Anul C
Duminica a 12-a de peste an

Zah 12,10-11; Gal 3,26-29; Lc 9,18-24

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Atunci când evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus, retras singur în rugăciune, trebuie să ne aşteptăm, că un lucru foarte important este pe punctul de a se împlini. Rugăciunea pregăteşte întotdeauna ceva decisiv. De data aceasta problema fundamentală îl privea chiar pe Isus: Cine este el. Nimeni, până atunci, nu i-a cerut să se legitimeze, aşa cum ne cer nouă poliţiştii din când în când, sau vameşii când avem de mers în străinătate sau, mai ales, când ne întoarcem acasă. Isus se pregătea să se întoarcă la Tatăl, să treacă adevărata şi dificila "frontieră", şi de aceea este preocupat ca ucenicii lui să ştie precis cine anume este el.

"Cine zic oamenii că sunt eu?"

De fapt, nu aceasta era adevărata problemă. Isus nu făcea un sondaj de opinie din dorinţa de a afla care era părerea oamenilor, despre el. Şi totuşi, din răspunsul apostolilor, ne putem da seama că Isus era cunoscut destul de vag, şi confundat cu mare uşurinţă. Îmi închipui că Isus nici nu a ascultat cu prea mare atenţie acele răspunsuri. Nu asta îl interesa pe el în acel moment. Nu avea o astfel de curiozitate. Pe el îl interesa altceva:

"Dar voi, cine ziceţi că sunt?"

Abia acum este pusă adevărata şi esenţiala întrebare. De data aceasta cu toţii tac; se uită unii la alţii şi nimeni nu spune nimic. În cele din urmă Petru îşi face curaj şi spune: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu", adică Mesia, aşteptatul lui Israel, cel consacrat Domnului.

După această mărturisire de credinţă a lui Petru, Isus îşi vesteşte apropiata pătimire, moarte şi înviere. Cu alte cuvinte: el precizează ce fel de Mesia este. Un Mesia care nu se potriveşte deloc cu cel pe care îl aşteptau ei, ci este un Mesia care trebuie să sufere pentru ei înainte de a ajunge în slavă.

"Să nu spuneţi nimănui!" Iată pentru ce, după răspunsul lui Petru, Isus impune tăcere. Oamenii nu trebuie să afle prea degrabă că drumul spre slavă va fi barat, fără succes, de către cele două puteri coalizate: puterea civilă, reprezentată de romani şi puterea religioasă, reprezentată de arhierei, farizei şi cărturari. Numai cunoscând şi acceptând aceste realităţi profeţite despre Mesia, se poate spune cu toată siguranţa: cine este Mesia.

În această privinţă ne vine în ajutor un verset din prima lectură de astăzi: "îl vor privi pe acela pe cale l-au străpuns". Prin aceste cuvinte, profetul Zaharia ne face să privim cu ochii minţii şi să-l contemplăm pe Calvar, pe Cristos cu inima străpunsă de suliţă şi mai ales, sângele şi apa care ţâşneşte din coasta lui Isus. Privind prin acea rană adâncă, vom descoperi secretul unei vieţi jertfite din dragoste pentru oameni.

Cu toate acestea, pentru noi nu este suficient să ştim cine este Isus, şi nici să cunoaştem pe unde trebuie să treacă drumul lui pentru a ajunge în slavă ci, mai curând, care este drumul nostru, la ce trebuie să se angajeze acela, care se hotărăşte să-l urmeze pe Isus. Şi iată şi răspunsul: "Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze".

Aici avem de făcut de trei observaţii:

Prima: "Dacă vrea cineva". Urmarea lui Isus nu este impusă cu forţa. De aceea, hotărârea de a-l urma pe Cristos nu este uşor de luat. Este necesară o voinţă precisă, curajoasă, lucidă şi liberă: "Dacă voieşte cineva". Isus nu-şi face iluzii, nu se aşteaptă că va fi însoţit pe acest drum al crucii de un cortegiu impunător. El spune doar atât: "Dacă vrea cineva".

A doua observaţie: "Să se lepede de sine". Vă spuneam la început despre acte de identitate. Dar iată că aici verbul "a se lepăda" implică ştergerea brutală a identităţii, dispariţia unor date valabile pentru trecut care permiteau recunoaşterea persoanei. Acum unicul semn autentic de recunoaştere a ucenicului rămâne crucea.

Pentru a afla dacă cineva este urmaşul lui Cristos, trebuie să vedem dacă şi-a învăţat bine lecţia: "a se pierde". "Cel ce-şi va pierde propria lui viaţă pentru mine şi-o va salva." Aici este vorba despre disponibilitatea de "a se dărui", adică de a-şi jertfi viaţa pentru alţii, aşa cum a făcut Cristos pentru noi.

Şi, în fine, a treia observaţie: "Să-şi ia crucea în fiecare zi". Acest lucru vrea să ne facă să înţelegem că nu trebuie să ne gândim exclusiv la crucea extraordinară a martiriului, a jertfei supreme pentru cauza evangheliei, ci la acea cruce zilnică legată de apostolat, de misiune. Adeziunea la Cristos se măsoară, cu acceptarea, din dragoste, a neajunsurilor, a neplăcerilor, a micilor incidente, a neînţelegerilor, a muncii, a uitării...

Creştinul nu este eroul excepţionalului, al gestului suprem săvârşit "o singură dată în viaţă", ci este umilul purtător al unei cruci obişnuite, compusă din mai multe lucruri mici, şi, care nu sunt totdeauna plăcute. Eroismul adevărat, şi totodată, cel mai folositor pentru alţii, este acela al unei fidelităţi curajoase şi vesele, tăcută şi zilnică, neplătită şi, cât se poate, făcută în taină.

Eroul, campionul, face să se vorbească despre dânsul. Ucenicul, care-şi duce crucea de fiecare zi, hărăzită pentru el, nu are nicio pretenţie de a atrage atenţia altora, ci se mulţumeşte numai cu săvârşirea faptelor lui de fiecare zi. Puţini sunt cei chemaţi la fapte extraordinare, însă tuturor ne este cerută angajarea zilnică. Cu toată oboseala din ziua precedentă, a doua zi trebuie luat totul de la început.

Din acest punct de vedere noi toţi suntem la fel. Orice barieră dispare. "Prin botez, toţi am fost îmbrăcaţi în Cristos", ne spune sfântul Paul, în scrisoarea adresată galatenilor, din care am citit un fragment la a doua lectură de astăzi. Bine înţeles, aici nu ester vorba de o haină exterioară, ci de o transformare radicală, de o identificare profundă. Pentru a trece pe teritoriul mântuirii, Dumnezeu nu se uită la elemente, care pentru noi sunt atât de importante, cum ar fi: bărbat sau femeie, oameni culţi ori fără şcoală, bogaţi sau săraci. Nu. Pentru el contează doar persoana care crede şi iubeşte. Iar atunci când la faimoasa "frontieră", Dumnezeu ne întreabă, aşa cum fac vameşii: "Ce anume ai de declarat?", pe el îl interesează numai dacă avem şi noi o cruce. Mică, oricum ar fi, numai să fie a noastră şi să nu fie doar decorativă.

Crucea purtată zilnic, cu dragoste pe pământ, va fi semnul după care Dumnezeu ne va recunoaşte drept ucenicii săi.

În acest moment, Cristos ne întreabă şi pe noi ca odinioară pe apostoli: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?". El aşteaptă un răspuns personal. Dăm acum răspunsul de credinţă pe care l-au dat toate generaţiile de creştini dinaintea noastră, recitând Crezul.

19 iunie 2016

Pr. Viorel Ababei

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
404 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 12-a de peste an:

Anul C
20 iunie 2010 - Pr. Benone Lucaci
23 iunie 2013 - Pr. Claudiu Dumea

[ Index predici şi predicatori ]