Anul C
Duminica a 27-a de peste an

Hab 1,2-3;2,2-4; Ps 94; 2Tim 1,6-8.13-14; Lc 17,5-10

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Apostolii i-au cerut lui Isus: "Dă-ne mai multă credinţă!". Dar în ce sens să înţelegem această creştere a credinţei? Ei înţelegeau creştere în sens cantitativ, probabil în sensul unei credinţe mai tangibile, în vederea unor roade mai bogate în misiunea lor apostolică. Şi Isus le răspunde: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» Şi v-ar asculta". Prin aceste cuvinte, Isus voia să le spună apostolilor că credinţa nu este o problemă de cantitate, ci de calitate. Credinţa nu se bazează pe semne şi efecte exterioare, ci pe o schimbare profundă a minţii şi a inimii. Isus cere o creştere a credinţei constând într-o încredere totală în Dumnezeu, o abandonare filială în iubirea sa de Tată, aşa încât mintea şi inima apostolilor să se armonizeze cu mintea şi inima lui Dumnezeu, planurile lor să fie una cu planul lui Dumnezeu. Abia atunci vor fi părtaşi la atotputernicia lui Dumnezeu, gata să facă orice minune, să dezrădăcineze copaci şi să-i planteze în mare.

Venind acum la cererea făcută de apostoli - "Măreşte credinţa noastră" - ea poate fi în realitate o invocaţie a tuturor creştinilor, deoarece în viaţa fiecăruia dintre noi credinţa poate oscila. Sau tu ai destulă credinţă?

Deşi ştim că Dumnezeu este iubire, noi adesea trăim ca şi cum nu ar exista un Tată care ne iubeşte şi este mereu cu noi, care ştie totul despre noi, care numără până şi firele de păr de pe capul nostru şi face ca toate să conlucreze pentru binele nostru.

A-l căuta pe Dumnezeu înseamnă deja a începe să crezi. Încă din primul moment, viaţa omului este un strigăt de credinţă. Înclinaţie pentru unii, necesitate pentru alţii, cucerire pentru mulţi: a crede în Dumnezeu este posibil pentru toţi. Să trăieşti fără iubire este posibil. Să trăieşti fără durere este foarte greu. Dar să trăieşti fără să crezi este aproape imposibil.

A crede nu este un lucru inutil, nici un drum în întuneric, ci este mai degrabă un act de curaj, o alegere de viaţă. În aventura vieţii credinţa oferă mai multă siguranţă. Tu, frate credincios care mă asculţi, poate că îl cauţi pe Dumnezeu dar nu faci nimic ca să-l găseşti. Vrei să-l găseşti pe Dumnezeu dar nu-ţi dai silinţa ca să-l întâlneşti. Vrei să-l întâlneşti pe Dumnezeu dar nu încerci vreodată să-l invoci. Sunt atâtea lucruri în viaţă care nu se văd şi totuşi există. Tu, pe bună dreptate, crezi numai ceea ce vezi, ceea ce atingi, dar nu-l poţi împiedica pe Dumnezeu să existe. Dumnezeu există chiar dacă tu nu-l cauţi. Există chiar dacă tu nu-l simţi. Există chiar dacă tu nu vrei. A crede înseamnă să dai un sens vieţii, înseamnă să dai un răspuns misterului durerii, înseamnă să dispui de o mare forţă pentru a trăi. Tu cine eşti? Pentru ce trăieşti? Încotro te îndrepţi? Încearcă să-ţi dai un răspuns. Din răspunsurile la aceste întrebări îţi poţi da seama dacă crezi în Dumnezeu sau spui: "Opreşte-te, lume, vreau să cobor!". Nu repugnă să suferim la întâmplare, să murim la întâmplare; repugnă să trăim la întâmplare.

A crede este necesar pentru viaţa omului. Dar a crede numai atunci când eşti în dificultate, nu înseamnă a crede cu adevărat. A apela la Dumnezeu numai în momentele grele, nu înseamnă a avea credinţă. Aţi aminti de Dumnezeu numai la nevoie, nu este credinţă adevărată. Credinţa nu este sentiment, nici obişnuinţă. A crede înseamnă a stabili o relaţie cu Dumnezeu, înseamnă a găsi timp pentru a-l întâlni, înseamnă a-l lăsa să-ţi vorbească, înseamnă a asculta ce-ţi spune, înseamnă a trăi în prezenţa sa, înseamnă să simţi că este aproape de tine, că te iubeşte, adică te priveşte, şi orice rugăciune a ta, orice cuvânt, orice eveniment, trist sau bucuros, totul, totul, dar absolut totul Dumnezeu îl vede.

A crede este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl poate face omului. A crede înseamnă în primul rând să fii bucuros că Dumnezeu există şi să nu ştii să trăieşti fără el. De aceea nu este permis să-l lăsăm pe Dumnezeu afară, în afara vieţii noastre, în afara familiei noastre, în afara neamului nostru.

Dar cum să-l introducem pe Dumnezeu în casele noastre? Dumnezeu poate ajunge în casa noastră pe trei căi.

Prima cale este să-l arătăm în carne şi oase. Cum? Dacă Dumnezeu e drept, bun, loial, iubitor, atunci părinţii răbdători, milostivi, buni, prieteni ai păcii, senini, loiali, capabili să iubească, să iubească mereu, să iubească pe toţi, să iubească gratuit, vor face ca Dumnezeu să umble în bucătărie, în sufragerie, în dormitor, îl duc în casă, iar copiii îl văd, îl experimentează pe viu. Omul trebuie să se simtă iubit de oameni, pentru ca să poată crede că este iubit şi de Dumnezeu.

A doua cale care îl aduce pe Dumnezeu în casele noastre este aceea de a face anumite gesturi, anumite acţiuni: a împreuna mâinile, a le înălţa, a închide ochii, a aduce o floare. Toate sunt gesturi care transmit sensul a ceva misterios, divin. Pentru că aşa suntem făcuţi noi, oamenii. Nu înţelegem numai cu inteligenţa, ci cu toată fiinţa noastră, trup, suflet, minte, inimă. Da, a sta în biserică, a aprinde o lumânare, a privi o icoană pot fi lecţii despre Dumnezeu. Dar mai ales rugăciunea în familie. Părinţii care se roagă nu numai îi vorbesc lui Dumnezeu, dar vorbesc despre Dumnezeu. De aceea, papa Paul al VI-lea spunea cu tărie: "Mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri rugăciunile creştineşti? Îi obişnuiţi dacă sunt bolnavi să se gândească la Cristos suferind, să ceară ajutorul Maicii Domnului sau al sfinţilor? Exemplul lor valorează cât o lecţie de viaţă, valorează cât un act de cult. Duceţi în felul acesta pacea între pereţii caselor voastre".

Compozitorul şi cântăreţul francez Pierre Duval povesteşte: "Acasă la mine religia nu avea niciun caracter solemn. Ne limitam să recităm zilnic rugăciunile de seară, toţi împreună. Mi-a rămas imprimat în memorie poziţia pe care o lua tatăl meu. El se întorcea obosit de la munca câmpului, cu o legătură mare de lemne pe umeri. După cină, îngenunchea pe pământul gol, îşi sprijinea coatele pe un scaun şi capul între palme, fără să ne privească, fără să facă vreo mişcare sau să dea vreun semn de nerăbdare. Iar eu mă gândeam: «Tatăl meu care este atât de puternic, care conduce casa, care ştie să ducă boii, care nu se apleacă în faţa primarului, tatăl meu în faţa lui Dumnezeu devine ca un copil. Cum se schimbă la faţă când vorbeşte cu Dumnezeu. Trebuie să fie foarte mare Dumnezeu dacă tatăl meu îngenunchează în faţa lui. Dar trebuie să fie şi foarte bun, dacă poţi să-i vorbeşti fără să-ţi schimbi hainele». Dimpotrivă, pe mama mea nu am văzut-o niciodată să îngenuncheze. Era prea obosită seara ca să o facă. Se aşeza în mijlocul nostru, ţinându-l în braţe pe cel mai mic. Ne privea dar nu spunea nimic. Nu scotea o vorbă, nici dacă cei mai mici o supărau, nici dacă se înteţea furtuna asupra casei sau pisica mai făcea vreo pagubă. Mereu mă gândeam: «Trebuie să fie tare simplu Dumnezeu dacă poţi să-i vorbeşti ţinând un copil în braţe şi ai şorţul pe tine. Dar trebuie să fie şi o persoană foarte importantă, dacă mama mea, atunci când îi vorbeşte, nu face caz nici de pisică, nici de ploaie». Mâinile tatălui meu şi buzele mamei mele m-au învăţat despre Dumnezeu mai multe decât catehismul".

În sfârşit, a treia cale pentru a-l duce pe Dumnezeu în casele noastre: cuvintele. E o cale mai puţin eficientă, deoarece mai mult valorează o faptă în stilul lui Dumnezeu, decât o mie de cuvinte despre Dumnezeu. Există un moment în viaţă în care pentru prima oară răsună în urechi acel nume: Dumnezeu. Dacă prima întâlnire cu Dumnezeu este sub semnul vieţii şi al iubirii, şi nu al fricii, toate momentele care vor urma vor fi mai uşoare. "Aveam nevoie de un Creator şi mi s-a dat un Stăpân", a spus Jean Paul Sartre. "Fă aşa, dacă nu te bate Dumnezeu!" "Vezi că-l superi pe Dumnezeu, nu-ţi mai aduce cadouri!" Şi atunci, când să rostim cuvântul Dumnezeu? A abuza de numele lui Dumnezeu poate fi o adevărată injurie. Naziştii au scris pe centurile SS "Gott mit uns", "Dumnezeu este cu noi". Şi astăzi, pe dolari, se poate citi: "In God we trust", "Noi ne încredem în Dumnezeu". Dumnezeu nu este numai o persoană preţioasă, este şi un nume preţios. Să nu abuzăm de numele lui. "Unde Dumnezeu am pus?" "Dar ce, Dumnezeu, eşti surd?" "Dumnezeule, ai pătat faţa de masă!" De ce îl amestecăm pe Dumnezeu în toate acestea? Să vorbind despre Dumnezeu în momente sublime, în faţa cerului înstelat, la naşterea unui copilaş, la răsăritul soarelui, la vederea munţilor sau în momentele fascinante: prima ninsoare, verdele primăvăratec, toamna colorată, curcubeul vesel. Ori în momentele cumplite: furtună, fulgere, moartea unei rude.

Părinţilor! Voi sunteţi imaginea lui Dumnezeu pentru copiii voştri. Voi sunteţi icoana lui Dumnezeu în faţa ochilor copiilor voştri.

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Ce paşi am făcut noi în ultimul an pentru a ne dezvolta credinţa? Câte cărţi de spiritualitate am citit. Acestea sunt mijloace prin care Domnul ne măreşte credinţa. L-am adus pe Dumnezeu în casa noastră?

6 octombrie 2013

Pr. Cristinel Fodor

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
544 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 27-a de peste an:

Anul C
7 octombrie, Viisoara 2007 - ÎPS Jean-Claude Perisset
3 octombrie 2010 - Pr. Mihai Budău
2 octombrie 2016 - Pr. Claudiu Dumea

[ Index predici şi predicatori ]