Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Epifania Domnului
Is 60,1-6; Ps 71; Ef 3,2-3.5-6; Mt 2,1-12

Solemnitatea Epifaniei ne invită la o nouă celebrare a naşterii Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu făcut om, naştere care astăzi este meditată ca manifestare a slavei lui Dumnezeu în Cristos născut la Betleem în faţa tuturor popoarelor; manifestarea, descoperirea înaintea tuturor popoarelor este simbolizată de magi, ei fiind semn al momentului în care Dumnezeu se arată deschis întregii omeniri.

Putem contempla atunci bucuria prezentată de profetul Isaia în prima lectură, care vede toate popoarele apropiindu-se de lumina Ierusalimului; putem înţelege afirmaţia insistentă a sfântului Paul, în lectura a doua, din Scrisoarea către Efeseni, care prezintă cum taina, misterul ascuns de veacuri este acum revelat; putem înţelege prezentarea pe care o face evanghelistul Matei despre venirea magilor.

Dacă Crăciunul ne-a sugerat sensul unităţii evangheliei, concentrată asupra lui Isus ca revelare a Tatălui, Epifania ne face să reflectăm asupra universalităţii evangheliei, universalitate geografică şi istorică, dar care traversează timpurile şi atinge veşnicia.

Cuvântul "Epifanie" înseamnă de fapt "manifestare", "revelare" a lui Dumnezeu în Isus în faţa lumii, ca preludiu a completării planului său de mântuire în veşnicie.

Să ne lăsăm călăuziţi de textul evanghelic din sfântul Matei, bogat în imagini, pentru a putea înţelege ceva din misterul pe care îl celebrăm astăzi.

Sfântul evanghelist Matei îi vede pe magi ca oameni înţelepţi, poate astrologi, în căutarea adevărului, a semnificaţiei vieţii. Aceşti magi sunt persoane care studiază, se instruiesc, privesc cerul, contemplă stelele minunându-se în faţa imensităţii creaţiei, şi se întreabă asupra sensului tuturor acestor realităţi. Şi când văd apărând o stea diferită de celelalte, intuiesc în mod misterios că este un semn mesianic. Fără a şti, sunt deja într-un mod atinşi de har, pentru că Dumnezeu se revelează celui care îl caută cu inimă sinceră.

Magii urmăresc astfel steaua şi ajunşi la Ierusalim, pun întrebarea care rezumă toată preocuparea lor: "Unde este regele iudeilor care s-a născut?". "Unde este" este una din întrebările tipice ale căutării din partea celui care este mişcat de inteligenţă, de motivele inimii şi de iubire. În fond, primele două capitole din Evanghelia sfântului Matei răspund acestor patru întrebări: Cine este cel care vine? Cum vine? Unde vine? De unde vine?

Unde? - întreabă magii care nu se mulţumesc să contemple semnul cosmic (steaua), dar vor să-i înţeleagă semnificaţia. Sunt într-adevăr gata să primească fără ezitare cuvântul Scripturii: regele iudeilor se naşte în Betleem, în cetatea lui David.

Totuşi întrebarea constructivă a magilor, neliniştea lor sănătoasă, proprie celui căruia îi este foame şi sete de mântuire, se loveşte de neliniştea bolnăvicioasă a lui Irod, plin de teamă la gândul că noul născut rege reprezintă o ameninţare pentru puterea sa, pentru proiectele sale de grandomanie. Şi noi citim în neliniştea lui Irod temerile noastre, tulburările epocii noastre, cele care ne închid în noi înşine, care se exprimă în neîncrederea faţă de adevăr, faţă de existenţa unui adevăr mai înalt, capabil să ne ducă la libertatea adevărată.

Există aşadar o dublă nelinişte: o nelinişte care împinge la căutarea cu sinceritate a lui Dumnezeu, la cunoaşterea lui, la iubirea lui; şi există o nelinişte oarbă care refuză sau neagă adevărul, o nelinişte care se mulţumeşte cu orizonturi efemere, trecătoare şi produce la sfârşit numai tristeţe şi singurătate.

Irod se aruncă în această tristeţe şi singurătate voind moartea copiilor din Betleem; nu a înţeles că adevăratul pericol care planează asupra lui este egoismul său, setea lui nepotolită după putere.

A treia temă sau element de bază din relatarea evangheliei este întâlnirea magilor cu adevărul.

Lăsând Ierusalimul pentru a merge spre Betleem, magii regăsesc steaua şi încearcă o mare bucurie, adică simt puterea harului interior care schimbă viaţa celui care ascultă Cuvântul (cuvântul lui Dumnezeu). Evanghelistul descrie în acest punct într-un mod foarte simplu paşii spre contactul cu adevărul, întâlnirea cu Isus: intră în casă, îl văd pe prunc cu Maria, mama sa, îngenunchează, îl adoră. A-l adora indică atitudinea de dăruire totală a vieţii; apoi oferă darurile care se referă, încă odată, la Scriptură: sunt daruri la care face referinţă prima lectură şi psalmul responsorial de la această Liturghie: aur, tămâie şi smirnă.

Lunga căutare a magilor se termină aşadar în întâlnirea de iubire, de încredinţare în Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, se termină în dăruirea necondiţionată lui Isus. Este soarta noastră a tuturor, destinul fericit al tuturor drumurilor noastre adevărate pe care le facem pentru întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu.

Din pagina evanghelică pe care am reparcurs-o pe scurt vreau să atrag atenţia asupra a patru învăţături pentru noi:

1. Înainte de toate că Dumnezeu se revelează şi se comunică mereu mai mult celui care continuă să-l caute.

Nu este suficient să-l fi cunoscut odată pe Isus. Trebuie să-l recunoaştem în fiecare zi acolo unde se arată, pentru că prezenţa sa în lume trezeşte mereu o nouă căutare. Credinţa adevărată este caracterizată de un dinamism care provoacă la progres în cunoaşterea lui Isus şi în el, a Tatălui nostru din ceruri. O cunoaştere care este destinată să crească până când credinţa noastră se va maturiza în viziunea veşnică din ceruri; şi, pe măsură ce o asemenea cunoaştere creşte, devenim fii, intrăm în taina cunoaşterii filiale a Tatălui.

Mai ales astăzi, când creştinul trebuie să-l urmeze pe Cristos în mijlocul confuziilor de diferite mesaje derutante, este necesară aprofundarea cunoaşterii Sfintelor Scripturi, meditarea ei continuă, este necesară interiorizarea cuvântului lui Dumnezeu, este necesar să găsim răspunsuri la întrebările pe care le purtăm în inimă pentru a ne putea pune în mişcare, pentru a ieşi din schemele noastre, din somnolenţa şi lenea noastră spirituală, pentru a ieşi din religiozitatea noastră închisă.

Să imităm pe magi: să-l căutăm pe Isus cu mult curaj, statornicie şi iubire; să-l căutăm cu mintea, ascultând cuvântul său, cu buzele, rugându-l şi vestindu-l, cu inima, iubindu-l şi cu toată viaţa, dând mărturie despre el.

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".

Viaţa noastră este o călătorie, suntem pelerini ai cerului şi ferice de noi dacă, după ce am îndeplinit bine misiunea noastră pe pământ, îl vom întâlni în cer, şi asemenea magilor, să ne bucurăm cu bucurie mare la vederea lui Isus.

2. A doua învăţătură este la fel de importantă: drumul riscant întreprins de magi este drumul credinţei, drumul lui Abraham care a plecat fără să ştie unde mergea.

Suntem invitaţi şi noi să mergem mereu, să reluăm cu sinceritate în fiecare zi drumul dificil şi minunat al credinţei. Călătoria credinţei are scopul tocmai de a dilata, de a răspândi, de a iradia misterul Crăciunului în viaţa noastră.

Mulţi astăzi nu mai cred, ba chiar a devenit o modă, considerând că credinţa este o ruşine, o rămăşiţă a trecutului, o umilire pentru omul şi o micşorare a personalităţii sale libere. Uneori nu există un dispreţ direct la adresa credinţei, dar asupra valorilor pe care le exprimă. Cine dispreţuieşte valorile credinţei cu greu poate regăsi credinţa. Sărbătoarea Epifaniei, pe urmele magilor, poate fi un drum spre regăsirea adevărului credinţei.

Un bătrân înţelept, plin de credinţă şi de orice virtute, într-o zi este luat în râs de un tânăr, pentru că se rugase în public lui Dumnezeu:
- Sunteţi aşa de retrograd şi superstiţios că mai credeţi în Dumnezeu! Dar l-aţi văzut vreodată?

Bătrânul răspunse cu seriozitate liniştită:
- Desigur, dragul meu, eu nu l-am văzut niciodată în persoană, dar l-am văzut în operele sale minunate! Da, am văzut atotputernicia sa strălucind cu stelele de pe cer; puterea sa descătuşată din energia universului şi în atomi; frumuseţea sa în creaturi; respectul său pentru libertatea noastră în operele malefice săvârşite de om; bunătatea sa în viaţa mea.

3. De la credinţă la bucurie. Steaua care călăuzeşte magii este Cristos Isus, singura noastră bucurie, unicul soare al omenirii. Fiecare dintre noi este astăzi chemat să primească bucuria Epifaniei, să regăsească steaua sa interioară, să contemple în plinătate pe Domnul Isus, centrul existenţei noastre.

Chemarea la bucurie este o invitaţie la meditaţie, la rugăciunea de laudă şi de mulţumire, chiar în momentele noastre de întuneric, o invitaţie la pacea şi seninătatea spiritului. Dacă ne cufundăm în cuvântul lui Dumnezeu, el devine izvor inepuizabil de lumină în noi şi pentru alţii, ne ajută să părăsim micile noastre proiecte, ne determină să căutăm marele plan al lui Dumnezeu asupra lumii şi asupra noastră.

4. Un ultim mesaj pe care îl găsim, împreună cu primatul credinţei şi cu rodul bucuriei, este încrederea în lumina noastră interioară, lumina conştiinţei. Ceea ce a determinat pe magi să cadă în genunchi şi să adore un prunc, să-i ofere daruri, nu a fost doar simpla stea de pe bolta cerului, dar un eveniment interior, un eveniment de har, care i se poate întâmpla oricui, dincolo de orice imaginaţie sau previziune a noastră.

Suntem aşadar invitaţi să privim în interiorul nostru cu încredere, pentru că Duhul Domnului ne vorbeşte şi se manifestă; este invitaţia de a privi în jurul nostru la fiecare om, la fiecare popor şi naţiune, cu ochiul plin de iubire cu care Dumnezeu Tatăl priveşte şi iubeşte pe fiecare dintre noi.

Un lucru trebuie să ne stea la inimă şi spre care trebuie să fixăm privirea noastră: viaţa lui Cristos care - aşa cum vom proclama la Prefaţă - "este calea care conduce la bucuria veşnică, adevărul care ne scufundă în lumina divină, izvor inepuizabil de viaţă adevărată". Cu adevărat Cristos este bogăţia noastră care reaprinde şi astăzi o mare bucurie şi ne trimite la toţi fraţii noştri pentru a mărturisi că în lume există o stea şi pentru ei.

Maica preacurată să ne ajute să trăim astfel, deoarece ea este mereu cu Isus, este cu fiecare dintre noi care vrem să urmăm de-aproape pe Domnul şi este cu fiecare persoană care caută faţa lui Dumnezeu.

6 ianuarie 2008, Radio Iaşi

Ep. Aurel Percă

[ index ]