Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 32-a de peste an
1Rg 17,10-16; Evr 9,24-28; Mc 12,38-44

O vorbă înţeleaptă spune aşa: "Nimeni nu dă ceva, dacă nu ştie pentru ce să dea. Dar, dacă cineva dă tot ce are, înseamnă că ştie pentru ce dă". Şi pentru că vorbele înţelepte sunt cu tâlc, ascund în spatele cuvintelor mult adevăr, vă rog să-mi permiteţi să repet: "Nimeni nu dă ceva, dacă nu ştie pentru ce să dea. Dar, dacă cineva dă tot ce are, înseamnă că ştie pentru ce dă". Şi să ne gândim la acel om din parabola lui Isus, care a descoperit o comoară într-un ogor. De bucurie, a îngropat comoara la loc, şi s-a lipsit de tot ce avea şi a cumpărat acel ogor. De ce? Pentru că ştia de ce dă tot ce avea.

Văduva din Sarepta, despre care ni s-a vorbit la prima lectură, dă profetului Ilie tot ce avea: ultima îmbucătură de mâncare. Ce a determinat-o să facă acest gest incredibil? Mila, am fi tentaţi să spunem, fără a sta prea mult pe gânduri. A văzut un om şi mai flămând decât ea. Sau poate că şi-a zis: ce mai contează dacă vom muri cu o zi mai devreme sau mai târziu.

Dar nu! Ea a dat totul pentru că ştia de ce. A crezut în Domnul care i-a vorbit prin gura lui Ilie: "Făina din vas nu se va termina şi uleiul din urcior nu va scădea". Şi pentru că a crezut în Dumnezeu atât de mult încât s-a lipsit de tot ce avea, punându-şi toată speranţa în Dumnezeu, s-a salvat: ea şi fiul ei.

Văduvei din evanghelie nu i-a cerut nimeni ultimii doi bănuţi pentru întreţinerea casei Domnului. Ea îi oferă, de bunăvoie. Conştiinţa îi spunea că ceea ce dă pentru templu, dă de fapt pentru slava lui Dumnezeu; că ea îşi găseşte fericirea în gloria Creatorului care se îngrijeşte de creaturile sale.

Autorul Scrisorii către Evrei ne-a vorbit în fragmentul ascultat la a doua lectură, despre Isus care, nu a dat ceva din strictul necesar pentru viaţă, ci s-a dat pe sine însuşi. Deci: a da ceea ce eşti valorează mult mai mult decât a da ceea ce ai.

În cei doi bănuţi ai văduvei Isus vedea inima ei. Isus nu măsoară faptele oamenilor cu metrul nostru care se opreşte la aparenţe, nu măsoară ceea ce dăm în cifre sau în kilograme, el măsoară cu etalonul iubirii. A da din iubire, a da din credinţă, aşa cum au dat cele două văduve, înseamnă a da asemenea lui Dumnezeu. Iar darul lui Dumnezeu este însuşi Isus sărac care a venit printre noi pentru a îmbogăţi săraca noastră existenţă.

Evanghelia duminicii de astăzi nu ne vorbeşte numai despre darul celor săraci ci şi de cel al bogaţilor. Aceştia vărsau sume mari de bani în visteria templului. Şi iată aici marea contradicţie. Acelaşi gest atrage admiraţie din partea oamenilor dar, stârneşte dezaprobare, nemulţumire din partea lui Isus? De ce? Pentru că Isus nu priveşte la suprafaţă ci în adâncul inimii.

Este adevărat, ei ofereau sume mari, dar nu din sudoarea muncii lor. "Tocau avutul văduvelor" spune Cristos despre ei. Prin gestul lor nu fac un act de reparaţie. Banul necinstit trebuie să se întoarcă la cel păgubit. Cu banii însuşiţi în mod nedrept, necinstit ei vor să se umple de cinste şi preţuire în ochii celor nedreptăţiţi. Ei dau bani mulţi pentru că acasă le-au mai rămas şi mai mulţi. Au dat din ce aveau de prisos fără ca acest lucru să-i afecteze în vreun fel.

Au dat ceva de la ei, dar nu s-au dat pe ei înşişi. În continuare ei rămân în siguranţă. Nu depind de nimeni şi de nimic, nici măcar de Dumnezeu de la care nu mai au ce să ceară. De aceea când se roagă, o fac "numai de ochii lumii". Şi Cristos continuă reflecţia sa: "Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi". Şi să reţinem că Isus face acest reproş cărturarilor, care se bucurau de multă preţuire din partea oamenilor, erau salutaţi cu respect prin pieţe, li se ofereau primele locuri în sinagogi şi la ospeţe. Pe lângă toate acestea mai făceau şi rugăciuni lungi şi erau foarte darnici şi generoşi faţă de casa Domnului. Şi tot nu-i bine! Cristos îi critică şi-i îndeamnă pe oameni să "se ferească de ei".

Din nou ne întrebăm: Unde au greşit? Prin ce au atras asupra lor critica dură a lui Isus: "Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi?"

Vedeţi, când au meritat, Cristos i-a lăudat. "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu". Când, şi în ce împrejurare s-a întâmplat acest lucru? Ştim deja din evanghelia duminicii trecute. Când unul dintre ei a recunoscut că "a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele".

În relatarea sfântului Luca acel cărturar mai avea o nedumerire. Nu ştia cine este aproapele său ca să-l poate iubi. Şi când a înţeles din parabola samariteanului milostiv, că aproapele său este cel căzut în mâinile tâlharilor, şi că a împlinit cea mai mare poruncă din Lege cel care a avut milă, Isus i-a spus: "Mergi şi fă şi tu la fel!"

Acum putem să înţelegem mai uşor unde au greşit cărturarii. Iată, cunoşteau cea mai mare poruncă, dar n-o puneau în practică. Ştiau cine este aproapele, dar îl neglijau. Iar dacă Isus îndrăznea să vindece pe vreunul dintre ei în zi de sâmbătă nu se sfiiau să-l judece cu răutate, ba chiar să pună mâna pe pietre pentru a-l ucide. Şi nu se vor lăsa până ce nu vor obţine de la Pilat condamnarea lui la moarte.

Aşadar între cunoştinţele teoretice şi faptele practice era o diferenţă ca de la cer la pământ. Una învăţau cu gura şi alta făceau cu faptele. De aceea Cristos îi numeşte în repetate rânduri făţarnici. Chiar şi atunci când se rugau, sau făceau pomeni mari, în ochii lui Cristos, faptele lor rămâneau lipsite de valoare, pentru că proveneau dintr-o inimă rea, pentru că prin ele Dumnezeu nu era preamărit iar aproapele nu era ajutat.

În schimb, Isus a apreciat totdeauna şi a promis răsplată şi pentru faptele mici, dar săvârşite din credinţă, speranţă şi iubire. El a comparat împărăţia cerurilor cu o sămânţă de muştar, care este cea mai mică dintre toate seminţele. El a făgăduit răsplata cerului, chiar şi pentru un pahar de apă rece. A făgăduit puterea cea mare de a muta munţii din loc, în schimbul unei credinţe cât un grăunte de muştar. El vrea să ne convertim şi să fim mici ca pruncii, pentru a intra în împărăţia cerurilor.

Iar eu vreau să închei ce ceea ce spunea un creştin bun şi înţelept. Atunci când vom muri, vom lăsa aici pe pământ toţi banii şi toată averea, şi vom merge pe lumea cealaltă numai cu ceea ce am dat săracilor, pentru că ceea ce am dat săracilor, i-am dat lui Dumnezeu.

12 noiembrie 2006, Radio Iaşi

Pr. Viorel Ababei

[ index ]