Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 29-a de peste an
Is 53,10-11; Ps 32; Evr 4,14-16; Mc 10,35-45 (Mc 10,42-45)

Dragi credincioşi,
Astăzi toţi creştinii catolici, de pretutindeni, celebrează Ziua Mondială a Misiunilor. Este o zi specială, în care se unesc toate gândurile şi intenţiile creştinilor catolici pentru a scoate în evidenţă identitatea misionară a Bisericii; este o zi în care Dumnezeu este asaltat de implorări insistente pentru a-şi face simţită mâna sa puternică şi protectoare, pe de o parte, asupra tuturor misionarilor din întreaga lume, iar pe de altă parte, asupra tuturor celor care beneficiază de activitatea misionarilor.

S-ar putea spune că, un mod special de a celebra această zi pentru dieceza noastră este o iniţiativă relativ nouă, întrucât suntem o biserică locală angajată efectiv în opera misionară dincolo de graniţele diecezei sau ale ţării, mai concret în ţările de misiune, de aproximativ şase ani. În prezent, dieceza noastră are mai mulţi misionari - preoţi şi laici - în două ţări din Africa (Kenya şi Coasta de Fildeş) şi în Ecuador. Această iniţiativă de a oferi ajutorul nostru la cunoaşterea lui Dumnezeu, a credinţei, a evangheliei şi a Bisericii şi în acele locuri - fie ele îndepărtate - este o activitate prin care ne mărturisim identitatea de creştini autentici. A fi misionar face parte din misiunea fiecărui creştin în parte, de aceea nu putem considera această operă ca ceva în plus, dar ca o datorie. Cristos când a încredinţat apostolilor misiunea de a vesti evanghelia nu le-a spus să predice doar în Ierusalim sau numai la Roma, ci pretutindeni, la toate popoarele. Cuvintele lui Cristos: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toate popoarele" reprezintă pentru Biserică ultimul testament încredinţat. De aceea şi decizia episcopilor noştri de a se angaja la această activitate nu este o dorinţă exagerată sau un moft personal, dar este o datorie responsabilă ce reiese din misiunea lor. Suntem tentaţi uneori să credem că este ceva în plus, că încă poate nu era timpul deoarece nu dispunem de suficiente resurse umane şi cu atât mai puţin de resurse financiare. Într-adevăr noi nu suntem bogaţi, nu dispunem de vocaţii cu care nu avem ce să facem, dar dispunem de un tezaur al credinţei pe care l-am primit în mod gratuit şi mai mult, un tezaur pe care l-am primit de la alţi misionari. Astăzi noi nu am fi aici în biserică sau nu am fi poate creştini dacă în urmă cu aproximativ 750 de ani nu s-ar fi oferit alţi misionari, veniţi din alte ţări să ne ajute să-l cunoaştem pe Cristos, evanghelia sa şi Biserica. Deci datorăm credinţa noastră şi activităţilor unor misionari. În acest caz, trebuie să ne întrebăm: nu este oare normal ca şi noi să ajutăm pe alţii să-l cunoască pe Dumnezeu? Este şi acesta unul dintre motivele pentru care trebuie să ne lăsăm convinşi de datoria de a susţine operele misionare. Nu toţi putem să mergem să predicăm evanghelia la alte popoare şi nimeni nu ne poate obliga să facem acest lucru. Pentru aceasta este necesară o vocaţie specială pe care Dumnezeu o încredinţează unora după un plan al său.

Se spune despre un domn bogat că, la un moment dat, pe când se plimba, întâlneşte o copiliţă săracă, îmbrăcată sărăcăcios, care cerşea. Acelui domn bogat i se face milă şi îi lasă câţiva bănuţi ca pomană şi trece mai departe. Ajuns acasă, seara, el se aşează la masă; avea o masă plină de mâncăruri alese, băuturi speciale, slujitori care îl serveau şi toate acestea într-o sală luxoasă, frumos împodobită. Începe să mănânce, dar, deodată începe să aibă tulburări serioase de conştiinţă, apărându-i în faţa ochilor imaginea acelei copiliţe cerşetoare săracă. Pe tot parcursul acelei cine nu a fost liniştit. După cină, întors în camera sa, profund tulburat şi oarecum revoltat pe situaţie, începe să strige cu glas tare: "Doamne, nu este drept! Pentru ce nu faci ceva? Nu se poate ca eu să am toate aceste condiţii şi acea copiliţă să trăiască în acea mizerie? De ce? Fă ceva!" În acel moment, Dumnezeu face o excepţie şi îi răspunde scurt cu o voce care îi spune: "Te-am făcut pe tine!"

Iubiţi credincioşi, acesta este un exemplu care ne vorbeşte şi ne provoacă şi pe noi. Sigur că nu ne putem compara cu acel domn bogat, dar realitatea este alta. Condiţiile de viaţă ale oamenilor din acele ţări de misiune unde sunt, spre exemplu şi misionarii noştri, sunt cu mult mai sărace decât ale noastre. Imaginile pe care le vedem fie din fotografii, fie din filme nu redau realitatea cea mai profundă, iar tragic este că, mai sunt încă şi astăzi - în timpurile noastre moderne - foarte, foarte mulţi care trăiesc în condiţii de neimaginat, într-o sărăcie greu de descris.

Iubiţi credincioşi, o sa va dau un exemplu pentru ca în acest fel să reuşiţi să înţelegeţi care este nivelul valorilor financiare dintr-o ţară de misiune, mai exact Kenya. Printre alte activităţi pe care le desfăşoară preoţii noştri misionarii, ei au înfiinţat mai multe puncte de grădiniţe, acolo unde vin copiii familiilor nomade din deşert pentru ca să primească primele noţiuni de educaţie ce se pot preda într-o grădiniţă. La fiecare grădiniţă vin aproximativ treizeci de copii, dar copiii nu vin numai pentru educaţia preşcolară, dar vin şi pentru faptul că primesc o dată pe zi şi un vas mic de mâncare. Aşadar, costurile acestei hrane pentru treizeci de copii, o dată pe zi, timp de o lună ajung până la 50 de dolari. În acest fel se poate înţelege valoarea cheltuielilor de acolo şi să ne dăm seama că şi noi, prin ofertele noastre mici putem ajuta foarte mult pe aceşti copii.

Misionarii, acolo unde ajung, sunt cei care predică evanghelia şi valorile creştinismului şi în acelaşi timp se străduiesc prin ajutoarele pe care le primesc să pună în practică porunca lui Cristos: iubirea faţă de aproapele. De aceea şi mesajul actualului papă Benedict al XVI-lea pentru această Zi Mondială a Misiunilor este intitulat: "Caritatea - sufletul misiunii". Gesturile de caritate pe care noi le facem înseamnă mărturie de iubire şi de credinţă. Prin mesajul său papa Benedict al XVI-lea se face mesagerul lui Cristos în timpurile noastre şi exprimă prioritatea de care trebuie să ţinem cont acum mai mult decât altădată. Dumnezeu nu va rămâne surd sau indiferent la faptele noastre de iubire. Apoi, nu este lipsit de importanţă faptul că prin ofertele noastre cât de mici putem să alinăm suferinţa unui bolnav căruia fără noi i-ar lipsi fie alimentele, fie medicamentele cu care să supravieţuiască; prin ofertele noastre putem să aducem o clipă de fericire în viaţa unui copil căruia îi lipseşte strictul necesar să trăiască, iar lista ar putea fi continuată.

Gesturile de caritate sunt una din metodele prin care putem sprijini operele misionare, dar înainte de toate există un alt mod mult mai eficient şi mai simplu de a sprijini aceste opere: rugăciunea. La o primă evaluare ni se pare poate mult prea puţin, însă misionarii de pretutindeni cer şi aşteaptă de la ceilalţi rămaşi acasă rugăciuni fie pentru ei, fie pentru beneficiarii activităţilor lor. De ce? Pentru că deseori, mărturisesc mulţi misionari, numai şi numai printr-un ajutor cu totul special din partea lui Dumnezeu reuşesc să depăşească anumite momente dificile; pentru că este foarte uşor pentru ei să se descurajeze atunci când întâmpină greutăţi pe care nu şi le-au imaginat niciodată (clima, cultura total diferită, conflictele dintre naţiuni, hrana, etc); pentru că deseori viaţa le este pusă în pericol. Toate acestea sunt motive pentru care misionarii sunt tentaţi uneori să se întoarcă acasă. Aici putem interveni noi prin rugăciunile noastre şi să-l deranjăm chiar pe Dumnezeu cu insistenţele noastre implorând prezenţa permanentă şi ajutorul Duhului Sfânt în viaţa misionarilor ca să ducă la îndeplinire opera ce le-a fost încredinţată.

Cuvântul lui Dumnezeu din evanghelia de astăzi ni se adresează şi nouă, chiar dacă am ascultat un dialog între Cristos şi cei doi ucenici, Iacob şi Ioan. Cu toţii dorim să ajungem la o fericire veşnică, să ne bucurăm alături de Dumnezeu cu sfinţii săi, dar înainte de asta trebuie să bem paharul nostru, trebuie să ne îndeplinim datoriile noastre, trebuie să ţinem cont de testamentul pe care Cristos l-a încredinţat Bisericii, iar Biserica o formăm noi.

Astăzi, la această sfântă Liturghie, să-l rugăm pe Dumnezeu să ne deschidă sufletul şi Duhul Sfânt să ne facă tot mai sensibili la această operă misionară. Amin!

22 octombrie 2006, Radio Iaşi

Pr. Claudiu Iştoc

[ index ]