Anul C
Duminica a 2-a de peste an

Is 62,1-5; Ps 95; 1Cor 12,4-11; In 2,1-12

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

În ziua de 6 ianuarie am celebrat Epifania Domnului. "Epifanie" înseamnă manifestare, descoperire, dezvăluire. De fapt, nu avem o singură epifanie, ci mai multe. Prima a fost la Crăciun, când Cristos s-a revelat ca Fiu al lui Dumnezeu poporului evreu, reprezentaţi de păstorii veniţi la iesle. A doua epifanie a avut loc pe 6 ianuarie, când Isus s-a descoperit ca Fiu al lui Dumnezeu păgânilor, reprezentaţi de magii veniţi din Răsărit ca să i se închine. A treia epifanie a avut loc duminica trecută, la Bobotează, când vocea Tatălui a dezvăluit identitatea lui Isus mulţimii venite la Iordan să se boteze: "Acesta este Fiul meu iubit". În duminica de astăzi avem o nouă epifanie. Isus îşi dezvăluie slava, atotputernicia sa divină, săvârşind minunea schimbării apei în vin, pe care, văzând-o, ucenicii au crezut în el.

De fapt, avem de-a face azi cu o dublă epifanie, o dublă dezvăluire. Minunea de la Cana ne-a dezvăluit cine este Cristos şi, în acelaşi timp, cine este Dumnezeu în esenţa sa, aşa cum îl defineşte sfântul Ioan: "Dumnezeu este iubire".

Isus Cristos înfăptuieşte prima sa minune la o nuntă, la o cununie, pentru a ne arăta că taina căsătoriei e voită şi orânduită de Dumnezeu şi că iubirea dintre un bărbat şi o femeie, în cadrul căsătoriei, este expresia cea mai sublimă a iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu a întemeiat căsătoria atunci când l-a făcut pe om ca fiinţă sexuată, bărbat şi femeie, nu doi bărbaţi şi doi femei. Dumnezeu a zis: "Să-l facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră". Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. "De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup".

Povestirea biblică din Geneză nu are nimic de-a face cu fanteziile mitologiei greceşti, despre care vorbeşte filozoful Platon în lucrarea sa Banchetul. La început, povesteşte Platon, oamenii erau androgini, adică nedespărţiţi în bărbat şi femeie, şi formau o singură fiinţă. Înfăţişarea lor era rotundă. Aveau două feţe, patru urechi, patru mâini, patru picioare şi nu puteau să meargă în direcţie dreaptă, ci se mişcau foarte repede în cerc. Dar, între timp, oamenii au devenit foarte puternici şi zeii au început să se teamă că vor invada cerul şi că îi vor ataca. Drept care, Zeus a hotărât să-i taie în două cu securea, ameninţându-i că dacă nu se potolesc îi mai taie odată în două şi or să meargă ţopăind într-un picior. Aşa spune mitologia, au apărut bărbatul şi femeia, şi de atunci fiecare îşi caută jumătatea cealaltă.

Revelaţia biblică, însă, ne învaţă că bărbatul şi femeia şi atracţia dintre cele două sexe nu s-au născut din invidia şi răutatea zeilor, ci din iubirea fără margini a lui Dumnezeu.

Papa Paul al VI-lea scrie în enciclica sa Humanae vitae: "Dumnezeu a orânduit cu înţelepciune căsătoria pentru a realiza în omenire planul său de iubire". Să-l facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră.

Dumnezeu este unul şi, totuşi, vorbeşte la plural: "Să-l facem". Cum se explică acest lucru? Ne spun Sfinţii Părinţi ai Răsăritului că Dumnezeu a vorbit în numele celor trei persoane divine. Iubirea lui Dumnezeu este o iubire între persoane, în dăruire reciprocă totală constă fericirea nesfârşită a Dumnezeului treimic. Dumnezeu l-a făcut după chipul, după asemănarea lui Dumnezeu, i-a făcut bărbat şi femeie, două persoane distincte, care nu-ţi găsesc realizarea şi fericirea deplină decât formând în unirea conjugală un singur trup, adică o singură fiinţă, o singură inimă, o singură gândire, o singură simţire.

Mai mult, profeţii fac din unirea conjugală simbolul şi semnul unirii nupţiale dintre Dumnezeu şi poporul său ales. Textul lui Isaia de la prima lectură a Liturghiei de azi este un imn dedicat iubirii dintre Dumnezeu - mirele - şi cetatea Ierusalimului - mireasa: "Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se bucură Dumnezeul tău de tine".

Textul evangheliei de azi completează şi aprofundează învăţătura Vechiului Testament cu privire la căsătorie şi la familie. Isus e invitat la o nuntă în Cana Galileii. E prezentă şi Maria, mama lui Isus, la nuntă. Ea intervine la fiul ei, pentru ca cea mai frumoasă zi din viaţa mirilor să nu se transforme în cea mai tristă zi din viaţa lor. "Nu mai au vin". Acesta a fost începutul semnelor lui Isus. Al semnelor, nu al minunilor. Evanghelistul Ioan nu foloseşte niciodată cuvântul "minune". Semnul e mai important decât miracolul în sine.

Şi ce semn a dat Isus la nunta din Cana? Ce vrea să spună? Vrea să spună Isus că ce s-a petrecut la nunta din Cana se petrece în orice căsnicie, în orice familie. La începutul căsniciei este entuziasm, e bucurie euforică, bucurie ce se naşte din iubirea reciprocă, dar această bucurie, cu trecerea zilelor, cu trecerea anilor, ca şi vinul de la Cana, se termină. Iubirea umană, sentimentală, ca orice sentiment uman, slăbeşte, se răceşte. Intervine rutina, monotonia, obişnuinţa, "acel monstru care transformă în cenuşă toate sentimentele noastre", cum spune Shakespeare. Frumuseţea tinereţii dispare, entuziasmul, atracţia fizică, iluziile pe care şi le-au făcut soţii la logodnă se risipesc. Asupra familiei se lasă un nor de tristeţe şi de plictiseală. Soţii nu au ce să-şi mai ofere, decât propria răceală reciprocă şi, adesea, propria deziluzie. Devin vase de piatră, pline cu apa rutinei. Şi ne întrebăm: Care este remediul? Divorţul? Escapadele extraconjugale? Că iubirea sentimentală nu e suficientă pentru trăinicia unei căsnicii o dovedeşte faptul că 50% din căsătorii se termină cu divorţul şi că 65% dintre divorţaţi se căsătoresc din nou, o dată, de două ori, de cinci ori.

Remediul este cel de la Cana Galileii: să fie invitat Isus, împreună cu mama sa, la propria căsătorie, în propria familie. Isus va transforma apa rutinei într-un vin mai bun decât cel de dinainte, adică va da soţilor un nou tip de iubire conjugală, mai puţin pasională ca cea din tinereţe, dar mai profundă, mai dezinteresată, mai durabilă, mai trainică, o iubire făcută din cunoaştere şi înţelegere reciprocă, capabilă să ierte, să suporte, să se dăruiască, să renunţe, să se sacrifice pentru ca celălalt să fie fericit. Apa iubirii erotice se preface în vinul iubirii agapice. Aceasta este iubirea evanghelică, agape, cum se numeşte în limbaj creştin. Fără această iubire, căsnicia, familia, e casă zidită pe nisip, care se prăbuşeşte la prima furtună, la prima viitură de ape care o izbeşte.

Aţi remarcat că în evanghelia de astăzi, sfântul Ioan nu ne dă numele mirelui şi miresei. Dar noi cunoaştem numele mirilor. Mirele este însuşi Cristos, iar mireasa este Biserica. La Cana se celebrează cununia mistică între Cristos şi Biserică, noul popor al lui Dumnezeu.

Scriind efesenilor, apostolul neamurilor le spune: "Trăiţi în iubire, după cum Cristos ne-a iubit şi s-a săvârşit pe sine pentru noi. Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica şi s-a jertfit pentru ea". "Taina aceasta, taina căsătoriei", spune apostolul, "este mare în legătura ei cu Cristos şi Biserica". Despre ce legătură e vorba? Vrea să spună apostolul că între soţ şi soţie trebuie să fie aceeaşi legătură de iubire care este între Cristos şi Biserică, mireasa sa. Iubirea soţilor să aibă aceleaşi însuşiri, adică să fie o iubire unică şi exclusivă, un singur bărbat şi o singură femeie. O iubire definitivă şi fidelă, până la moarte, nu există divorţ. "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Cristos nu divorţează de Biserică, nici Biserica de Cristos. O iubire rodnică, după cum rodnică este iubirea dintre Cristos şi Biserica sa, din care se nasc copiii ai lui Dumnezeu. O iubire jertfelnică. Soţul să se sacrifice pentru soţie, soţia pentru soţ. Soţul să-şi iubească soţia, soţia să-şi iubească soţul şi amândoi să-l iubească pe Dumnezeu. Aceasta este căsătoria creştină, prin care este prezent Cristos şi Maria, mama sa.

Aşa era căsătoria primilor generaţii de creştini, despre care scriitorul bisericesc Tertulian scria: "Cine ar putea să descrie fericirea unei căsătorii pe care Biserica o consacră, pe care Euharistia o întăreşte, pe care binecuvântarea o pecetluieşte, pe care îngerii o aclamă şi pe care Tatăl o aprobă".

Cât este de plăcut jugul care îi uneşte pe cei doi credincioşi care au o singură speranţă, o singură dorinţă, o singură regulă de viaţă, o singură dorinţă de a-l sluji pe Dumnezeu. Sunt într-adevăr doi într-un singur trup. Împreună se roagă, împreună postesc, se instruiesc reciproc, se încurajează reciproc, se susţin reciproc. Împreună în casa lui Dumnezeu, împreună la masa Domnului, împreună în dificultăţi şi bucurii. Văzându-i, Cristos se bucură şi trimite asupra lor pacea sa. Unde sunt cei doi, acolo este şi el şi acolo unde este el, Cristos, nu intră cel Rău. Amin.

17 ianuarie 2016

Pr. Claudiu Dumea

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
360 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 2-a de peste an:

Anul C
14 ianuarie 2007 - Pr. Eduard Ferenţ
17 ianuarie 2010 - Pr. Cristian Diac
20 ianuarie 2013 - Pr. Mihai Pătraşcu
20 ianuarie 2019 - Ep. Aurel Percă

[ Index predici şi predicatori ]