Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 6-a de peste an
Ier 17,5-8; Ps 1; 1Cor 15,12.16-20; Lc 6,17.20-26

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Cred că fiecare dintre noi îşi aduce aminte cu drag de momentele frumoase petrecute la şcoală, locul unde, prin educaţie, omul caută să îşi dezvolte capacităţile sale intelectuale, dar care are şi rolul de a forma caractere puternice. O etapă importantă în această formare o constituie şcoala primară. În ceea ce mă priveşte, am avut parte de un învăţător bun care a căutat să scoată tot ceea ce se putea mai bun din noi pe toate planurile. Astfel, în compania lui trăiam momente de fericire şi de bucurie, animate şi de gândul că toate ne vor fi de folos în viaţă. Însă, aceste momente nu erau exagerate pentru că, în contextul dat, exista ceva care uneori provoca vai (vaiete): o linie lungă de fag de un metru, gradată, care era mereu aşezată pe catedră şi care ne atrăgea mereu atenţia provocând în noi mai mult o stare de veghe, decât de teamă. Deşi de cele mai multe ori era folosită în scopuri şcolare, totuşi, uneori, doar ridicarea ei ne punea pe gânduri asupra insuficientei noastre pregătiri. Era o formă specială de a ne ţine vigilenţi, dar care nu l-a privat pe educator de renumele de " învăţător bun".

Iubiţi fraţi în Cristos, dacă astăzi am fi ascultat proclamându-se în evanghelie fragmentul din sfântul Matei care cuprinde fericirile expuse de Mântuitorul Isus în predica de pe munte, poate am fi fost tentaţi să ne gândim în care categorie din cele nouă ne-am putea încadra. Evanghelistul Luca, în schimb, ne propune spre meditate un alt mod de a vedea fericirea dintr-un alt context: al predicii de pe câmpie. La şcoala lui Isus, învăţătorul cel bun, nu vin doar ucenicii, ci toată lumea care doreşte să-l asculte şi să găsească în el bucuria de a trăi. Nevoia de fericire, de bucurie în viaţă nu este un sentiment, ci este un dat întipărit în inima omului încă de la conceperea sa în sânul mamei sale, moment care coincide şi cu intrarea sa în planul de mântuire a lui Dumnezeu. Omul este predestinat de Dumnezeu să fie fericit, ne spune sfântul Augustin. Toţi vrem să fim fericiţi.

De aceea, de multe ori în viaţă simţim ca un vulcan această dorinţă, a cărei lipsă creează deseori tristeţe, angoasă sau dezorientare. Fericirea adevărată a unui om, creştin în special, se naşte din comuniunea cu Dumnezeu, care şi ea este întipărită în sufletul fiecăruia dintre noi. Isus astăzi ne învaţă cum trebuie percepută cu adevărat fericirea. Făcând o sinteză a fericirilor, Cristos propune spre meditare şi câteva atenţionări care au menirea de a ne face vigilenţi şi de a nu înţelege greşit fericirea sau modalitatea de a fi trăită. Ea nu este doar pentru unii şi nu se câştigă conform standardelor de gândire limitate ale omului. Într-o familie, dacă copilul sau copiii sunt învăţaţi să primească oricând şi oricum ceea ce doresc şi chiar mai mult, fără să fie educaţi să ştie să ceară, să mulţumească, să fie recunoscători şi să fie conştienţi că ceea ce au vine din iubirea pe care o nutresc părinţii faţă de ei, atunci se creează în interiorul lor o conştiinţă deformată unde totul li se cuvine, ei au numai drepturi, caracterul lor devine respingător şi de multe ori viaţa acelora devine haos, fără sens, tristă şi obscură. La această stare ne-a adus şi ne aduce pe noi păcatul. În marea familie a lui Dumnezeu, Tatăl iubitor veghează, învăţătorul Isus făcându-se asemenea nouă, ne demonstrează cum trebuie percepută existenţa în ansamblul ei. "Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul nostru până nu se odihneşte întru tine", ne mărturiseşte acelaşi sfânt Augustin în Confesiunile sale, el care a descoperit adevărata fericire greoi şi numai sprijinit de harul lui Dumnezeu provocat de rugăciunile mamei sale, sfânta Monica. El a trăit din plin mesajul primei lecturi: "Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om", adică în sine însuşi, în capacitatea sa intelectuală, în tipurile de gândire ale filozofiilor sau ereziilor din acele vremuri în care credea că se regăseşte şi care i-au adus ruina şi nemulţumirea, dar mişcat de har a descoperit cât de "binecuvântat este omul care-şi pune încrederea în Domnul" care a făcut ca soarele credinţei şi al fericirii, Cristos, să-i schimbe în totalitate viaţa.

Sfântul Paul, după ce a experimentat în sine însuşi drumul trecerii de la credinţă falsă la credinţa adevărată, în lectura a doua de azi, ne explică şi nouă că fericirea nu aparţine acestei lumi, dar ea, pornind de la învierea lui Isus, ne îndreaptă spre veşnicie. Dumnezeu este motorul şi motivul bucuriei noastre.

Mai trebuie să mai vedem un aspect: Mântuitorul nu face discriminare, fericindu-i pe unii şi acuzându-i pe alţii. Pentru el toţi suntem egali. Oamenii sunt aceia care fac diferenţa. Isus atrage doar atenţia. Nu impune nimănui nimic, ci subliniază efectele inconştienţei omului şi le exemplifică prin unele categorii de oameni care trăiesc din trup, fără suflet şi care se cred cineva. Ceea ce spune Cristos trebuie înţeles în context: oare nu sunt oameni săraci care sărăcesc şi mai mult acuzându-l pe Dumnezeu pentru lipsurile lor, sau care plâng nu de durere, ci de ciudă? Nu găsim şi bogaţi conştienţi de darurile primite şi care-şi trăiesc sărăcia evanghelică făcând bine şi ajutând ori de câte ori este nevoie? Ba da. De aceea nu trebuie să-l înţelegem greşit pe Mântuitorul. Adevărata fericire se dobândeşte prin trăirea virtuţilor, îndeplinirea misiunii pe care o are fiecare, în mod conştient şi cu responsabilitate, indiferent că suntem bogaţi sau săraci, mici sau mari şi numai în strânsă legătură cu Dumnezeu. Suntem slabi, de multe ori greşitori, dar motivaţi de linia gradată de reuşite şi cu har a învăţătorului bun, Isus, putem persevera în bine şi într-o cunoaşterea mai clară a lui Dumnezeu spre fericirea noastră.

Fericita Fecioară Maria întăreşte în viaţa proprie ceea ce ne învaţă Fiul său. Ea a fost prima care şi-a câştigat renumele de fericită prin ceea ce este şi prin ceea ce a făcut şi face în continuare. Astăzi, la Lourdes, ea arată lumii că suferinţa nu ne împiedică să dobândim fericirea sau să găsim calea spre câştigarea ei. Este Ziua Mondială a Bolnavului, mulţi se îndreaptă cu credinţă şi încredere spre locul apariţiilor, chiar şi noi. "Sunt un om suferind sau cel puţin aşa mă consideram", mărturisea nu demult unul din pelerinii care a fost la Lourdes cu ocazia pelerinajului diecezan organizat în luna septembrie a anului trecut de Dieceza noastră de Iaşi. Am auzit de pelerinaj, nu ştiam mare lucru, dar la insistenţa soţiei, am hotărât să merg. Şi ca să nu merg doar aşa, fiindcă auzisem că acolo se întâmplă minuni, afacerist din fire, am făcut un târg: merg ca să fiu vindecat. Cu speranţă din ce în ce mai mare, odată cu apropierea, m-am alăturat în toate celorlalţi pelerini. Trebuie să recunosc: nu eram eu prea religios. Ajungând acolo şi văzând mulţimea de oameni, dar în special bolnavii, lovit parcă de ceva mi-am zis: «Doamne, uitându-mă la aceşti oameni şi la cât suferă, eu mă pot considera sănătos tun. Retrag ce am propus. Îţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii şi inima. Ajută-mă să-mi măresc credinţa şi să pot duce cu bucurie crucea mea, dar uşureaz-o pe a lor»". Este adevărat, întors acasă este aproape de programul liturgic, iar pe chipul său se citeşte fericirea, chiar dacă suferă în trup în continuare.

Şi noi suferim, dacă nu trupeşte, de multe ori sufleteşte datorită păcatului. Creatorul nu a dorit ca omul să sufere, iar suferinţa nu vine de la el. Se datorează firii noastre fragile sau societăţii, de multe ori prea nedreaptă, în care trăim. Însă, alăturând suferinţei sau durerii, credinţă statornică susţinută de rugăciune, putem câştiga totul. Prin mijlocirea Mamei noastre, Maria, să cerem sprijinul celui care alină şi ne face fericiţi, bunului Dumnezeu. Amin.

11 februarie 2007, Radio Iaşi

Pr. Toni-Mihăiţă Cântaciu

[ index ]