Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul C
Duminica a 3-a din Advent
Sof 3,14-18a; Ps Is 12,2-6; Fil 4,4-7; Lc 3,10-18

O văduvă săracă avea doi fii. Ea nu se putea întreţine singură ci depindea în totalitate de micile afaceri ale celor doi copii. În fiecare zi se îngrijora şi se întreba dacă le va merge bine astăzi copiilor ei.

Fiul cel mare vindea umbrele. Mama se scula în fiecare dimineaţă şi primul lucru pe care îl făcea era să vadă dacă afară era însorit sau înnorat. Dacă era întunecat şi părea că va ploua ea se bucura şi exclama: "O! cu siguranţă fiul meu va vinde umbrele astăzi!". Dar dacă soarele strălucea se jelea toată ziua temându-se că nimeni nu va cumpăra nici o umbrelă.

Fiul cel mic al văduvei vindea evantaie. În fiecare dimineaţă sărmana văduvă se trezea şi se uita pe cer. Dacă soarele era ascuns după nori se întrista şi gemea spunând: "Nimeni nu va cumpăra nici un evantai de la fiul meu astăzi!".

Indiferent ce vreme era, această sărmană şi bătrână văduvă se temea de ceva. Dacă soarele strălucea se simţea îngrozitor pentru că nimeni nu va fi cumpărat umbrele de la fiul cel mare. Dacă era înnorat de asemenea se simţea teribil pentru că nimeni nu va fi cumpărat evantaie de la fiul cel mic. Astfel în fiecare zi, ea era nefericită.

Într-o zi a întâlnit o veche prietenă care i-a spus: "Tu înţelegi greşit totul draga mea; tu nu ai cum să pierzi nimic şi nici un motiv să fii tristă. Dacă soarele străluceşte, oamenii vor cumpăra evantaie de la fiul cel mic; dacă plouă, vor cumpăra umbrele de la fiul cel mare. Oricum ar fi vremea tu poţi trăi bine din câştigurile copiilor tăi!".

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Asemenea acestei femei şi noi trebuie să desluşim în toate momentele vieţii noastre, mai bune sau mai rele, prezenţa lui Dumnezeu şi să ne bucurăm mereu. La acest lucru ne invită şi duminica aceasta, a treia din Advent, numită şi duminica bucuriei (Gaudete).

În prima lectură am ascultat cuvintele prin care profetul Sofonia aminteşte poporului ales misiunea sa, căutând a-i redeştepta speranţa şi curajul: "Bucură-te fiica Sionului, tresaltă de veselie Israele! Veseleşte-te şi te bucură din toată inima, fiică a Ierusalimului!".

În psalmul responsorial glasul profetului Sofonia se uneşte cu cel al profetului Isaia: "Cu bucurie veţi scoate apă din izvoarele mântuirii! Strigaţi de bucurie şi veselie locuitori ai Sionului!". Apa pe care profetul îi îndeamnă pe locuitori să o scoată din Dumnezeu este tocmai apa bucuriei şi a speranţei, apă ce astâmpără setea sufletului şi a inimii, nu a gurii.

Plină de speranţă este şi predica sfântului Ioan Botezătorul, aşa cum am auzit în fragmentul din Evanghelia după sfântul Luca. Evanghelistul îl prezintă pe profet la Iordan chemând poporul la convertire, încercând să convingă oamenii că adevărata bucurie este aceea care vine din primirea în suflet a Duhului bucuriei şi a dreptăţii. Ioan avertizează poporul că păcatele sale îl fac pasibil de pedeapsa lui Dumnezeu. Cu toate acestea scopul urmărit de el era să predispună sufletele ascultătorilor săi pentru bucuria primirii botezului cu Duhul Sfânt şi foc pe care îl va da Isus.

Pe acelaşi ton cu profetul Sofonia din prima lectură şi sfântul Paul ne spune în lectura a doua:

"Bucuraţi-vă mereu în Domnul şi iarăşi vă spun bucuraţi-vă". Dar înainte ca să declarăm că el trăieşte într-o lume confortabilă şi închipuită, ar trebui să ştim că el scrie aceste cuvinte din închisoare. Iată-l în celulă: nesigur de viitorul său, separat de comunităţile pe care ar fi trebuit să le păstorească şi în mijlocul cărora ar fi vrut atât de mult să fie prezent. Mai mult, aude că nişte predicatori predică evanghelia într-un mod greşit, iar această veste îi frânge inima. Totuşi sfântul Paul din lanţurile închisorii ne spune: "Bucuraţi-vă".

Scrisoarea sfântului Paul din închisoare ne arată distincţia dintre fericire şi bucurie. Atât de mulţi oameni vorbesc despre dreptul lor de a căuta fericirea. Totuşi Scriptura ne invită să căutăm bucuria. Care este diferenţa dintre ele? Fericirea în general depinde de calitatea şi cantitatea bunurilor materiale; vine din afară. Bucuria, în schimb, înfloreşte chiar şi în mijlocul lipsurilor, vine dinăuntru.

Totuşi există o problemă aici. Ideea de bucurie pare nelalocul ei într-o lume în care se întâmplă atât de multe nedreptăţi şi există atâta suferinţă. Cine poate fi bucuros în timp ce unii copii mor de foame, se îmbolnăvesc de diabet sau sida, familiile se destramă? E greu să descoperi măcar o fărâmă de bucurie în toate acestea.

Mesajul bucuriei aproape că nu-şi găseşte locul într-o astfel de lume. Numai că bucuria nu are prea mult de a face cu anumite condiţionări, cum ar fi: sănătatea, un serviciu bun, o familie bună sau averi. Singura condiţie a bucuriei este prezenţa lui Dumnezeu. Din această cauză, bucuria poate izvorî chiar şi pe un pat de suferinţă al unui bolnav, într-o economie în depresie, în mijlocul unui război, într-o cameră de urgenţă într-un spital, sau în orice alt loc unde este prezentă suferinţa.

Să ne gândim la sfânta Fecioară Maria, femeia încercată şi lipsită prin excelenţă. Însărcinată şi necăsătorită, a ajuns la verişoara ei Elisabeta care o întâmpină cu un cânt de bucurie încă de la poartă. Şi Maria răspunde tot plină de bucurie, preamărindu-l pe Dumnezeu pentru că a întors lumea cu susul în jos şi i-a dăruit lucruri mari, ei un nimeni de nicăieri, care nu avea nici un statut social, nici un privilegiu, nici o putere, o femeie săracă într-o ţară ocupată. Totuşi, asemenea sfântului Paul în închisoare, a simţit o bucurie interioară şi l-a cântat pe Dumnezeu care a dat jos pe cei puternici şi a înălţat pe cei mici, care pe cei înfometaţi i-a umplut cu bunuri şi pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale.

Aşadar iubiţi credincioşi şi dragi ascultători, bucuria nu apare când obţinem ce dorim. E mai probabil să o avem când nu vom obţine ce ne dorim şi să ne minunăm şi noi înţelegând că ideile lui Dumnezeu sunt cu mult mai bune decât ale noastre. De obicei e greu să observăm acest lucru până când dorinţele noastre nu au fost spulberate. Şi totuşi în acea pustietate, în acel abandon cu mâinile goale e cel mai probabil ca să fim umpluţi de bucurie.

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc o relatare a unei doamne:

"Într-o zi - spune ea, am auzit cum cineva bate la uşă, am răspuns şi am văzut doi copii îmbrăcaţi în haine ponosite, purtate deja de fraţi mai mari". "Doamnă, nu aveţi nişte ziare vechi?". Eram preocupată de grijile mele şi sărăcia mea. Voiam să spun "nu" până m-am uitat la picioarele lor. Erau încălţaţi cu sandale şi picioarele le erau ude de la zăpadă. "Intraţi, vă voi face o ceaşcă de ceai!" a spus doamna.

Sandalele lor au lăsat urme pe covor, le-am dat ceai şi o felie de pâine cu gem. Apoi m-am dus înapoi în bucătărie şi am numărat din nou banii să văd dacă le puteam da ceva. Am auzit pe băieţel spunând: "Doamnă eşti bogată?". Le-am răspuns: "O nu!" şi m-am gândit imediat la cuverturile vechi de pe patul meu. Fata a pus cu grijă ceaşca înapoi pe farfurie: "Ceştile dumneavoastră se asortează cu farfurioarele!" a spus ea cu o voce îmbătrânită şi înfometată. Au părăsit casa folosind ziarele să se apere de frig. Nu mi-au spus mulţumesc. Nici nu era nevoie să-mi mulţumească; ei făcuseră mai mult decât aceasta. M-au făcut să înţeleg că trebuie să fiu bucuroasă în sărăcia mea. În timp ce mestecam în cartofi m-am gândit că am un acoperiş deasupra capului, am un soţ cu un serviciu sigur, am credinţă şi iubire şi având aceste lucruri eram mulţumită. Deodată am simţit o pace ciudată, un sentiment de bucurie profundă că Dumnezeu era prezent în toate lucrurile mici din viaţa mea. Am mutat scaunele la loc. Urmele de noroi lăsate de sandalele copiilor erau încă pe covor. Nu le-am curăţat. Vreau să rămână acolo pentru cazul în care voi uita să mă bucur.

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Bucuria este un sentiment interior al prezenţei lui Dumnezeu şi al dragostei sale faţă de noi. Este o încredere profundă că Dumnezeu va avea ultimul cuvânt, că el este un loc de refugiu în furtunile vieţii. "Fiecare fiinţă - scrie sfântul Augustin - tinde către locul ei de origine, adică spre acel punct unde ştie că îşi va afla propria odihnă. Bucuria consistă în a tinde spre acel loc. Şi care este pentru noi, creaturi raţionale, acel loc, continuă el? Este Dumnezeu. Şi ce ne face să tindem spre el? Dragostea! Dragostea este comoara inimii mele!". Nu este de mirare că sfântul Paul în ciuda paznicilor închisorii care-i cenzurau scrisorile, a putut scrie: "Bucuraţi-vă! Domnul este aproape! Nu vă lăsaţi tulburaţi de nici o grijă! Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice închipuire va păzi inimile şi cugetele voastre!". Amin!

17 decembrie 2006, Radio Iaşi

Pr. Iulian Tancău

[ index ]