Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 21-a de peste an
Ios 24,1-3a.1518b; Ps 33; Ef 5,21-32; In 6,60-69

În liturgia cuvântului de astăzi ni se propune spre meditare o problemă foarte importantă pentru viaţa noastră de credinţă şi anume: necesitatea reînnoirii permanente a credinţei, a alegerii iniţiale. În prima lectură Iosue cere poporului ales din Vechiul Testament: "Alegeţi-l astăzi, pe acela căruia vreţi să-i slujiţi!" În sfânta Evanghelie, Isus le cere apostolilor acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte: "Vreţi şi voi să plecaţi?"

Aşadar, Cristos le cere apostolilor să aleagă între a rămâne cu el şi cu învăţătura lui sau să plece de lângă el şi să urmeze alte învăţături.

Ce se întâmplase de fapt? De ce a ajuns Isus să pună o asemenea problemă crucială? În activitatea sa publică Cristos ţinuse multe predici, îi învăţase pe oameni multe lucruri bune şi îşi întărise învăţăturile cu multe minuni. Tocmai săvârşise o minune extraordinară: cu doar câteva pâini săturase o mulţime de oameni. Şi pentru că ascultătorii săi nu au înţeles scopul principal pentru care Isus săvârşise această minune, el a început să le explice deschis că mai importantă decât pâinea aceasta materială care le-a săturat trupul este pâinea spirituală care le satură sufletul şi care dăruieşte viaţa veşnică.

Atâta timp cât le-a vorbit de pâinea materială, ascultătorii săi l-au înţeles şi l-au urmat, dar când a început să le vorbească despre pâinea spirituală, despre pâinea trupului său, adică despre Euharistie, mulţi s-au scandalizat, au rămas dezamăgiţi şi l-au părăsit. Chiar şi unii dintre ucenicii săi s-au scandalizat şi au spus: "Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?" Cine poate să-l înţeleagă?

Oare de ce s-a întâmplat aşa? Minunea înmulţirii pâinilor a entuziasmat extraordinar de mult pe ascultătorii lui Isus. Oamenii i-au constatat puterea dumnezeiască cu ochii lor, în mod palpabil. De aceea se gândeau: dacă el vorbeşte aşa de frumos şi face minuni aşa de mari atunci este demn de toată încrederea şi-l putem urma pentru că nu avem nimic de pierdut. De fapt, gândeau ei, nu cumva o fi el Mesia cel făgăduit?

Aici era problema. Ei aşteptau un Mesia croit după calapodul lor, după modul lor de a gândi şi nu aşa cum îl voia Dumnezeu. Aşteptau un Mesia care să le elibereze ţara de cotropitori, să le dea totul din belşug şi în mod minunat, să-i ajute ca din cotropiţi să devină cotropitori, stăpânii lumii. Iată ce aşteptau ei de la Mesia, de la Isus: libertate, trai bun, putere politică şi militară. Ei aşteptau de la el un trai pământesc bun, fără griji, iar el a început să le vorbească despre viaţa veşnică. Aşteptau de la el mâncare trupească, iar el le oferea o hrană sufletească. Aşteptau libertatea politică, el însă voia să-i scoată din robia păcatului. Şi minunea înmulţirii pâinilor a dat parcă aripi acestor speranţe deşarte. Însă nu asta a intenţionat Isus săvârşind minunea înmulţirii pâinilor. De aceea, în discursul care a urmat minunii le-a spulberat aceste speranţe pământeşti şi le-a sugerat, ca şi Iosue în Vechiul Testament, să facă o alegere, să-şi revizuiască, să-şi reînnoiască credinţa lor. Şi pentru că ei nu erau capabili de aşa ceva s-au scandalizat şi au început să-l părăsească dezamăgiţi unul câte unul. Şi noi avem parte în viaţa pământească de multe dezamăgiri şi, bineînţeles, nu suntem bucuroşi de ele.

Dar ceea ce este şi mai grav este faptul că uneori dezamăgirea vine şi în viaţa noastră spirituală: vine din cauză că lipseşte credinţa adevărată, sau a puţinei noastre credinţe. Ne facem o idee despre Dumnezeu, o idee croită după calapodul nostru, după modul nostru de a gândi, ca şi evreii de pe timpul lui Isus, şi pentru că Dumnezeu nu este aşa cum îl gândim şi îl vrem noi, şi mai ales, nu acţionează aşa cum vrem noi, în anumite circumstanţe ale vieţii rămânem dezamăgiţi, ne îndepărtăm de el, sau chiar îi devenim duşmani.

Câţi oameni din zilele noastre nu spun sau cel puţin gândesc cam aşa: "Să transformăm viaţa pământească în paradis, iar cerul să-l lăsăm păsărilor. Ce ne foloseşte nouă palida promisiune a vieţii veşnice? Noi avem nevoie de o fericire palpabilă pe care ne-o dăm noi înşine şi nu iluzia vieţii viitoare? Noi vrem bani, vrem pâine, vrem trupuri omeneşti care oferă plăceri, nu spiritualizare. La ce ne foloseşte nouă trupul lui Cristos, la ce ne trebuie?". Cum să dăm noi vrabia din mână pentru cea din par? Cam aşa gândeau unii pe timpul lui Isus şi din păcate, mulţi gândesc astfel şi în zilele noastre.

Şi ne întrebăm: Oare de ce ajung unii oameni, şi printre ei chiar şi unii creştini, să gândească în felul acesta? Pentru că nu ţin seama de ceea ce ne sugerează liturgia cuvântului de astăzi. Şi anume: ca să fim atenţi şi să reînnoim mereu alegerea noastră, credinţa noastră. E adevărat, noi am primit credinţa la Botez, dar credinţa primită la Botez este doar o sămânţă, iar sămânţa îşi justifică existenţa doar dacă produce roade. Deci nouă, după ce am ajuns la maturitate, ne revine obligaţia să cultivăm acea sămânţă primită la Botez prin alegerile noastre de fiecare zi şi să o facem să rodească. Credinţa nu este statică şi nu poate fi statică: ea creşte sau descreşte, sau chiar poate muri.

Credinţa noastră poate să crească, dar nu va creşte căutând la nesfârşit noi motive raţionale pentru a crede, sau doar imaginându-ne bunătatea, puterea şi dragostea lui Dumnezeu. Nu! Credinţa noastră va creşte numai dacă ne angajăm să-l urmăm pe Cristos, şi aceasta nu numai în acţiunile noastre religioase ci în viaţa de fiecare zi, toată viaţa noastră. "Dacă cineva vrea să fie ucenicul meu, să mă urmeze", spune Cristos!

Oare noi, creştinii de astăzi, în viaţa noastră, alegem totdeauna credinţa, pe Isus? Ne punem toată speranţa noastră în Isus? Teoretic poate că da, dar practic!? Credinţa, speranţa noastră în Isus se vede, aşa cum am mai spus, din viaţa noastră de fiecare zi, din alegerile noastre de fiecare zi. Atunci când aleg ceva care nu este conform cu învăţătura lui Isus atunci înseamnă că nu am credinţă, nu am speranţă, nu am încredere în el, înseamnă că am o credinţă doar teoretică nu şi practică. Şi vă dau aici două exemple.

Discutam odată cu o tânără care mergea zilnic la sfânta Liturghie şi era angrenată profund în activităţile comunităţii parohiale. Ea îşi începuse deja viaţa sexuală şi considera că nu este nimic rău în asta. Într-o zi a vorbit şi cu un medic şi medicul era de aceeaşi părere. În plus i-a mai dat şi nişte sfaturi: să folosească anticoncepţionale pentru a se feri de boli şi pentru a nu rămâne însărcinată iar dacă va rămâne însărcinată să facă avort pentru a nu-şi strica viitorul. Eu acum încercam să-i explic că greşeşte, că ce i-a spus medicul este împotriva învăţăturii lui Dumnezeu, că este păcat şi că s-ar putea ca mai târziu să regrete ...etc. Deodată mă întrerupe şi îmi spune categoric, răspicat: "Părinte, eu am încredere în medic". "E bine că ai încredere în medic, i-am spus eu, dar în Dumnezeu ai încredere?". Sărmana tânără a lăsat capul în jos şi nu a mai ştiut ce să răspundă. Avea credinţă, însă o credinţă croită după modul ei de a gândi şi de a acţiona.

Un alt exemplu aflat de curând de la un preot: un tânăr cuplu se pregătea pentru căsătorie; amândoi tinerii aveau aceleaşi concepţii ca şi tânăra din exemplul de mai sus. Când preotul care făcea pregătirea a încercat să le expună învăţătura lui Dumnezeu cu privire la această problemă unul dintre ei i-a spus: "Părinte, dumneavoastră le ştiţi pe ale dumneavoastră iar noi le ştim pe ale noastre".

Fals! O concepţie creştină total greşită! Toţi trebuie să le ştim "pe ale noastre" pentru că suntem oameni care gândim, dar dacă suntem creştini trebuie să le ştim şi "pe ale lui Dumnezeu", iar "pe ale noastre" trebuie să le modelăm după "ale lui Dumnezeu". Un om, un creştin care îşi reînnoieşte credinţa mereu, care îl alege pe Cristos în viaţa de zi cu zi, nu va gândi niciodată ca personajele din exemplele de mai sus.

Ce putem face noi pentru a schimba această mentalitate greşită, pentru că toţi avem obligaţia nu numai de a reînnoi mereu credinţa noastră dar şi de a o răspândi în lume?

Singurul mijloc prin care putem să ajutăm pe cineva care este în criză de credinţă este credinţa însăşi; credinţa reînnoită mereu şi trăită în viaţa de zi cu zi şi nu credinţa doar vorbită sau scrisă. Credinţa trăită este singura minune care este capabilă să mişte inima unui creştin care-şi trăieşte credinţa doar după modul său de a gândi.

Cineva a spus: "După ce ai văzut un sfânt e greu să nu crezi". Iar sfântul, o ştim cu toţii, este un om ca şi noi dar care îşi reînnoieşte mereu credinţa şi care trăieşte din credinţă, nu doar din cuvinte.

Sfântul apostol Iacob spunea că credinţa se vede din fapte. Aşa cum viaţa biologică este transmisă mai departe de o altă viaţă, de un om viu, la fel şi credinţa este transmisă mai departe de un om credincios, de un om care este viu în credinţă, de un om care-şi reînnoieşte credinţa mereu; nu numai din cuvintele lui ci, mai ales, de viaţa lui de credinţă trăită.

Concluzionând, ne putem imagina că prin liturgia cuvântului lui Dumnezeu ni se spune şi nouă, astăzi şi în fiecare zi: "Alegeţi-l astăzi, pe acela căruia vreţi să-i slujiţi!". Şi apoi, când ne vede că ezităm, ne întreabă: "Vreţi şi voi să plecaţi?" Ce fericiţi am fi dacă am putea spune şi noi cu apostolul Petru: "Doamne, la cine am putea merge? Doar tu ai cuvintele vieţii veşnice". Amin.

27 august 2006, Radio Iaşi

Pr. Maricel Medveş

[ index ]