Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 20-a de peste an
Ier 38,4-7.9-10; Ps 39; Evr 12,1-4; Lc 12,49-53

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Sfintele lecturi pe care Biserica ni le propune astăzi spre meditare ne transmit un mesaj provocator, un mesaj care ne cheamă să facem o evaluare calitativă a vieţii noastre creştine, a felului în care ne mărturisim credinţa.

Imaginea lui Isus propusă de textul evanghelic al sfântului Luca, text pe care tocmai l-am ascultat, este o imagine diferită de cea care, poate, suntem obişnuiţi. Cristos ne transmite un mesaj radical, exigent: "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins" şi "Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun, nu, ci mai degrabă dezbinarea!". Aceste cuvinte ne amintesc de momentul în care Isus a fost prezentat în templul din Ierusalim; atunci bătrânul Simeon a spus: "Acest copil este pus spre căderea şi spre ridicarea multora: va fi semn de contradicţie pentru a descoperi gândurile ascunse ale inimii". În evanghelia de astăzi Cristos însuşi se prezintă ca cel ce aduce focul şi dezbinarea pe pământ. Despre ce "foc" şi despre ce "dezbinare" este vorba?

"Focul" este asociat de obicei cu ideea de purificare: astfel, cuvintele lui Cristos ne amintesc de acţiunea dumnezeiască de curăţire, de purificare a inimilor noastre. Mai mult, Isus ne vorbeşte de focul Duhului Sfânt care transformă: creştinul care primeşte acest foc devine un mărturisitor fidel şi asiduu al cuvântului care mântuieşte.

Din nefericire nu toţi cei care ascultă cuvântul Mântuitorului se lasă transformaţi de focul Duhului Sfânt: de aici şi dezbinarea adusă de Cristos în lume.

Nu este uşor să-l prezinţi pe Cristos ca pe unul care dezbină; totuşi, evanghelistul Luca ne pune în faţă astăzi radicalismul, exigenţele care provin din credinţă; aşa cum Cristos este motiv de dezbinare, la fel, orice creştin care trăieşte şi mărturiseşte credinţa va fi motiv de scandal şi de dezbinare.

Prin mesajul său radical şi exigent, prin descoperirea gândurilor ascunse ale inimilor, Isus a adus dezbinare printre concetăţenii lui: unii l-au urmat, alţii s-au îndoit de cuvintele sale, alţii i s-au împotrivit cu toate forţele. Să nu uităm că "pacea lui Dumnezeu" este diferită de "pacea oamenilor": pacea lui Dumnezeu înseamnă împlinirea voinţei sale, înseamnă trăirea evangheliei. Astfel creştinul, ca om al păcii, nu are ca scop pacea lumească, nu are ca scop pacea în sine, ci instaurarea voinţei şi împărăţiei lui Dumnezeu. În felul acesta produce creştinul dezbinare: se opune mentalităţii egoiste a lumii, se opune falselor valori pe care aceasta adesea le predică.

Un creştin care caută o pace a compromisurilor, un creştin care vrea pace ignorând adevărul, este un dezastru: pacea adevărată, pacea care este Cristos, nu lasă loc la compromisuri. Credinţa cere exigenţă, credinţa cere coerenţă între ceea ce spunem şi ceea ce facem, credinţa cere fermitate şi luare de atitudine. A căuta armonia cu cei din jur lăsând la o parte exigenţe ale credinţei care ni se par "problematice", a întoarce şi celălalt obraz ignorând nedreptatea, înseamnă a accepta mentalitatea unui laicism modern, atât de prezent astăzi, care ne spune să trăim credinţa doar în privat, doar la noi acasă unde nu ne vede nimeni: în public suntem toţi la fel! Este o mare eroare, este o mare păcăleală! Asta pentru că cine este creştin este creştin şi acasă, şi pe stradă, şi la şcoală şi la serviciu; ori suntem creştini peste tot, ori nu suntem deloc! Credinţa nu face reduceri!

Cu siguranţă nu este uşor să fii creştin astăzi, nu este uşor să te ridici împotriva mentalităţii lumii actuale, pentru că este o mentalitate vicleană şi perfidă. Să luăm exemplul nostru, al românilor. De 18 ani proclamăm o libertate religioasă, ne bucurăm că ne putem mărturisi liber credinţa, spunem că nu mai suntem oropsiţi, constrânşi de un regim, aşa cum a fost comunismul. Şi totuşi suntem atacaţi, suntem constrânşi tot mai mult de o mentalitate tot mai potrivnică. În numele unei false democraţii şi a unei aparente tentative de standardizare europeană, apar tot mai multe piedici, tot mai multe constrângeri ale mărturisirii noastre de credinţă. Amintesc doar două exemple: ştim cu toţii discuţiile aprinse pe tema prezenţei icoanelor în şcoli şi în locurile publice: iată că icoana, în loc să fie instrument de relaţionare cu Dumnezeu, devine, pentru unii, motiv de scandal şi dezbinare. Al doilea exemplu este mai recent: acum câteva zile, a fost depusă la Societatea Română de Radiodifuziune o petiţie în care se cere interzicerea rugăciunii "Tatăl nostru" la postul de radio public: iată că şi "Tatăl nostru" deranjează...!

Nu este uşor, spuneam, să fii creştin astăzi. Totuşi cine se hotărăşte să-l urmeze pe Cristos va trebui să accepte şi această luptă. A fi creştin nu înseamnă a alege o viaţă comodă, liniştită; a fi creştin înseamnă a merge în întâmpinarea persecuţiilor, a accepta ostilitatea celor care nu cred. Aşa s-a întâmplat şi cu profetul Ieremia, cum ne relatează prima lectură: pentru că a prezentat care este voinţa lui Dumnezeu a avut de suferit din partea oamenilor.

A fi creştin înseamnă a accepta toate exigenţele credinţei şi a merge împotriva curentului. Pentru ca acest lucru să fie posibil, lectura a doua de astăzi, luată din Scrisoarea către Evrei, ne îndeamnă: "Să ne debarasăm de tot ceea ce ne împovărează, mai întâi de păcatul care ne înlănţuie... Să avem ochii fixaţi asupra lui Isus, care este autorul şi ţinta credinţei noastre". Doar privind la Cristos, doar trăindu-i cuvântul, vom putea trăi şi împlini chemarea şi misiunea noastră de creştini. Cuvântul lui Cristos trebuie să producă o dezbinare şi în inima noastră: dezbinare între pornirile trupului şi cele ale sufletului, o separare între omul vechi şi omul nou. Focul Duhului Sfânt adus de Cristos să se aprindă şi în inimile noastre pentru a le purifica.

În încheiere aş vrea să amintesc un moment din viaţa cunoscutului biolog Louis Pasteur. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în două regiuni ale Franţei, se întâmpla un lucru ciudat: pe câteva câmpii, animalele care păşteau mureau în număr foarte mare. Nimeni nu ştia de ce, astfel că oamenii locului numeau acele câmpii "câmpii malefice" sau "blestemate". A fost chemat Pasteur şi acesta a descoperit că nu era nimic malefic; era vorba de faptul că în acele câmpii au fost îngropate foarte multe animale moarte din cauza unei boli contagioase. Viermii care au devorat acele animale au purtat la suprafaţă boala şi astfel, păscând, şi celelalte animale erau infestate şi mureau. Ce era de făcut? Pasteur a indicat un remediu sigur: din acel moment toate animalele moarte nu mai trebuiau îngropate, ci arse, pentru a distruge microbii. Aşa s-a întâmplat şi problema a fost rezolvată.

La fel trebuie să se întâmple şi în viaţa spirituală a creştinului: trebuie să se descopere cauzele păcatelor, dar, în acelaşi timp, păcatele trebuie distruse; focul de care vorbeşte Cristos în evanghelie poate face acest lucru. Este focul iubirii lui Dumnezeu. Acest foc arde în noi egoismul şi ne face să ardem de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să lăsăm acest foc să lucreze în noi!

19 august 2007, Radio Iaşi

Pr. Iulian Valerian Ianuş

[ index ]