cea întâlnită chiar în sânul comunităţii creştine.

Dar pe lângă această invitaţie puternică de a ne deschide inima tuturor şi de a înţelege cum Dumnezeu vrea Biserica sa drept casă de rugăciune a tuturor popoarelor, putem descoperi în fragmentul evanghelic un itinerar al credinţei, o descriere a rugăciunii şi a încercărilor prin care credinţa şi, implicit, rugăciunea noastră pot să treacă. De aceea putem să privim la această femeie păgână, la drama sa, precum şi la raportul său cu Isus, având intenţia de a trage o învăţătură şi pentru viaţa noastră de credinţă, de rugăciune.

Primul pas în acest itinerar al femeii păgâne este strigătul său de durere. Nu este o simplă rugăciune, ci o revărsare a sentimentelor şi emoţiilor sale cele mai profunde de mamă a cărei fiică este bolnavă. Această femeie nu se sfieşte să spună care e problema sa, o cheamă pe nume. Reuşeşte astfel să-i comunice lui Isus întreaga sa dramă cu mult curaj şi încredere. Şi noi ar trebui să învăţăm să fim foarte clari cu noi înşine şi cu Dumnezeu atunci când ne rugăm: să găsim punctul cel mai important al vieţii noastre care are nevoie de Dumnezeu şi să i-l prezentăm fără multe cuvinte, dar cu o mare încredere. Rugăciunea înseamnă înainte de toate să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu aşa cum suntem, mergând direct la centrul problemelor noastre personale. Prima cerinţă pentru a fi vindecaţi este, aşadar, aceea de a ne recunoaşte boala.

Se poate întâmpla ca Dumnezeu să nu răspundă, să rămână în tăcere, aşa cum a făcut Isus mai întâi: "El nu i-a răspuns nici un cuvânt." Este experienţa cea mai dificilă pentru o persoană care crede. Pare că Dumnezeu nu ascultă rugăciunea, că nu reacţionează în nici un fel la problema, cererea pe care i-am adresat-o. Aceasta este prima încercare pe drumul credinţei: tăcerea lui Dumnezeu. Cum putem depăşi această încercare? Un răspuns aparent paradoxal ar fi acesta: înţelegând că este vorba de o încercare, acceptând ca să fim încercaţi, înţelegând că această credinţă a noastră este de prea multe ori numai "călduţă" şi trebuie să treacă prin focul purificator al încercării pentru a avea din nou profunzime, realizând că şi rugăciunea noastră prea des se înalţă la Dumnezeu numai în momentele de dificultate, atunci când "ne arde" ceva. Putem depăşi această încercare, acceptând-o şi înţelegând că rugăciunea şi credinţa noastră au nevoie de primenire, de purificare.

Al doilea pas este insistenţa. Femeia canaaneană insistă în rugăciunea sa, o insistenţă ce aproape îi deranjează pe apostoli, care îi spun lui Isus: "Împlineşte-i dorinţa, căci strigă mereu în urma noastră". Răspunsul lui Isus pare dezamăgitor: "nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel", şi de aceea ea, o fiică a Canaanului, nu ar putea fi ascultată. Este momentul cel mai dificil al rugăciunii creştine: atunci când ni se pare că Dumnezeu ascultă numai rugăciunile altora, şi nu pe ale noastre, atunci când ni se pare că Dumnezeu are preferinţe şi ne consideră cu un nivel mai jos decât pe alţii care par aleşi sau cu mai multe merite decât noi. Dar această femeie continuă să strige, fără să-i fie teamă că va fi respinsă de Isus sau apostoli. Cum putem depăşi această a doua încercare? Fără a ne descuraja, ne spune evanghelia, nelăsând ca în inima noastră să se instaureze disperarea sau resemnarea, ci insistând cu perseverenţă în rugăciune. În evanghelie deseori Isus vorbeşte despre insistenţa în rugăciune, chiar dacă pare să fie deranjantă, asemenea persoanei care are un prieten pe care îl trezeşte în mijlocul nopţii pentru a-i cere pâine: "vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ce-i trebuie". Precum şi despre perseverenţă, aşa cum face acea văduvă care merge la judecător până când acesta îi face dreptate pentru a fi lăsat în pace. Prin toate aceste episoade Isus vrea să îi înveţe pe ucenicii săi datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja.

Al treilea pas este apropierea de Isus, prosternându-se la picioarele sale. Prosternarea este un gest important: nu e o simplă îngenunchere sau plecăciune, ci e un gest prin care ne aruncăm la pământ la picioarele cuiva; făcut în public poate fi văzut ca un gest ruşinos, umilitor. Pentru femeia din evanghelie este însă semnul profundei sale încrederi în Isus, precum şi al adorării, însoţită de cuvântul care recunoaşte divinitatea Mântuitorului: "Doamne!". În ciuda dezaprobării ucenicilor, în ciuda aparentei rezistenţe a lui Isus, în ciuda ruşinii în faţa mulţimii, această femeie se apropie de Domnul Isus şi îl adoră. Nu mai strigă cerând cu orice preţ miracolul, ci spune numai două cuvinte: "Doamne ajută-mă!". Restul este o adoraţie în tăcere, strângând picioarele lui Isus în actul curajos al implorării, fără să-şi piardă speranţa şi rămânând încrezătoare. Cine a participat vreodată la o sfinţire de preoţi sau diaconi a observat cu siguranţă acest gest al prosternării din partea candidaţilor în timpul liturgiei de hirotonire şi a simţit încărcătura spirituală a acestui gest de umilinţă, de abandon în mâinile lui Dumnezeu şi de profundă adoraţie. O astfel de încărcătură trebuie să aibă şi rugăciunea noastră.

Şi aici are loc acel dialog între Isus şi femeie care ne ajută să înţelegem ceva din logica împărăţiei cerurilor: Dumnezeu are un plan şi nu întotdeauna rugăciunile noastre sunt conforme planului său. Dar milostivirea lui e infinită şi chiar dacă implorăm o firimitură din această milostivire, pentru noi va fi o bogăţie imensă, mai mult decât suficient. Şi sfânta Fecioară Maria, la Cana Galileii, îi ceruse ceva lui Isus. Iar Isus şi ei i-a dat un răspuns aparent dezamăgitor. "Ce ne priveşte pe tine şi pe mine, femeie? Încă nu a sosit ceasul meu". Şi în acel moment Isus a dorit să arate că are o misiune de îndeplinit, dar iubirea mamei şi faţă de mamă a obţinut o altă "firimitură", capabilă să facă fericită acea pereche de miri.

"Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor". Iată al treilea pas: a intui că, deşi căile Domnului şi planul său rămân un mister pentru noi, chiar şi o firimitură din milostivirea sa e suficientă pentru a ne vindeca. Iar acum două duminici am văzut că după înmulţirea pâinilor pentru fii lui Israel au rămas douăsprezece coşuri pline cu firimituri. Aşadar, nu aşa cum am dori noi, ci aşa cum hotărăşte Dumnezeu, ştiind că, chiar dacă Dumnezeu pare să se opună, o firimitură din belşugul său nu va întârzia să apară.

Trebuie să observăm cum iese la iveală o altă calitate fundamentală a credinţei şi, implicit, a rugăciunii: umilinţa. În faţa afirmaţiei lui Isus: "Nu-i drept să iei pâinea copiilor şi să o arunci căţeilor", mulţi, cu siguranţă, s-ar fi simţit jigniţi şi ar fi plecat, murmurând împotriva lui Dumnezeu şi a aparentului său dezinteres şi închizând pentru totdeauna poarta propriei credinţe. Însă femeia canaaneană îşi lasă deoparte orgoliul, trufia şi mărturiseşte cu umilinţă cu nişte cuvinte asemănătoare: "Ai dreptate, Doamne, sunt o păgână şi vin la tine numai când am nevoie. Te rog, însă, fă ceva, orice, şi o firimitură îmi ajunge...". Umilinţa, a nu ridica pretenţii sau a nu revendica merite în faţa lui Dumnezeu, este condiţia decisivă pentru mântuire. Pentru că aceasta este un dar absolut gratuit.

Iar ultimul pas al acestui itinerar este exclamaţia lui Isus, care foloseşte o expresie de admiraţie foarte rară în evanghelie: "Femeie, mare este credinţa ta! Să ţi se împlinească dorinţa!" Lecţia de credinţă a lui Isus şi-a atins scopul, femeia a ajuns la acea credinţă mare, capabilă să mute munţii propriului orgoliu din loc şi să lase spaţiu milostivirii şi vindecării dumnezeieşti. Iar aceasta, credinţa, este minunea cea mai mare care i se poate întâmpla unui om.

De câte ori oare nu am trăit experienţa amară de a nu fi ascultaţi de Dumnezeu, de a-i auzi numai tăcerea, sau de a avea senzaţia îndepărtării sau chiar a abandonului său! Dar oare nu ni s-a întâmplat asta tocmai pentru ca credinţa noastră să fie purificată, pentru ca să fim provocaţi la o încredere mai mare, la o speranţă mai vie în Dumnezeu, care singur ştie care e adevăratul nostru bine? De multe ori întârziind să ne asculte, Dumnezeu face ca dorinţele, aspiraţiile noastre să crească, ca obiectul rugăciunilor noastre să crească în calitate; astfel trecem de la cererea lucrurilor materiale la cele spirituale, de la cele vremelnice la cele veşnice. Şi în modul acesta Dumnezeu ne poate da mult mai mult decât îi cerusem iniţial. Uneori, când ne rugăm, ne asemănăm cu acel ţăran despre care vorbeşte un autor spiritual: ţăranul primise vestea că însuşi regele în persoană îl va primi la el. Era ocazia vieţii sale: îi va putea expune dorinţele sale, având siguranţa că orice îi va cere va primi. Ajunge în ziua fixată şi omul nostru, plin de emoţii, intră la rege şi ce reuşeşte să-i ceară? O căruţă de gunoi pentru a-i sluji drept îngrăşământ pentru câmpul său. Era maximul la care se gândise el să-i ceară regelui. Uneori şi noi facem la fel cu Dumnezeu: ceea ce îi cerem faţă de ceea ce i-am putea cere se aseamănă cu acea căruţă de gunoi, adică lucruri care nu sunt într-adevăr importante pentru adevăratul nostru bine.

Să cerem de la bunul Dumnezeu darul unei încrederi autentice în bunătatea lui, crezând că Dumnezeu vede şi vrea binele nostru mai mult chiar decât noi înşine. Episodul evanghelic ne arată, aşadar, nişte paşi importanţi în itinerariul nostru de credinţă şi rugăciune: mai întâi să ne prezentăm înaintea Domnului spunând pe nume care este problema cea mai arzătoare, adică a fi autentici în rugăciune. Apoi, în momentul în care ne confruntăm cu tăcerea lui Dumnezeu, cu neîndeplinirea rugăciunii noastre, să înţelegem că este vorba despre o încercare, o purificare a credinţei de care avem nevoie. Astfel că al doilea pas devine insistenţa, perseverenţa în rugăciune, nedescurajându-ne dacă ni se pare că în timp ce noi nu suntem ascultaţi altora li se îndeplinesc dorinţele. Perseverenţa în rugăciune ne va conduce la al treilea pas: să ne apropiem şi mai mult de Isus şi să ne prosternăm la picioarele sale, adică să ne recunoaştem micimea, să renunţăm la orgoliul nostru şi să implorăm de la Dumnezeu chiar şi o firimitură din bogăţia ospăţului împărăţiei sale. Cu siguranţă că Domnul atunci nu va întârzia să îşi deschidă inima plină de milostivire şi să reverse asupra noastră harurile de care avem nevoie. Şi astfel se vor împlini şi în viaţă noastră spusele lui Isus: "oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide".

Cu această profundă încredere în suflet să continuăm celebrarea noastră euharistică în care nu vom fi hrăniţi numai cu firimiturile harului divin, ci cu însăşi pâinea vieţii, pâinea îngerilor, dar şi pâinea ce ni-l dăruieşte pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus Cristos. Amin. Lăudat să fie Isus Cristos!

17 august 2008, Radio Iaşi

Pr. Daniel Iacoboţ

[ index ]