Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Cristos, Regele Universului
2Sam 5,1-3; Col 1, 12-20; Lc 23,35-43

Tema "regalităţii" poate părea că nu se înscrie în sensibilitatea oamenilor de astăzi pentru că ea evocă realităţi a unor timpuri deja trecute în care figura regelui însemna "deţinătorul puterii, al bogăţiei şi al gloriei". Mai mult, lumea de astăzi, care doreşte un lider complet, un conducător implicat prin responsabilităţi sociale care să apere şi să garanteze libertatea şi bunăstarea individului, este deseori dezamăgită de figuri de "suverani" de care nu doreşte să mai audă.

Este absolut sigur că, în cazul lui Cristos, termenul "rege" nu-şi însuşeşte sensul politic ci exprimă relaţia cu împărăţia lui Dumnezeu, adică societatea desăvârşită. Cristos este unicul rege care nu răneşte niciodată speranţele noastre! Cred că despre un astfel de rege, omul de astăzi vrea să audă, vrea să cunoască şi, mai ales, vrea să-l găsească.

Ce fel de regalitate este aceea a lui Cristos?

În prima lectură de astăzi este relatat unul dintre evenimentele importante ale poporului israelit. David este uns rege şi recunoscut ca atare de toate cele 12 triburi ale lui Israel, împlinindu-se astfel cuvântul lui Dumnezeu: el este regele şi păstorul poporului ales, însă, regalitatea lui David prefigurează regalitatea lui Cristos care nu se restrânge doar asupra poporului ales, ci se răsfrânge asupra noului popor al lui Dumnezeu, asupra celor răscumpăraţi, asupra întregii umanităţi. Atunci când arhanghelul Gabriel îi vesteşte sfintei Fecioare Maria că-l va naşte pe Mesia, pe Mântuitorul (Lc 1,32-33) indică apartenenţa lui Isus, ca moştenitor al stirpei regale a lui David. Isus aparţine dinastiei davidice, dinastie istorică dar care prin el va stăpâni lumea şi nu se va stinge niciodată. Iată deci, că regalitatea lui Cristos este veşnică şi universală!

Evanghelia după sfântul Luca, pe care am proclamat-o mai înainte, vorbeşte despre inscripţia de pe cruce care anunţa motivul condamnării la moarte a lui Isus, inscripţie prezentată în trei limbi, greceşte, latineşte şi evreieşte, pentru ca toată lumea să înţeleagă: "Acesta este regele iudeilor!" (Lc 23,28). Titlul de rege este acela care l-a însoţit mereu pe Isus în viaţa sa publică, pământească şi iată că nu îl părăseşte nici aici pe cruce.

Acest titlu a fost spre scandalul unora, însă spre edificarea altora.

Venirea în lume a lui Isus a fost anunţată în univers prin steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi la Betleem şi care prevestea naşterea unui rege puternic. Acest eveniment îl determină pe Irod să acţioneze, şi, din teama de a nu-şi pierde tronul dispune uciderea tuturor pruncilor de parte bărbătească, mai mici de doi ani, care se născuseră la Betleem şi în vecinătate. Dorea să stârpească, astfel, numele noului rege şi o dată cu numele lui şi autoritatea domniei sale. Sau atunci când pe malul mării Tiberiadei mulţimea de peste 5.000 de oameni doreşte să-l proclame rege pe Isus doar pentru că au fost săturaţi cu cinci pâini şi doi peşti, sau atunci când redă vederea orbilor sau îl învie pe Lazăr? Lumea avea şi are nevoie de un astfel de rege dar aşa cum ei nu au înţeles că de fapt regalitatea lui Cristos nu este una pământească, socială, la fel şi noi ne aflăm de multe ori în situaţia de a nu-l accepta pe Cristos ca adevăratul salvator al omului. Aceeaşi mulţime care proclamă regalitatea davidică a lui Isus la intrarea triumfală în Ierusalim călare pe un măgăruş, la doar câteva zile recunoaşte în pretoriul palatului guvernatorului Pilat că singurul rege pe care îl recunoaşte este doar Cezarul. Tristă dualitate a omului între adevăr şi minciună!

Pe cruce, Cristos a fost ispitit pentru ultima oară de cei pentru care venise în lume: poporul, căpeteniile, soldaţii, până şi tâlharul din stânga sa l-au sfidat indicându-i, în accepţiunea lor, adevărata cale a mântuirii: "Dacă eşti rege, dă-te jos de pe cruce şi vom crede!". Este cea mai provocatoare ispitire şi cea mai josnică de care este capabilă umanitatea. Dacă vrei să cred în tine Doamne, fă ceea ce eu îţi spun! De câte ori nu se regăsesc şi pe buzele noastre aceste cuvinte. Creatura îşi sfidează Creatorul. Ce folos ar fi adus întregii creaţii răscumpărate de moartea lui Cristos pe cruce credinţa satisfăcută a unei singure generaţii? Sacrificiul lui Cristos nu s-ar fi înfăptuit. Orbirea omului nu a fost capabilă să vadă că Cristos coborâse deja o dată. Din înălţimea tronului ceresc al slavei, Cristos a coborât în realitatea coruptă de păcat a omului pentru ca mai apoi, de bună voie şi din ascultare faţă de Tatăl ceresc să urce pe tronul crucii. Ce motivaţie mai puternică decât aceasta ar putea fortifica credinţa noastră.

Se povesteşte că într-o ţară îndepărtată, o vrăjitoare a turnat otravă în fântâna din care beau apă locuitorii acelui ţinut. Din acest motiv, au înnebunit toţi, în afară de rege şi de familia sa, care aveau o fântână separată. În această situaţie, regele a încercat să ia unele măsuri, însă toţi supuşii săi au început să-l considere pe el nebun, deoarece ei vedeau lucrurile cu totul altfel. Soluţia pe care a ales-o regele a fost ca el şi familia lui să bea din fântâna otrăvită.

Aşa cum acest rege a renunţat la sine, la sănătatea sa pentru a fi alături de poporul său, la fel, Regele Cristos a renunţat la măreţia sa pentru a ne salva de la moarte. El s-a umilit, a luat firea robului, a trecut prin suferinţă şi moarte pentru ca noi toţi să găsim calea deschisă spre împărăţia veşnică.

Tâlharul căit recunoaşte nevinovăţia lui Isus şi-i adresează o rugăciune sublimă prin simplitatea şi umilinţa sa adresându-i-se pe nume lui Isus, caz unic în evanghelie: "Isuse aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!" (Lc 23.42). Sfântul Ioan Crizostomul comentează acest fragment spunând că: "Acest tâlhar a furat până şi paradisul. Văzându-l pe Cristos ţintuit în cuie pe o cruce l-a implorat ca şi cum ar fi fost pe un tron. Îl vede condamnat, însă îi cere această favoare ca şi unui rege". Iată, cum, regalitatea lui Cristos este una care salvează omul, este o regalitatea mântuitoare. Este acea regalitate care îl ridică pe om la demnitatea din care decăzuse datorită păcatului.

La fel, regalitatea lui Cristos este una divină după cum spune sfântul Paul în Scrisoarea către Coloseni pentru că "Cristos este imaginea Dumnezeului celui nevăzut" (Col 1,15). Dacă şi noi la rândul nostru suntem asemenea imaginii lui Cristos înseamnă că ne facem părtaşi de regalitatea sa divină şi suntem chemaţi să ne bucurăm de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu. Ne facem părtaşi de calităţile specifice suveranilor atunci când ne trăim viaţa fără a o denatura în demnitatea sa. Suntem şi noi suverani atunci când luăm deciziile corecte şi alegem binele în locul răului sau atunci când alegem un bine mai mare în defavoarea binelui mai mic. Într-o zi, Mahatma Gandhi şi-a pierdut un pantof atunci când alerga să prindă un tren. Ajuns în vagon s-a descălţat şi de celălalt pantof şi l-a aruncat în urma trenului cât mai aproape de cel pierdut. Atunci când cei din jurul său l-au întrebat miraţi de ce a făcut gestul acesta el a răspuns: "Ce putea să facă cu un singur pantof cel care l-ar fi găsit, însă acum când ştiu că va găsi o pereche sunt sigur că va ştii ce să facă cu ea". Ceilalţi se uitau cu admiraţie la el pentru că aşa cum era, cu picioarele goale era ca un rege, era liber iar ei cu pantofii în picioare erau sclavi, erau sclavii lor înşişi încătuşaţi de propriile prejudecăţi şi obişnuinţe, tributari convenţiilor sociale în care trăiau, le lipsea curajul de a lua decizia cea mai bună.

Şi noi putem fi suverani atunci când cu libertate şi conştienţi alegem să trăim dincolo de greutăţile, boala sau necazurile noastre, sau atunci când ne este greu să înţelegem suferinţa, singurătatea, sau ne este greu să iertăm. Şi noi putem fi suverani, părtaşi de regalitatea divină atunci când alegem să trăim departe de o lume în care domneşte ura şi violenţa, corupţia, legile absurde, indiferenţa şi individualismul, o lume în care fericirea nu-şi găseşte locul. Suntem suverani atunci când alegem să trăim ca adevăraţi supuşi ai regelui dumnezeiesc în a cărui împărăţie domneşte legea iubirii şi a cărui împărăţie este cea a adevărului, a vieţii, a sfinţeniei, a harului, a dreptăţii şi a păcii. Oare există vreun om care nu şi-ar dori aceasta? Amin.

25 noiembrie 2007, Radio Iaşi

Pr. Cristinel Farcaş

[ index ]