Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 12-a de peste an
Ier 20,10-13; Ps 68; Rom 5,12-15; Mt 10,26-33

Acum câţiva ani, a izbucnit un incendiu foarte mare într-o şcoală americană. Era o şcoală primară pe care o frecventau copii de la 6 la 11 ani. Incendiul s-a răspândit cu o atât de mare rapiditate, astfel încât o clasă întreagă de copii de la etajul doi a rămas blocată de flăcări. Părinţii care locuiau în apropierea şcolii au alergat imediat, dar nu puteau face nimic datorită pericolului flăcărilor. Îşi auzeau copiii care strigau de la fereastra clasei lor după ajutor. Ieşea un fum teribil şi sufocant care îi împingea pe copii spre fereastră. Dintr-o dată un tată şi-a văzut fiica care ajunsese la fereastră şi striga: "Tată, tată!", dar fără să vadă nimic din cauza fumului. Tatăl care era jos, îi strigă fetiţei: "Aruncă-te, aruncă-te, te prind eu!". Fetiţa plângând spunea: "Dar mi-e frică", însă tatăl cu toată puterea i-a strigat din nou: "Aruncă-te, te voi prinde!". La un moment dat fetiţa, încrezându-se numai în vocea tatălui şi-a dat drumul de la fereastră iar tatăl său a prins-o în braţe, fără să i se întâmple nimic rău. După aceasta şi ceilalţi părinţi au început să le strige celorlalţi copii să se salveze sărind pe fereastră în braţele lor. Astfel, ne spun cei care erau prezenţi acolo, cu toţii s-au salvat. Multă teamă aşadar în sufletele acestor copii, dar în acelaşi timp şi certitudinea prezenţei tatălui, a cărui voce se auzea şi care i-a determinat să lase frica deoparte şi să înfrunte acea situaţie atât de dificilă.

Iubiţi fraţi în Cristos, dragi ascultători, în evanghelia acestei a 12-a duminici de peste an, am ascultat de trei ori invitaţia lui Isus : "Nu vă temeţi". Este învăţătura pe care Isus o adresează apostolilor în vederea misiunii. Mântuitorul îi avertizează despre dificultăţile pe care le vor întâlni în activitatea lor misionară, şi îi instruieşte asupra adevăratei frici de Dumnezeu. Este, aşadar, o presantă invitaţie la încredere în Dumnezeu, în ciuda tuturor adversităţilor care pot să apară în misiune.

Experienţa trăită de către profetul Ieremia, descrisă în prima lectură, ne arată cum trebuie să ne încredem în Domnul mai ales în timpul dificultăţilor; Ieremia a primit de la Dumnezeu misiunea de a anunţa distrugerea Ierusalimului, un mesaj aşadar impopular, neplăcut pentru ascultătorii săi. Până şi prietenii săi îi întorc spatele, făcând planuri de răzbunare.

Totuşi profetul rămâne fidel misiunii primite şi se încrede în Domnul spunând: "Dar Domnul este cu mine, ca un luptător puternic; de aceea prigonitorii mei se vor poticni şi nu vor birui!". Lectura a doua ne oferă un fragment din Scrisoarea către Romani a sfântului Paul: şi aici tema încrederii şi a certitudinii credinţei este implicită. Iată aşadar cum tema de fond a liturgiei cuvântului din această duminică este opoziţia dintre teama care provine din lume, de la oameni, din păcat şi încrederea în Dumnezeu care se îngrijeşte de creaturile sale.

Pentru a îndeplini misiunea de a vesti evanghelia, pe care am primit-o în clipa când am fost botezaţi, Mântuitorul ne invită să eliminăm teama şi să ne încredem în prezenţa sa. Iar Isus ne prezintă trei motive pentru care orice creştin trebuie să fie un misionar curajos şi încrezător. Primul motiv este acela al certitudinii succesului final al mesajului lui Cristos: căci ceea ce azi apare ascuns sau fără importanţă, în final va fi scos la iveală şi cunoscut de către toţi: "nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut". Trebuie aşadar să fim încrezători, căci chiar dacă uneori pare că împărăţia fiilor acestei lumi este mai puternică decât împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă uneori ne simţim izolaţi de mentalitatea materialistă care ne înconjoară, la sfârşit totul va fi dezvăluit şi îşi va primi justa recompensă.

Al doilea motiv de curaj stă în faptul că oamenii pot dăuna vieţii corpului, dar nu au nici o putere asupra adevăratei vieţi, aceea care îşi are rădăcina în Dumnezeu şi tot în el îşi va găsi împlinirea: "Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul. Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă". Unica teamă pe care o putem avea este aceea ca nu cumva să ne pierdem sufletul, să ne pierdem credinţa şi astfel să pierdem viaţa veşnică. Cât de mulţi sunt astăzi părinţii preocupaţi la maxim de sănătatea fizică a copiilor şi de educaţia lor, dar care se îngrijesc atât de puţin de credinţa pe cale de dispariţie a propriilor fii. Câte emisiuni vedem la televizor despre degradarea ambientului, despre poluare şi schimbarea climei, dar niciuna despre degradarea morală şi indiferenţa religioasă care devin din ce în ce mai prezente în societatea noastră! În acest context apare şi mai presantă invitaţia lui Isus de a preţui credinţa, precum şi misiunea de a o dărui celorlalţi.

Al treilea motiv de încredere: Dumnezeu nu poate să abandoneze pe aceia care îi răspândesc mesajul de iubire, căci el este cel care are grijă până şi de lucrurile cele mai simple: " Nu se vând oare două păsări pe un ban? Şi totuşi nici una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru; deci nu vă temeţi: voi valoraţi mai mult decât toate vrăbiile din lume". Providenţa lui Dumnezeu se îngrijeşte de orice lucru, şi nu într-un mod generic, ci personalizat, căci "până şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate". Ecou al acestei încrederi în providenţa divină este şi rugăciunea psalmistului pe care am meditat-o la psalmul responsorial: "Ascultă-mă Doamne: iubirea ta este plină de bunătate; în îndurarea ta cea mare întoarce-ţi privirea spre mine".

După ce ne-am eliberat de teama de oameni, suntem liberi să mărturisim întreaga noastră adeziune la Cristos. Angajamentul trebuie să fie acela de a-l recunoaşte pe Isus în faţa oamenilor în mod deschis: "Cine dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu care este în ceruri". Apare aşadar necesitatea de a vesti evanghelia, o necesitate cu atât mai presantă cu cât este înscrisă în adâncul fiinţei noastre creştine o dată cu primirea sfântului botez. A nu îndeplini această misiune, adică a se ruşina de Domnul şi de propria credinţă la serviciu, între prieteni, sau chiar în familie, înseamnă a lăsa să conteze mai mult teama de oameni decât iubirea faţă de Dumnezeu, iar în aceste cazuri Cristos este foarte clar: "Pe cel care mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri".

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, aceste cuvinte ale Mântuitorului trebuie să ne scuture puţin şi să ne trezească din starea de somnolenţă spirituală, de indiferenţă caracterizată de teama de a ne expune în faţa celorlalţi cu propriile convingeri religioase. De multe ori trăim o credinţă "călduţă", intimistă, individualistă, pe care nu căutăm să o dăruim cu pasiune celorlalţi, dorind să nu deranjăm pe nimeni. Cauzele acestui comportament pot fi comoditatea, lenea spirituală, ignoranţa în ceea ce priveşte conţinutul credinţei creştine, dar mai ales teama disproporţionată de refuzul oamenilor. Tocmai de aceea Isus ne invită astăzi să avem mai mult curaj în a dărui celorlalţi bucuria de a crede. Suntem invitaţi la curaj în momentele de persecuţie; da de persecuţie. De un astfel de curaj ne vorbeşte exemplul episcopului nostru martir Anton Durcovici. Sau iată ce ne mărturiseşte un reporter italian: "Era într-o sâmbătă, pe 22 iunie 2002, în capela Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor unde urmau să fie sfinţiţi preoţi, doi tineri din China, iar un al treilea ca diacon. M-am apropiat de ei şi i-am întrebat: Dar nu aveţi pe nimeni din familie alături de voi la un moment atât de important al vieţii voastre? «Nu avem pe nimeni din familie, mi-au răspuns ei, pentru că nu avem posibilitatea să-i anunţăm nici prin scris nici prin telefon. Dacă s-ar afla de acest eveniment ai noştri ar avea de suferit persecuţii. Chiar episcopul nostru, de 84 de ani, este în închisoare. Sperăm să reuşim să-l anunţăm după consacrare»".

M-a mişcat acest răspuns şi mă gândeam cât poate fi de dureros să nu-i poţi avea alături pe tata, pe mama, pe cei dragi în ziua în care devii preot. Şi ne spune mai departe acest reporter: "M-am simţit atunci obligat să rămân cel puţin eu, ca prieten şi frate în credinţă, alături la consacrarea acestor noi preoţi pe care Domnul îi chema să continue opera sa în mica Biserică Catolică din marea Chină, cu atâtea obstacole în calea apostolatului lor".

"Nu vă temeţi! Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni din cauza mea, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă pentru că mare este răsplata voastră în ceruri", ne spune Isus.

Iubiţi fraţi în Cristos, dragi ascultători, chiar dacă în zilele noastre persecuţia nu mai este atât de făţişă aşa cum era acum câţiva ani, materialismul, consumismul zilelor noastre continuă să persecute în mod subtil pe cei care doresc să îşi trăiască până la capăt credinţa; apoi e nevoie de curaj în a vorbi clar, deschis şi fără ruşine despre Cristos, iubirea dar şi dreptatea Lui. Bineînţeles că motivul acestui curaj nu stă în bravura noastră, ci vine de la Cristos, cel care a învins lumea, vine din certitudinea faptului că suntem mereu în mâinile Tatălui ceresc, şi că, de aceea, oamenii nu vor reuşi niciodată să ne deposedeze de adevărata viaţă. Este aşadar un curaj care se naşte din credinţă şi din libertate: condiţia este aceea de a-l iubi pe Cristos deasupra tuturor. Amin.

22 iunie 2008, Radio Iaşi

Pr. Anton Farcaş

[ index ]