Predici la Liturghia transmisă la Radio Iaşi

Anul A
Duminica a 3-a Paştelui
Fap 2,14.22-28; Ps 15; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

Scriitorul evreu Karl Levis, persecutat de vechiul regim, aminteşte în cartea sa Cristos s-a oprit la Eboli despre faptul că după închisoare a trebuit să trăiască cu domiciliu forţat într-un sat din Italia meridională; permanent o gardă îi supraveghea casa. Într-o zi, ieşind la plimbare s-a îndepărtat mai mult de sat. Gărzile gâfâind l-au ajuns din urmă şi l-au somat să se întoarcă:
- Până unde pot merge? a întrebat el.
- Până la cimitir! Nu puteţi merge mai departe, i-au răspuns ei.
- Da, aveţi dreptate. Toţi sfârşim acolo, în cimitir. Şi nu se poate merge mai departe oricât ne-am agita în lumea aceasta a răspuns el surâzând.

Oare aşa gândim şi noi? Aşa gândeau şi ucenicii de la Emaus: la mormânt totul se opreşte. Şi totuşi pentru creştini drumul vieţii continuă pentru că Isus:
- a spus că moartea va fi învinsă de înviere;
- a mers înaintea noastră pe acest drum al biruinţei asupra morţii. De aceea sfântul Paul spune cu bucurie şi încredere: "Cristos cel înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,9).

De când Isus a înviat viaţa noastră nu se va termina în mormântul unui cimitir. De aceea mărturisim în Crez: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veşnică!".

Pe ce ne bazăm când afirmăm această speranţă? Pe mărturia martorilor.

a) Unul dintre ei este Petru. El spunea evreilor adunaţi în faţa Cenacolului din cauza vuietului provocat de coborârea Duhului Sfânt la Rusalii: "Pe acest Isus pe care voi l-aţi ucis, Dumnezeu l-a înviat".

Astfel Dumnezeu a împlinit o promisiune făcută părinţilor noştri: "Tu nu vei lăsa ca sfântul tău să vadă putrezirea" (Ps 15).

"Noi suntem martori ai acestor lucruri; el s-a arătat viu martorilor dinainte rânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu el după învierea lui din morţi" (Fap 2;10).

b) Alţi martori: ucenicii de la Emaus.

Cei doi ucenici de la Emaus s-au îndoit de Isus; ba chiar şi-au pierdut încrederea în el; la început erau gata să facă orice pentru el, pentru a-l urma; au renunţat la toate pentru a fi cu el; dar apoi în urma evenimentelor tragice ale pătimirii şi morţii Domnului speranţele lor s-au năruit; totul s-a terminat în întunericul unui mormânt. L-au pierdut pe Isus; Isus i-a dezamăgit.

Dar, de fapt Isus era cu ei, pe drum; i-a însoţit pe drumul întoarcerii lor acasă; le-a explicat Scripturile; a frânt şi pâinea în casa lor; atunci l-au descoperit, l-au recunoscut. Era cu ei şi până atunci nu şi-au dat seama; se credeau părăsiţi, dar de fapt Domnul îi însoţea. Deşi erau frânţi de oboseală, de trudă, de drumul călătoriei, în aceeaşi seară se întorc la Ierusalim pentru a povesti incredibila aventură: l-au văzut pe Domnul înviat, au stat la masă cu el...

Sensul episodului: nesperata recuperare a speranţei. Nu, inima noastră nu poate accepta ca atâta iubire, dăruire de sine, atâtea angajamente, atâta bine făcut pe pământ să dispară în faţa unui mormânt. Nici Dumnezeu nu acceptă acest lucru, fapt evidenţiat de învierea lui Isus. Nimeni n-a făcut mai mult pentru omenire ca Isus şi oare totul să fie închis de piatra unui mormânt? Isus prin patima, moartea şi învierea sa a răspuns imensităţii aspiraţiilor noastre. Din timpul vieţii sale pământeşti ne spunea: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6); el conduce pe om la adevăr şi viaţă. "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25); dăruieşte omului viaţa. "Astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43).

În învierea lui Isus inima omului găseşte răspuns pe măsura imensităţii aspiraţiilor sale.

Cu Cristos putem merge şi dincolo de mormântul cimitirului: moartea nu ne mai sperie; ea nu e ultimul cuvânt al vieţii, ci penultimul; de aceea moartea e privită cu seninătate.

În viaţă putem face greşeala ucenicilor de la Emaus: pierdem curajul, încrederea în călătoria vieţii; uităm că Isus e alături de noi. Îl vom descoperi primindu-l în cei săraci şi neajutoraţi; îl vom recunoaşte când vom ajuta pe semenii noştri.

Să ne încurajeze în greutăţi cuvintele lui Isus: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, nu va muri în veci". "În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri; mă duc să vă pregătesc un loc...".

Speranţă... Isus e cu noi mai ales în greutăţi, în descurajare... Să nu ne pierdem, deci, încrederea. Făcând binele, îl vom întâlni şi-l vom recunoaşte.

Rămâi cu noi, Doamne!

Cristos, eliberat de lanţurile morţii, prin înviere, ne umple de bucuria prezenţei sale (lectura I). Noi, mai ales în momentele de întuneric şi de criză de credinţă, trebuie să-l primim pe Domnul care este mereu alături de noi. Acest fapt devine important în fiecare duminică, zi care trebuie să devină mereu mai mult "ziua pentru Domnul".

În această zi, Domnul înviat se manifestă ca lumina sigură care luminează drumul îndoielii; se manifestă ca interlocutorul care înlătură îndoielile şi umple golul vieţii noastre; se manifestă ca învăţătorul care ne deschide inima la înţelegerea Scripturilor; se manifestă ca marele preot care frânge pentru noi pâinea vieţii; se manifestă ca dătătorul Duhului care ne ajută să-l recunoaştem pe Domnul înviat de fiecare dată când celebrăm sfânta Euharistie (evanghelia).

Îl rugăm să rămână mereu cu noi ca prietenul nostru de călătorie şi să ne explice învierea sa, pentru ca speranţa şi credinţa noastră să fie înrădăcinate în Dumnezeu Tatăl (lectura a II-a) şi să putem proclama asemenea discipolilor din Emaus că puterea morţii a fost învinsă. Numai astfel Isus se manifestă viu pentru totdeauna, nouă şi celor care acceptă mângâierea însoţirii sale.

Rugăciune

Există şi în viaţa mea momente în care inima este tristă, când speranţa este o iluzie, când evanghelia nu mai este lumină pentru mine. Aceste momente, deseori le parcurg singur închis în gândurile mele, pătruns de multă tristeţe.

Chiar în asemenea momente, Doamne, îmi vii în întâmpinare şi deseori eu nu te cunosc pentru că te prezinţi sărac şi fragil. Dar totuşi mă inviţi să interpretez faptele şi cuvintele în mod diferit şi eşti cel care faci să renască puţin câte puţin lumina şi speranţa.

Doamne, am nevoie de tine, pentru a parcurge acest drum, am nevoie de prezenţa ta care să-mi deschidă ochii, să-mi întărească credinţa, să mă ajute să te recunosc în sacramente, şi mai ales în frângerea pâinii. Numai astfel voi recăpăta bucuria de a trăi, forţa de a anunţa planul tău de iubire. Isuse, învingătorul tristeţii mele, rămâi cu mine. Amin.

6 aprilie 2008, Radio Iaşi

Pr. Lucian Simon

[ index ]