Anul C
Duminica a 29-a de peste an

Ex 17,8-13; Ps 120; 2Tim 3,14-4,2; Lc 18,1-8

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Liturgia duminicii de astăzi are ca temă centrală rugăciunea, viaţa creştină fiind de neconceput fără rugăciunea, aşa cum viaţa naturală, biologică, ar fi de neconceput fără respiraţie, fără oxigen. De altfel, aşa a şi fost definită rugăciunea: "respiraţia sufletului".

Prima lectură a Liturghiei ne îndreaptă privirea spre Moise, în rugăciune, pe munte, în timp ce poporul lupta în vale cu amaleciţii. E o rugăciune solemnă şi dramatică. Poporul de abia ieşise din Egipt. În drum spre Ţara Făgăduită el a cunoscut nenumărate obstacole, dificultăţi, împotriviri. Textul de azi ne prezintă primul conflict cu amaleciţii, duşmanii dintotdeauna ai evreilor. De fapt, nu este vorba numai de amaleciţi, ci e vorba de o federaţie de triburi din pustiul Sinai, din care mai făceau parte madianiţii şi semiţii. Erau războaie pe viaţă şi pe moarte, duse în preajma oazelor, căci de apa din aceste oaze depindea supravieţuirea locuitorilor din pustiu şi a turmelor lor. Moise a stat pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israelul. Şi când lăsa mâna în jos, erau mai tari amaleciţi. Remarcaţi! Când era Israelul mai tare? Nu când îşi ridica Moise mâinile spre cer, ci când îşi ridica mâna în care ţinea toiagul.

E adevărat că ridicarea mâinilor spre cer este o poziţie frecventă pe care o iau oamenii la rugăciune. Dar, aici, atenţia ne este îndreptată nu spre mâinile lui Moise, ci spre toiagul din mâna lui. Toiagul era steagul, drapelul de chemare la luptă. Pentru noi, steagul e bucata de pânză colorată. Pentru popoarele antice, drapelul, steagul era toiagul sau lancea, de care se prinde pânza pe care noi acum o numim steag. A înălţa un toiag pe un deal era gestul de chemare la arme, de mobilizare a tuturor luptătorilor din regiune, semnalul de pornire la război. Prin ridicarea toiagului, Moise îl chema pe Dumnezeu la arme. Dumnezeu era chemat să vină, să lupte alături de poporul său.

Dacă textul citit la Liturghia de azi s-ar fi prelungit cu două versete, am fi citit aceste cuvinte: "Moise a zidit acolo un altar şi i-a pus numele Domnul este steagul meu". Întreaga tradiţie creştină a dat acestui text o interpretare spirituală. Amalec este simbolul forţelor ostile, al răului, al păcatului, al lumii care se împotriveşte poporului lui Dumnezeu în călătoria sa spre patria cerească. Creştinul dacă se roagă e mai tare decât răul din el şi din jurul lui. Este mai mult decât învingător, căci Dumnezeu luptă alături de el. Dacă nu se roagă este un învins.

Textul evanghelic de azi reia tema din prima lectură: "Trebuie să vă rugaţi neîncetat şi să nu obosiţi, să nu vă descurajaţi". Cum să ne rugăm neîncetat, fără a obosi? Tot Isus ne învaţă: "Voi când vă rugaţi să spuneţi aşa: «Tatăl nostru»". Tradus exact, cuvântul Abba, pe care l-a folosit Isus în aramaică este Tăticul, Tăticul nostru. Aceste două cuvinte definesc rugăciunea ucenicului lui Isus şi atitudinea lui la rugăciune. Nu o atitudine de sclav, care se adresează stăpânului, ci o atitudine de om liber, de copil, care se adresează tatălui său fără complexe, cu sinceritate, cu o încredere totală. Apostolul Paul le scrie romanilor: "Voi nu aţi primit un duh al sclaviei, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh al înfierii, care ne face să strigăm Abba, adică Tată".

"O mare nenorocire era gata să se abată asupra poporului evreu. Ştii ce a revocat hotărârea cerească ce trebuia să provoace o mare catastrofă pentru poporul nostru?", îl întreabă Ba Al Şel pe rabbi Nahma. Îţi voi spune eu: "Nici tu, nici eu, nici înţelepţii, nici marii şefi spirituali. Litaniile şi posturile noastre nu au avut niciun efect. E o femeie! O femeie din popor care ne-a salvat. Şi iată cum. A venit la sinagogă şi a început să plângă şi să se tânguiască: «Stăpâne al universului, oare nu eşti tu Tatăl nostru? De ce nu îţi asculţi copiii care te imploră? Vezi, eu sunt mamă, am cinci copii şi când îi văd vărsând o lacrimă mi se rupe inima de milă. Dar, tu, Tată, ai mulţi copii. Toţi oamenii sunt copiii tăi, şi toţi plâng. Chiar dacă inima ţi-ar fi de piatră cum poţi să rămâi indiferent». Şi Dumnezeu i-a dat dreptate".

Libertatea de copii ai lui Dumnezeu la rugăciune, face posibil ca noi să ne rugăm fără încetare, fără a obosi. Libertatea la rugăciune înseamnă a nu ne lăsa neapărat legaţi de anumite formule, de rugăciuni gata făcute, învăţate pe de rost sau citite din carte. E adevărat că sunt unele rugăciuni gata făcute, precum Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, Slavă Tatălui, rugăciunile comunitare la celebrările liturgice; sunt rugăciuni sublime, care nu pot fi abandonate. Dar, pe lângă acestea, e necesară rugăciunea personală, care să izvorască, cum spune Isus, ex abundantia cordis, din preaplinul inimii, nu numai din memorie, rugăciuni spontane spuse cu cuvintele noastre sau chiar fără cuvinte, spuse numai cu inima. Ce ar fi ca un copil când vrea să-i vorbească Tatălui i-ar vorbi numai în formule pregătite de mai înainte sau s-ar prezenta cu o foaie de hârtie pe care a scris ce vrea să-i spună.

În al doilea rând, libertatea de copii ai lui Dumnezeu la rugăciune înseamnă a nu fi legaţi doar de anumite locuri. Să nu ne rugăm doar în biserică sau la anumite sanctuare sau la picioarele patului. Femeii samaritence care îl întreba "Unde trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu?", Isus îi răspunde că nu trebuie să mergem nici la Ierusalim, nici pe muntele Garizim, deoarece Dumnezeu, duh fiind, este pretutindeni. Trebuie să ne închinăm lui în duh şi adevăr. Zicea sfântul Augustin: "Intră în tine însuţi, căci înăuntrul tău locuieşte cel care este adevărul". Ne putem ruga, aşadar, pretutindeni, şi în maşină, şi în tramvai, şi în autobuz, şi pe străzile aglomerate ale oraşului, şi la locul de muncă. Nu e nevoie să ne rugăm cu glas tare şi nici să dăm din buze. Spune iarăşi marele sfânt Augustin: "A te ruga fără încetare nu înseamnă a te ruga tot timpul în genunchi sau cu braţele ridicate. Este şi o altă rugăciune, aceea interioară, aceea a dorinţei inimii. Dacă neîntreruptă este dorinţa ta, neîntreruptă este şi rugăciunea ta. Cine îl doreşte pe Dumnezeu şi fericirea în Dumnezeu, chiar dacă tace cu limba, cântă şi se roagă cu inima. Cine nu simte dorinţa în inimă, poate să strige cât vrea, dar pentru Dumnezeu el este mut".

În sfârşit, libertatea de copii ai lui Dumnezeu înseamnă a nu fi legaţi doar de anumite timpuri fixe la rugăciune. Să nu ne rugăm doar la sculare şi la culcare, înainte şi după masă. Dacă ne rugăm numai în aceste momente, cum împlinim porunca lui Isus de a ne ruga fără încetare? Dumnezeu nu este ca oamenii importanţi, care acordă audienţe de la ora cutare la ora cutare sau ca funcţionarii care au afişat la ghişeu programul cu orele în care lucrează cu clientul. Dumnezeu e Tatăl nostru, iar un tată poate fi deranjat de copiii săi la orice oră din zi şi din noapte. Scrie psalmistul: "Gura mea te laudă cu strigăte de bucurie, când îmi aduc aminte de tine în aşternutul meu şi când mă gândesc la tine în timpul vegherilor de noapte".

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Evanghelia duminicii de astăzi se încheie cu o întrebare misterioasă şi tulburătoare, pe care o pune Mântuitorul: "Când va veni Fiul Omului, va mai găsi el credinţă pe pământ?". Întrebarea ar mai putea să sune şi aşa: Când va veni Fiul Omului va mai găsi el rugăciune pe pământ? Căci rugăciunea încetează atunci când încetează credinţa. Cui să te adresezi în rugăciune, dacă Dumnezeu nu există, dacă nici sfinţii, nici îngerii nu există? Când credinţa şi rugăciunea vor dispărea în lume e semn sigur că sfârşitul bate la uşă.

Scria marele gânditor spaniol Juan Donoso Cortes: "Cei care se roagă ajută lumea mai mult decât cei care luptă. Pentru ca societatea să trăiască în pace e necesar un anumit echilibru între rugăciune şi fapte, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. Dacă ar exista o singură oră şi o singură zi în care de pe pământ nu s-ar înălţa nicio rugăciune, acea zi şi acea oră ar fi ultima zi şi ultima oră a universului". Există şi un tablou celebru intitulat Ultima Liturghie a lumii, care ilustrează această realitate. Tabloul îl reprezintă pe un preot care săvârşeşte ultima Liturghie din istoria lumii. Îngerii stau deja pregătiţi cu trâmbiţele la gură pentru a vesti sfârşitul lumii şi învierea morţilor. Dar Dumnezeu îi opreşte să dea semnalul până când ultima Liturghie nu se va fi încheiat.

Rugăciunea cea mai bună pe care o putem spune acum la sfârşitul acestei reflecţii despre rugăciune este aceea pe care într-o zi ucenicii i-au adresat-o Mântuitorului: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!". Amin.

17 octombrie 2010

Pr. Claudiu Dumea

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
475 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 29-a de peste an:

Anul C
21 octombrie 2007 - Pr. Claudiu Iştoc
20 octombrie 2013 - Pr. Florin-Petru Sescu
16 octombrie 2016 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]