Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Naşterea Domnului (Crăciunul)
Is 52, 7-10; Ps 97; Evr 1,1-6; In 1,1-18

Preasfinţite, iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Crăciunul este sărbătoarea vieţii, a bucuriei şi a frumuseţii; este cea mai frumoasă celebrare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. De aceea, bisericile şi casele noastre sunt împodobite cu brazi, cu globuri şi lumini.

Însă primul Crăciun, când s-a născut Isus la Betleem, nu a fost aşa. Nu erau lumini, nici brazi, nu era totul curat, într-un cuvânt lipsea această atmosferă de sărbătoare. Viaţa era grea, dură. Şi în aceste condiţii s-a născut Isus. Să ne gândim puţin. Sfânta Maria şi sfântul Iosif tocmai sfârşiseră o călătorie lungă; de la Nazaret la Betleem sunt mai mult de 100 de km. Erau obosiţi, înfometaţi şi murdari de pe drum. În plus, nu au găsit loc de odihnă la han, ci au fost nevoiţi să se adăpostească într-un grajd. De fapt, era o grotă, o peşteră amenajată pentru animale.

Păstorii erau oameni simpli care nu reuşeau să-şi găsească o slujbă mai bună. Uneori erau chiar oameni certaţi cu legea şi se angajau şi ei să păzească oile pentru a scăpa de rigorile legii. Magii, deşi erau fără îndoială, înţelepţi, nu erau nici ei perfecţi, pentru că erau străini, nu făceau parte din poporul evreu, nu erau fiii lui Abraham.

Aşa a fost primul Crăciun la Betleem. Nu erau lumini multicolore, nici confort, nici o companie selectă. Ce încerc să spun cu aceste cuvinte? Că Dumnezeu cel infinit, veşnic, cel de nepătruns, Creatorul universului şi al timpului, acest Dumnezeu atotputernic în înţelepciunea şi, mai ales, în bunătatea sa, a venit printr-un prunc în existenţa umană, în viaţa noastră aşa cum era ea: cu greutăţi, limite şi imperfecţiuni. Şi aceasta este esenţa Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu egal cu Tatăl din veşnicie "asumă condiţia noastră veche şi degradată", cum spune sfântul Leon cel Mare (Scris. 31); Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, a locuit între noi, aşa cum am auzit în evanghelie - noi cei obosiţi (ca Maria şi Iosif), noi cei simpli şi păcătoşi (ca păstorii), noi cei marginalizaţi, uitaţi sau nedreptăţiţi (ca magii).

Nu este o întâmplare că Dumnezeu a vrut să fie cu noi, cei limitaţi şi păcătoşi, ci Domnul face acest lucru pentru că el este iubire. Crăciunul ne arată dragostea lui Dumnezeu în viaţa noastră aşa cum este ea, am putea spune printre ruinele vieţii noastre.

Mai mult, acest prunc dumnezeiesc din ieslea Betleemului, atunci când a crescut, nu s-a schimbat câtuşi de puţin. Isus a fost aspru criticat pentru că stătea la masă cu vameşii, care erau păcătoşi publici, pentru că stătea de vorbă cu femeia samariteană, o străină, pentru că a atins un om pe care nimeni nu avea voie să-l atingă, un lepros. Şi în cele din urmă, Isus a murit pe cruce între doi tâlhari, care ar fi putut să fi fost păstori. De la ieslea Betleemului până la mormântul Calvarului, Cuvântul lui Dumnezeu a locuit între noi. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu se schimbă! Aşa este iubirea în forma sa cea mai radicală, o iubire care coboară la noi oamenii pentru a ne ridica şi a ne mântui, cum spunea Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea exact acum doi ani, de Crăciun, în Enciclica sa Deus caritas est, (Dumnezeu este iubire, nr. 12). E o iubire care îmbrăţişează pe toată lumea.

Scriitorul Fiodor Dostoevski surprinde bine acest mesaj al sărbătorii de azi povestind, într-unul din romanele sale, cum şi-au petrecut noaptea de Crăciun deţinuţii dintr-o închisoare din Siberia. Dintr-o baracă cenuşie, la capătul unei alei pline de noroi, cei întemniţaţi priveau printr-o fereastră cu zăbrele spre biserica din oraş. Când au tras clopotele micii biserici, unul dintre ocnaşi oftează: "Este Crăciunul, dar nu şi pentru noi care suntem separaţi de lume". După sfânta Liturghie de la catedrală, un preot a venit la închisoare, a încropit un altar cum a putut şi a început slujba. "Acum a venit şi la noi Dumnezeu", au exclamat deţinuţii. "Da, a replicat preotul, aici locuieşte Dumnezeu tot timpul anului. Vedeţi voi, el merge la biserică numai la ocazii deosebite", a încheiat părintele.

Dragii mei, de fapt, Dumnezeu locuieşte în bisericile noastre tot timpul şi cu siguranţă locuieşte şi în sufletele noastre, locuieşte cu noi toţi, cu noi cei imperfecţi şi păcătoşi, cu cei săraci, cu cei bolnavi din spitale sau din casele lor, cu cei care nu au pe nimeni, cu cei care se simt singuri astăzi de Crăciun, cu cei uitaţi de familiile lor şi cu cei din penitenciare.

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători, să reţinem aşadar, Crăciunul nu este un tablou frumos dintr-o vitrină, cum încearcă să ne convingă societatea consumistă în care trăim. Dar Crăciunul este sărbătoarea Cuvântului făcut trup pentru noi toţi, este sărbătoarea iubirii lui Dumnezeu care ni se dăruieşte în greutăţile noastre, printre ruinele vieţilor noastre ca să ne înalţe şi să ne mântuiască. Iar această iubire ne dă curaj, mângâiere şi putere. De aceea noi numim evanghelia "vestea cea bună!". De aceea, pot să vă spun din toată inima, tuturor: Crăciun fericit!

25 decembrie 2007, Radio Iaşi

Pr. Lucian Păuleţ

[ index ]