Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul B
Duminica a 16-a de peste an
Ier 23,1-6; Ps 22; Ef 2,13-18; Mc 6,30-34

Iubiţi fraţi, dragi ascultători,

Duminica trecută la evanghelie l-am văzut pe Isus Cristos alegându-i pe cei 12 discipoli ai săi pe care i-a constituit apostoli şi pe care i-a trimis ca să predice vestea cea bună. Între timp, sfântul Marcu ne relatează moartea, martiriul lui Ioan Botezătorul pentru a sublinia gravitatea misiunii pe care el o încredinţează vestitorilor evangheliei. Astăzi, îi vedem pe cei 12 că se adună în jurul lui Isus întorcându-se din misiunea care le-a fost încredinţată şi povestesc cu bucurie tot ceea ce au făcut şi tot ceea ce au învăţat. Dar sunt şi ei oameni, au şi ei nevoie de odihnă fizică şi de odihnă spirituală şi de aceea Isus vrea să-i cruţe de tumultul care se crease în jurul lui, pentru că erau atâţia care plecau şi veneau - ne spune sfântul Marcu - încât ei nu aveau timp nici măcar să mănânce; şi le-a propus Isus apostolilor săi să meargă undeva într-un loc retras. S-au urcat în barcă şi au plecat spre acel ţinut. Dar, iată că mulţimea care îl urmărea a intuit că ei au plecat, "i-au recunoscut" spune sfântul Marcu, şi au alergat pe jos şi au ajuns acolo înainte. Isus nu se arată deranjat că planul său este dat peste cap, ci, dimpotrivă, ne spune sfântul Marcu, "i s-a făcut milă de aceea mulţime care era ca o turmă fără păstor". Şi s-a aşezat şi a început să-i înveţe îndelung.

Este în această istorisire pe care ne-o propune sfântul Marcu astăzi la evanghelie un semn că timpul aşteptărilor Vechiului Testament s-a împlinit. Este un semn că ceea ce am ascultat, ca prevestire, la prima lectură din Cartea profetului Ieremia, este deja în act. Fragmentul pe care l-am ascultat la prima lectură face parte dintr-un context mai larg, în care profetul îi admonestează pe urmaşii regelui Iosia. Acesta a încercat să reformeze societatea şi preocuparea lui principală a fost aceea a reformei religioase. Dar, în anul 612 înainte de Cristos, a murit pe neaşteptate. Cei care au venit după el s-au arătat nevrednici de predecesorul lor. Şi, de aceea, profetul rosteşte o serie întreagă de oracole împotriva tuturor acelora care se vor succede pe tronul lui David până în anul 587, atunci când Ierusalimul va fi cucerit şi populaţia va fi deportată în Babilon.

Concluzia acestor oracole este judecata severă pe care o rosteşte profetul astăzi, cuprinzându-i în vizor pe toţi aceşti regi de după Iosia. "Vai de păstorii care fac oile mele să piară şi să se împrăştie! spune Domnul. Pentru că voi n-aţi avut grijă de oile mele, voi avea eu grijă de voi şi vă voi pedepsi pentru toate păcatele voastre", şi apoi oracolul profetului se îndreaptă către cei care sunt împrăştiaţi. Este un cuvânt de mângâiere şi de speranţă pentru că însuşi Domnul este acela care spune că îi va aduna pe toţi aceia care au fost împrăştiaţi în diferite naţiuni şi îi va aduce la păşunea lor.

Iată, Domnul se va îngriji pentru ca ei să aibă păstori care să se ocupe de oile sale, în aşa fel încât acestea să nu mai fie împrăştiate şi să nu mai fie speriate. Ba, mai mult, continuă oracolul profetului Ieremia, Domnul va face aceasta rămânând fidel faţă de promisiunea pe care i-a făcut-o lui David, iubitul său. Va ridica o odraslă pentru David care se va comporta ca un adevărat rege, care va domni cu înţelepciune, care îi va stabili dreptul şi îi va conduce cu dreptate, iar numele lui va fi un nume simbolic, adică "Dumnezeu este dreptatea noastră".

Lectura a doua pe care am ascultat-o, din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni, vine şi precizează că acest promis care este pacea noastră şi dreptatea noastră este Isus Cristos. Sfântul Paul scrie această scrisoare în timp ce era în detenţie la Roma, în anul 61 d.C. Cunoştea bine comunitatea din Efes, în care stătuse aproape trei ani. Acum au venit la el discipolii săi, Epafras şi Onesim, şi îi povestesc de riscurile pe care le întâlneşte această comunitate care este supusă presiunilor comunităţii din jur şi este predispusă să se întoarcă la cultul păgân. Şi de aceea Paul le scrie această scrisoare în care le aduce aminte de planul minunat al lui Dumnezeu, care l-a constituit pe Isus Cristos, Fiul său, stăpân deasupra tuturor puterilor, domniilor şi stăpânirilor. Şi aplicând această suveranitate a lui Cristos asupra tuturor şi asupra a toate, sfântul Paul aplică această realitate la credincioşii din Efes. Şi le aduce aminte, înainte de toate, de situaţia în care s-au aflat ei mai înainte când erau departe de Domnul Dumnezeul legământului.

Dar acum, prin sângele lui Cristos, au devenit apropiaţii lui. Pentru că Isus Cristos prin crucea sa a dărâmat zidul urii care-i despărţea pe păgâni de iudei, îndepărtând obligativitatea Legii lui Moise şi făcând din păgâni şi din iudei un singur popor, ba o mulţime de oameni şi aceştia constituie în el, în persoana lui, un singur om, pentru că el este pacea noastră, pentru că în trupul său el a ucis ura.

Şi în felul acesta, şi noi, fie că suntem de departe, fie că suntem de aproape, avem posibilitatea să ne apropiem de Dumnezeu Tatăl în acelaşi Duh. Este fundamentul teologic prin care sfânta Biserică ne îndeamnă astăzi să răspundem cuvântului lui Dumnezeu care a fost proclamat recitând Psalmul 23, care a fost proclamat după prima lectură. Este un psalm de o încredere totală, absolută, de o linişte deosebită.

Henry Bergson, marele filozof francez, de origine evreiască, cel care a insistat mult asupra cunoaşterii intuitive şi care a creat platforma, suportul pentru teoria relativităţii, spunea că în miile de cărţi pe care le-a citit nu a găsit nicăieri atâta pace ca în aceste versete ale Psalmului 23, care începe cu această profesiune de credinţă: "Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, el mă conduce la păşuni verzi şi mă duce la ape liniştite, la ape de odihnă".

Imaginaţi-vă sub fondul geografic în care rosteşte poetul aceste cuvinte. Stepa arsă de soare a Israelului, pământul acela pârlit, şi în această atmosferă aridă şi arsă, iată că autorul îl vede pe Domnul ca pe un păstor care ştie drumurile ce se îndreaptă spre prospeţime, spre apă şi spre verdeaţă; şi în această situaţie "chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii - spune autorul psalmului - nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine". Este suficient acest lucru: "căci tu eşti cu mine". Şi atunci, "chiar dacă ar fi să trec prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău; toiagul şi nuiaua ta mă apără". Toiagul şi nuiaua sunt semnul bastonului păstorului care conduce turma, dar acelaşi cuvânt este folosit în limba ebraică şi pentru sceptrul regelui care conduce cu dreptate poporul său, aşa că vedem în acest psalm realizată profeţia din prima lectură.

Şi foloseşte autorul psalmului o a doua imagine: Dumnezeu este locul de refugiu, este cel care oferă adăpost celui care este persecutat de duşmani, şi această ospeţie a lui Dumnezeu faţă de cel credincios al său este reprezentată prin abundenţa mesei pe care Domnul o ridică în pofida duşmanilor, în faţa duşmanilor, provocându-i pe duşmanii celui pe care Dumnezeu îl iubeşte: "Tu îmi întinzi masă în faţa potrivnicilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn", semnul consacrării, al alegerii, al confortului, al binecuvântării, "şi paharul meu este plin de se revarsă" este paharul care alină setea şi paharul care dă bucuria. "De aceea îl voi lăuda pe Domnul şi voi locui în casa lui până la sfârşitul zilelor mele". Este învăţătura mângâietoare cu care începe această duminică pe care spuneam că Sfântul Părinte papa ne cere să o închinăm în rugăciune şi în jertfă pentru realizarea păcii în Orientul Mijlociu, în Orientul Apropiat. Ne solidarizăm cu toată lumea de pe acest pământ pentru ca într-adevăr Cristos, care este pacea noastră, să doboare zidul urii şi să facă din toţi un singur popor care să fie conştient că "Domnul este păstorul meu, el este cu mine".

23 iulie 2006, Radio Iaşi

Pr. Alois Bulai

[ index ]