Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica 1 din Advent
Is 2,1-5; Ps 121; Rom 13,11-14; Mt 24,37-44

"Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru".

Noul an liturgic pe care l-am început astăzi este al treilea an consecutiv în care suntem îndemnaţi de păstorul diecezei noastre să aprofundăm mai mult şi mai bine Sfânta Scriptură. Ascultând de îndemnul episcopului nostru să ne lăsăm luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-am proclamat la această sfântă Liturghie pentru a înţelege mai bine cum trebuie să trăim timpul Adventului, prima perioadă a anului liturgic, pentru a ajunge să celebrăm pregătiţi solemnitatea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos.

În prima lectură profetul Isaia priveşte în viitor şi anunţă că vor veni zile "în care nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia" şi "îşi vor transforma săbiile în fiare de plug şi suliţele în seceri". Această profeţie pare un vis frumos dacă ne gândim la realităţile zilnice: certuri, duşmănii, măceluri, războaie ...

Cum ar trebui să citim aceste evenimente?

Credinţa în Dumnezeu ne permite să citim mai profund sensul istoriei umane. Aşa cum gerul iernii pregăteşte minunăţiile primăverii, la fel suferinţele de astăzi pregătesc o viaţă nouă, o înviere a lumii. Şi acesta nu este un vis, este un act de credinţă, întărit de atâtea exemple, între care cel mai convingător este acela pe care Dumnezeu l-a dat lumii întregi prin Fiul său, Isus Cristos, venit între noi, dispreţuit şi condamnat, răstignit, dar şi înviat. Tocmai de aceea în lumea zbuciumată în care trăim noi trebuie să proclamăm speranţa, şi mai mult decât atât, noi înşine trebuie să devenim speranţă pentru cei din jurul nostru.

Ernesto Olivero, fost bancher, căsătorit, cu trei fii şi şase nepoţi, a fondat în anul 1964 la Torino, "Fraternitatea Speranţei", compusă din tineri, familii, călugări şi călugăriţe, care urmând învăţăturile evangheliei au devenit inima unei mişcări internaţionale numită "Serming". Din anul 1983 s-a format o adevărată "mănăstire metropolitană", între zidurile vechii fabrici de arme din Torino, devenită acum "Arsenalul păcii". Cuptorul de arme a devenit tabernacolul bisericii care domină acest centru, care propune o cultură în serviciul păcii şi al vieţii. În această operă extraordinară sunt implicate anual aproximativ un milion de persoane voluntare.

Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită amintire, i-a încredinţat lui Ernesto Olivero, misiunea de a fi "prietenul fidel al tuturor copiilor abandonaţi din lume". De-a lungul anilor s-au implicat în peste 1.500 de proiecte în 72 de ţări din lume.

Iată aşadar, pentru cei ce au credinţă cuvintele profetului Isaia devin realitate.

Prima lectură se încheia cu îndemnul "veniţi să umblăm în lumina Domnului".

Ce trebuie să facem noi concret? Ne răspunde evanghelia duminicii de astăzi.

Pentru a înţelege mai bine Cristos ne dă şi un model, pe Noe. Contemporanii lui, ne spune evanghelia, "mâncau şi beau, se însurau şi se măritau". Şi ce făceau rău? Noe nu făcea şi el la fel? Da, dar în timp ce alţii erau total absorbiţi de ocupaţiile zilnice, el ştia să fie atent şi la glasul Domnului. În timp ce mânca şi bea, construia şi arca în care s-a salvat cu întreaga familie.

A veghea înseamnă să ai ochi şi urechi care ştiu să perceapă prezenţa discretă a lui Dumnezeu printre noi, care ne însoţeşte până la momentul în care ni se va descoperi total şi-l vom vedea aşa cum este. Oamenii de pe vremea lui Noe trăiau cufundaţi total în prezent şi le lipsea dimensiunea aşteptării. Din păcate, aceasta este şi atitudinea multora din zilele noastre cu privire la viitor. Omul de ştiinţă, capabil să condiţioneze până şi trăsăturile noului născut, se consideră marele cunoscător al viitorului. Sociologii în special se consideră capabili de a prevesti evenimentele. În viaţa privată, ne luăm măsuri cu privire la viitor prin asigurări, pensii private, garanţii, încercând să ne încredem în prevederile noastre. Neglijăm însă lucrul cel mai important, întâlnirea cu Domnul, anticipată de atâtea alte veniri în viaţa de zi cu zi. Dumnezeu vine la noi prin cuvântul său, prin sacramentele pe care le celebrăm, prin rugăciune şi în persoana fraţilor noştri, mai ales a celor săraci şi bolnavi.

Trebuie să trăim clipa prezentă intens, dar în acelaşi timp să o proiectăm către Cristos, care ne iubeşte, ne însoţeşte şi de care nu trebuie să ne fie frică.

Cu două zile în urmă, vineri 30 noiembrie 2007, în Aula Ioan Paul al II-lea din Vatican a fost prezentată a doua enciclică a papei Benedict a XVI-lea cu titlul Spe salvi (Salvaţi în speranţă). Această nouă enciclică despre speranţă se potriveşte foarte bine cu timpul Adventului pe care îl parcurgem. În ea papa ne vorbeşte despre mari martori ai speranţei. Sfântul Părinte citească o scrisoare extraordinară a unui martir din Vietnam din anii 1800, Paul, care a îndurat "chinuri crude de tot felul", dar continuă să rămână "plin de bucurie", pentru că nu era singur. Cristos îl însoţea. Scria el: "În timp ce se înteţeşte furtuna arunc ancora până la tronul lui Dumnezeu: speranţa vie care este în inima mea...". Cu această speranţă a dat mărturia supremă pentru Cristos.

Cum se poate ajunge la o asemenea trăire a speranţei?

Ne spune Sfântul Părinte în a doua parte a enciclicii în care ne prezintă rugăciunea ca şcoală a speranţei, acţiunea şi suferinţa ca locuri de însuşire a speranţei, şi judecata finală ca loc de însuşire şi exercitare a speranţei. Rugându-ne vom învăţa să muncim, să suferim şi să ne pregătim pentru judecata finală cu speranţă creştină.

Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (a doua lectură de astăzi) ne învaţă:
- "să umblăm cuviincios ca ziua". În fiecare dintre noi mai există un tip de întuneric, zone şi comportamente nerăscumpărate de Cristos. Adventul este timpul potrivit pentru a căuta rădăcinile răului din noi, şi a le descoperi pentru a fi vindecate de Cristos.
- "nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine". Prin aceste cuvinte, apostolul ne ajută să redescoperim valoarea sacrificiului, care ne dă puterea să trăim în adevărată libertate şi dăruire de sine. Acolo unde nu se trăieşte dăruirea de sine (sacrificiul) apar victime (sacrificarea celuilalt).
- "nu în ceartă şi invidie". Este calea carităţii creştine. Astăzi omenirea nu este în stare să producă anual 300 kg pâine pentru fiecare locuitor, dar poate să producă 4.000 kg de trotil pentru fiecare locuitor. Este oribilă această realitate.

Aşadar, Adventul este timpul potrivit pentru a regăsi drumul carităţii, al speranţei şi al credinţei, este timpul potrivit pentru a face încă un pas către Domnul.
Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

2 decembrie 2007, Radio Iaşi

Pr. Petru Sescu

[ index ]