Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 16-a de peste an
Înţ 12,13.16-19; Ps 85; Rom 8,26-27; Mt 13,24-43

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Isus Cristos continuă şi în această duminică să ne reţină atenţia prin parabolele împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa cum ne relatează evanghelia de astăzi, Isus le vorbeşte întâi mulţimilor lansându-le mesajul de a reflecta, apoi se adresează ucenicilor săi, în casă, într-un cadru intim. Acestora le explică sfârşitul dramatic al celui care nu are credinţă sau nu se străduieşte să crească în credinţa sa. Prima parabolă stârneşte imediat întrebarea: "De ce oare răul din lume nu este înlăturat de Dumnezeu?". După cum ne spune aceeaşi parabolă, semănătorul a prestat o muncă bună, conştiincioasă: a semănat un grâu bun într-un teren fertil. Noaptea, însă, duşmanul a semănat neghina. Aceasta e asemănătoare cu grâul, creşte împreună cu grâul iar rădăcinile ei se intersectează cu cele ale grâului. Duşmanul vine noaptea, atunci când atenţia slăbeşte. Se abandonează vegherea şi apare riscul cedării în faţa mentalităţii lumii, deseori contrare celei a lui Dumnezeu. De aceea sfântul Paul ne invită cu insistenţă: "Treziţi-vă din somn!" (Rom 13,11-12). Şi Isus în Evanghelia sfântului Marcu ne spune: Vegheaţi" (Mc 13,35). Drept consecinţă a lipsei de veghere, după luni de zile de speranţă într-o recoltă bună, când lanurile au devenit vizibile, slujitorii descoperă că a crescut grâul împreună cu neghina. Astfel apare imediat şi prima reacţie: "Vrei să mergem să o plivim?" (Mt 13,29).

Acela care nu şi-a pierdut capacitatea de a vedea, al cărui suflet este atras de ceea ce este drept, bun şi frumos, acela se întristează întotdeauna când descoperă minciuna, răutatea şi nedreptatea din lume. Urmând această atitudine, legitimă de altfel, omul ajunge să-l facă răspunzător pe Dumnezeu şi începe să se răzvrătească. Pentru ce permite Dumnezeu existenţa răului? Pentru ce îngăduie ca păcatul să invadeze lumea? Pentru ce l-a plămădit pe om din miere şi otravă şi pentru ce huruie atât de asurzitor mecanismul întregului univers, care pare că se îndreaptă spre distrugere? Dacă ar exista Dumnezeu, strigă cei necredincioşi, nu ar răbda şi nu ar permite toate acestea. "La văzul răului din lume - scrie un gânditor francez - cum aş plânge dacă eu aş fi Dumnezeu...!".

Şi noi creştinii, umblăm cu ochii deschişi prin lume şi vedem răul la tot pasul. Şi dacă poate nu aruncăm spre cer astfel de întrebări " pentru ce?", aceasta o facem pentru că recunoaştem slăbiciunea noastră. Mintea omenească este slabă iar puterea lumii este insuficientă pentru a putea lumina noaptea răului. Numai cu ajutorul credinţei putem descoperi pe fondul întunecat al vieţii steaua luminoasă a răspunsurilor lui Dumnezeu. Şi Isus a întâlnit suferinţa şi a trebuit să ia atitudine în faţa acesteia. Şi a făcut-o, nu atât prin cuvinte frumoase, dar mai ales prin fapte şi mai frumoase. El nu a lămurit originea răului, a imperfecţiunii din lume, dar ne-a învăţat care trebuie să fie comportamentul nostru în faţa răului moral şi fizic întâlnit în lume. Cel care priveşte obiectiv, sincer, este nevoit să recunoască în faţa lui Isus împreună cu Pilat: "Nimic rău nu găsesc în omul acesta şi în învăţătura lui". De aceea pe drept îl putem asemăna pe Isus cu acel semănător care a aruncat sămânţă bună în ogorul său. Dacă totuşi în viaţa oamenilor şi poate şi în viaţa Bisericii sunt defecte, dacă răsare neghina, acest lucru nu i se poate imputa lui Isus. Dacă mulţi şi astăzi critică creştinismul, de cele mai multe ori o fac pentru că aceştia confundă învăţătura lui Isus cu modul de a se comporta al creştinilor. Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit fiecăruia dintre noi. Isus însă este un bun gospodar. El seamănă mereu sămânţă bună în ogorul sufletelor noastre. Doar lipsa noastră de veghere permite ca duşmanul să semene neghina peste semănătura cea bună. Este într-adevăr regretabil, însă şi Dumnezeu are duşmani. Darnica sa bunătate a dat o aşa de mare putere creaturilor sale înzestrare cu raţiune, încât acestea i se pot chiar şi împotrivi. Suntem fascinaţi de marele dar pe care ni-l face Dumnezeu, oferindu-ne libertatea, chiar şi asumându-şi acest risc, ca noi să o folosim deseori în mod greşit.

Într-una din fabricile Parisului, atunci când a apărut în Franţa Mişcarea Muncitorilor Creştini, lucra ca muncitor un preot catolic numit Roger Boyer. Nimeni nu ştia că este preot. Ar fi putut doar să-şi imagineze aceasta prin comportamentul său plin de credinţă şi iubire faţă de colegii săi de muncă. Într-una din zile s-a întâmplat un accident grav în întreprindere. O placă de oţel a căzut peste un muncitor, rănindu-l mortal. Preotul a îngenuncheat în faţa muribundului şi i-a dezvăluit acestuia identitatea sa. Astfel a acceptat dezlegarea sacramentală înainte de moarte. La câtva timp după liniştirea evenimentelor, directorul fabricii l-a chemat pe preot şi i-a reproşat plin de furie: "Cum ai îndrăznit să faci aşa ceva? Şi încă în fabrica mea, să spovedeşti un muncitor? Aici nu suntem în biserică. În clipa aceasta sunteţi concediat". Iată, aşadar, această ură aprinsă faţă de un slujitor al lui Dumnezeu este dovada elocventă a răului care activează în lume. Ura este cea mai mare semănătoare de neghină.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, nu întâmplător lucrătorii din evanghelie îşi oferă imediat serviciile stăpânului lor: "Vrei să mergem şi să plivim neghina? Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş", a răspuns stăpânul. De acest lucru şi noi poate că adesea ne mirăm şi chiar reproşăm: pentru ce nu-i loveşte Dumnezeu pe cei răi? Pentru ce nu-i pedepseşte imediat? Pentru ce este Dumnezeu atât de răbdător? Astfel ne revoltăm de multe ori pentru că nu observăm neghina ce se întinde în sufletele noastre. Neghina, păcatul, răul, creşte şi în noi şi ar fi vai de noi dacă Dumnezeu nu ar şti să rabde. Şi pentru ce rabdă Dumnezeu? El aşteaptă ca să-şi poată face milă de noi şi să ne ierte. El ştie că răul , păcatul, chiar dacă creşte, creşte ca să fie nimicit. Aceasta este soarta păcatului: să fie nimicit în cuptorul iertării, al iubirii şi al milostivirii divine. Dumnezeu aşteaptă ca păcătosul să se convertească şi să devină sfânt. Bine scria cineva: "Fiecare sfânt este ediţia corectată a unui păcătos".

Din nefericire, noi, oamenii, suntem deseori nerăbdători, nu prea ştim să aşteptăm. Ne frământăm nervoşi în aşteptarea consultaţiei la medic. Agitaţi, ne aşteptăm rândul la cumpărături. Ce s-ar fi ales de Maria Magdalena dacă Isus nu ar fi aşteptat-o cu harul iertării? Ce-ar fi fost cu Petru dacă imediat după lepădare nu l-ar fi privit Isus cu bunătate? Ce s-ar fi întâmplat cu Saul care fremăta de ură, dacă Isus nu i-ar fi ieşit în cale pe drumul Damascului pentru a-l sfinţi ca apostol ales? Ce s-ar întâmpla cu mine sau cu fiecare dintre noi dacă Dumnezeu nu ar aştepta cu răbdare convertirea noastră? Dar fiindcă Dumnezeu este atât de răbdător faţă de noi, şi noi trebuie să ne purtăm cu răbdare când descoperim neghina în sufletul altora. Aceasta nu înseamnă să facem pact cu păcatul şi să-l trecem cu vederea. Dar să ducem o luptă continuă împotriva lui şi să nu ne pierdem răbdarea dacă nu reuşim să-l distrugem de pe o zi pe alta. Să nu uităm, că Dumnezeu ne iubeşte mai mult pe noi decât iubim noi patimile care ne conduc la păcat. Pentru aceasta este răbdător, pentru aceasta aşteaptă, pentru aceasta iartă.

Poetul Erich Fried descrie în poezia sa intitulată Principiile ce ar deveni lumea dacă ar fi înlăturat răul imediat, în mod radical, aşa cum îi propun ucenicii lui Isus.

El spune:
"Dacă cei leneşi ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni harnică
Dacă cei urâţi ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni frumoasă
Dacă cei nebuni ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni înţeleaptă
Dacă cei bolnavi ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni sănătoasă
Dacă cei trişti ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni veselă
Dacă bătrânii ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni tânără
Dacă duşmanii ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni prietenoasă
Dacă cei răi ar fi înlăturaţi
Lumea ar deveni bună".

Aşadar, pentru că răul înseamnă un pericol pentru lume, poetul se întreabă ca şi ucenicii: "Vrei să mergem şi să îndepărtăm neghina?". Răspunsul lui Isus este însă clar. În orice om convieţuieşte şi neghina alături de grâu. Şi poetul amintit care prezintă propunerile sale ne dă de gândit. Avem noi dreptul să împărţim oamenii pur şi simplu în leneşi şi harnici, în urâţi şi frumoşi, în nebuni şi înţelepţi, în bolnavi şi sănătoşi, în trişti şi veseli, în bătrâni şi tineri, în duşmani şi prieteni sau în buni şi răi? Această întrebare clarifică răspunsul dat de Isus: "Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş" (Mt 13,30). Astfel omul nu va mai putea să facă asemenea distincţii periculoase.

Dumnezeu, în înţelepciunea sa, a permis tuturor să se dezvolte. El are încredere în binele din om, în omul care este oricând capabil să săvârşească binele şi numai prin bine să învingă. Orice om este în atenţia lui Dumnezeu. Fiecare are propria sa istorie, propria sa identitate. Dumnezeu a pregătit pentru fiecare un drum. El a suferit pentru fiecare în parte. Am putea spune că există o cale a crucii milostivirii lui Dumnezeu pentru fiecare.

De aceea rugăciunea noastră să fie astăzi şi întotdeauna: Dă-ne Doamne, înţelepciunea de a ne manifesta plini de răbdare în viaţa noastră, astfel încât să devenim instrumentele prin care tu să transformi răul în bine, până la venirea împărăţiei tale veşnice. Amin.

20 iulie 2008, Radio Iaşi

Pr. Egidiu Condac

[ index ]