Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 23-a de peste an
Înţ 9,13-18; Ps 89; Flm 9b-10.12-17; Lc 14,25-33

Iubiţi creştini, stimaţi ascultători,

Cuvântul evangheliei din duminica aceasta ar putea să ne facă să reacţionăm şi noi aşa cum au făcut mulţi dintre ucenicii lui Isus, atunci când el le-a vorbit despre pâinea vieţii: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?" (In 6,60). Poate că unii ar considera exagerată cerinţa lui Isus, atunci când s-a adresat mulţimii care îl urma, spunând: cine vrea să fie ucenicul meu, trebuie să mă iubească pe mine mai mult decât pe tata, mama, soţul, soţia, copiii, fraţii şi surorile sale şi chiar decât viaţa sa proprie.

Pentru a înţelege învăţătura lui Isus, pentru a-i descoperi profunzimea şi a o aplica în viaţa noastră, să încercăm să precizăm contextul în care a pronunţat Isus cuvintele sale.

Isus, se îndrepta spre Ierusalim, spre locul în care avea să-şi ia crucea şi să bea paharul suferinţei de care îl va ruga pe Tatăl său ceresc să-l scape. Nu este întâmplătoare afirmaţia pe care o face Isus în această împrejurare: "Acela care nu-şi poartă crucea şi nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu". Începutul textului evanghelic menţionează faptul că "o mare mulţime de oameni mergea împreună cu Isus". Este momentul potrivit să ne întrebăm: de ce oare mergea acea mare mulţime de oameni cu Isus? Mergea cu Isus, adică acolo unde mergea Isus, la Ierusalim, ca să-şi ia fiecare crucea şi să se îndrepte spre moarte şi mai departe spre înviere, sau mulţimea mergea nu cu Isus, ci alături de Isus, din curiozitate şi din interes? Isus mergea în drumul său, urmărind scopul său, împlinirea voinţei Tatălui ceresc, iar mulţimea, alături de Isus, dar în drumul ei, mergea urmărindu-şi scopurile ei. Ca şi în alte ocazii, şi de data aceasta, Cristos cunoaşte gândurile celor ce-l însoţesc, citeşte în inimile lor şi vede meschinăria care se ascunde acolo, vede că "gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările lor sunt nesigure", vede cum "trupul oamenilor îngreunează sufletul şi împovărează mintea cu mii de griji", aşa cum citim în prima lectură de azi.

Iată pentru ce Isus declară cu deplină îndreptăţire: "Dacă vine cineva la mine...", atunci să nu se prefacă, să nu lase doar impresia că vine la mine, ci să fie consecvent. Cu alte cuvinte, dacă cineva m-a ales, a decis liber şi de bună voie să vină la mine, atunci să nu mă confunde cu nimeni, să nu mă ia nici drept tată, nici drept mamă, nici soţ, nici soţie, nici copil, nici frate şi nici soră. Cine a făcut o alegere radicală, cine m-a ales pe mine - vrea să spună Cristos - să mă pună deasupra tuturor, chiar şi deasupra lui însuşi.

Cât de îndreptăţit nu este Cristos să afirme acest lucru! El care a declarat, fără drept de apel, supremaţia iubirii lui Dumnezeu, spunând: "să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale şi pe aproapele ca pe tine însuţi", a putut să ceară, cu aceeaşi autoritate să nu-l comparăm pe el cu nici unul din cei dragi, oricine ar fi acela.

Cristos nu afirmă nicidecum faptul că nu trebuie să-i iubim pe cei dragi şi apropiaţi nouă, ci să nu-i iubim înaintea lui Dumnezeu şi nici ca pe Dumnezeu, confundându-l pe aproapele cu Dumnezeu şi pe Dumnezeu cu aproapele. Pe Dumnezeu trebuie să-l iubim ca pe Dumnezeu, iar pe aproapele ca pe aproapele. Pe Dumnezeu îl iubim pentru că este Dumnezeu, "pentru că este nemărginit de bun şi vrednic de iubire", iar pe aproapele ca pe noi înşine, "din dragoste către Dumnezeu", aşa cum mărturisim în actul de iubire.

Cât de sugestivă este exprimarea sfântului apostol Paul din lectura a doua de astăzi, cât de mobilizatoare, cât de conformă cu învăţătura lui Cristos nu este ea, atunci când, adresându-se lui Filemon, Paul îi cere să-şi reconsidere raportul cu sclavul său Onesim, pe care i-l prezintă ca şi pe un al doilea eu, spunându-i: "Primeşte-l pe el, aşa cum m-ai primi pe mine însumi".

În concluzie, putem spune că, şi atunci când vorbim despre iubirea de Dumnezeu şi atunci când vorbim despre iubirea de aproapele, există un dacă. "Dacă vine cineva la mine...". Dacă mergem cu Isus şi nu doar alături de El, atunci Dumnezeu ne dă "înţelepciunea sa", ne dă pe "Duhul său Sfânt" ca să putem înţelege voinţa lui Dumnezeu, ca să fim în stare să acceptăm învăţătura lui, chiar şi atunci când ea ne-ar şoca şi ca să reuşim să o punem în practică în moduri dintre cele mai surprinzătoare.

Aş aduce, în final, exemplul ingenios al surorii Domenica Mazzarello, care, în timp ce medita staţiunea a V-a a Căii sfintei cruci, a exclamat: "O, dacă aş fi fost eu acolo, aş fi luat-o înaintea lui Simon din Cirene, ca să-l ajut pe Isus!". Pe dată, străfulgerată de harul divin, gândindu-se că, de fapt, Isus suferă şi azi în cei bolnavi, a întrerupt calea crucii şi s-a îndreptat spre infirmeria mănăstirii.

Dragi creştini, stimaţi ascultători, de câte ori nu am participat şi noi la Calea sfintei cruci? De câte ori nu am meditat şi noi staţiunea a V-a?

Ne-am văzut noi vreodată în persoana lui Simon din Cirene? Am simţit noi vreodată nevoia să întrerupem meditaţia noastră pentru a-l întâlni concret tocmai pe acela care era subiectul meditaţiei noastre, pe Cristos, ascuns tainic în cei bolnavi, săraci şi neajutoraţi?

Ce-ar fi dacă chiar astăzi, după sfânta Liturghie, nu am face cum poate facem de obicei, văzându-ne fiecare de treburile noastre, ci am continua sfânta Liturghie şi am pune în practică învăţătura lui Cristos? Ce-ar fi dacă ne-am da întâlnire cu Cristos în persoana unui bolnav, fie el şi necunoscut, uitat pe patul vreunui spital sau al vreunui bordei din nu ştiu ce sat?

Să nu uităm că Isus, care ne-a spus că locuieşte în persoana celor nevoiaşi, ne-a cerut să-l iubim în ei mai mult decât pe tata, pe mama, pe soţul sau soţia, pe fraţii şi surorile noastre, şi chiar mai mult decât pe noi înşine.

9 septembrie 2007, Radio Iaşi

Pr. Pavel Chelaru

[ index ]