Anul C
Învierea Domnului (Paştele)

Fap 10,34a.37-43; Ps 117; Col 3,1-4; In 20,1-9

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Suntem fiinţe umane, supuse timpului şi spaţiului şi, de aceea, nu-l putem înţelege pe Dumnezeu decât făcând referinţă la categoriile noastre mentale, la modul nostru de a gândi şi, în consecinţă, nu putem pătrunde misterul credinţei noastre decât descompunându-l. Dumnezeu este unul, misterul său este unul, iar noi, creştinii, suntem învredniciţi să-l cunoaştem pe Dumnezeu intrând în misterul său pentru a-l trăi. Misterul lui Dumnezeu care ni s-a revelat în Fiul său, Isus Cristos, cel care s-a făcut om, culminează cu misterul pascal, adică cu moartea şi învierea lui Isus, mister inefabil, pe care îl celebrăm şi îl trăim la Paşti, când sărbătorim tocmai moartea şi Învierea Domnului.

Ca oameni, avem nevoie să analizăm misterul lui Dumnezeu, avem nevoie mai întâi de timpul Postului Mare, în care să aprofundăm în mod special patima, moartea lui Isus, şi mai apoi avem nevoie de timpul Paştelui, în care să aprofundăm învierea Domnului.

Aş vrea, stimaţi radioascultători şi dragi credincioşi, să vă aduc la cunoştinţă o veste, o veste bună. Aş vrea să vă spun ceva foarte important la care ţin foarte mult, la care, drept să vă spun, ţin cel mai mult; e, dacă vreţi, un secret, pe care aş vrea să vi-l dezvălui cu rugămintea să-l păstraţi, să nu-l spuneţi nimănui; înţelegeţi, să nu-l spuneţi, căci... nu e de spus. Dacă aţi căzut de acord să-mi împliniţi rugămintea, atunci vi-l spun, deşi cred că îl şi ştiţi; sper că vi l-am transmis deja, sper că, asemenea mie, au făcut-o şi alţii, care, mai mult decât prin vorbă, v-au transmis adevărul tuturor adevărurilor: Cristos a înviat!

Nu de mult mi-a fost dat să aud rostindu-se de la amvonul unei săli de conferinţe din Castel Gandolfo, în Italia, cuvintele memorabile adresate sutelor de preoţi prezenţi, veniţi din lumea întreagă: "Predicaţi, dragi confraţi, predicaţi! Când e cazul, folosiţi-vă şi de cuvinte!"

Adevărul pascal al morţii şi învierii, dragi credincioşi, stimaţi radioascultători, mai mult decât oricare alt adevăr, trebuie predicat cu viaţa, cu viaţa, cu viaţa şi doar când e cazul să ne folosim şi de cuvinte. Şi să nu uităm, misterul pascal este dinamic, el înseamnă trecere; trecere de la ceva (moarte), la altceva (viaţă), de la cineva (omul cel vechi), la altcineva (omul cel nou). Paştele înseamnă trecerea de la viaţa aceasta la viaţa cealaltă prin suferinţă, prin cruce, prin moarte.

De ce ne cere Biserica prin porunca a treia să ne mărturisim păcatele cel puţin o dată pe an şi să ne împărtăşim tocmai de Paşti? Pentru a sărbători Paştele. Paştele nu-l sărbătoresc aceia care au grijă să-şi procure ouă şi să le vopsească, să coacă pască şi să pună pe masă băuturi alese. Paştele nu-l sărbătoreşte nici acela care îşi face curăţenie în casă, nici acela care îşi ia liber de la serviciu pentru a petrece cu rudele şi prietenii. Paştele nu-l sărbătoreşte nici măcar acela care din tradiţie sau cine ştie din ce alte motive îşi face drum şi pe la biserică să ia parte la slujba Învierii.

Paştele îl sărbătoreşte cu adevărat acela care nu-şi îndepărtează de pe cap cenuşa primită ca semn de pocăinţă şi convertire în ziua de Miercurea Cenuşii, ci lasă să-i prelingă pe cap vinul bucuriei din ziua Învierii peste cenuşa pocăinţei. Paştele adevărat este moarte şi înviere, este drumul continuu de la moarte la înviere pe care îl învăţăm an de an, o viaţă întreagă, pentru a fi capabili să-l parcurgem odată pentru totdeauna la sfârşitul vieţii.

Paştele păstrează în sine un iz de cenuşă penitenţială, menită să scoată în evidenţă mai strălucitoare victoria Celui Înviat asupra morţii.

De ce se găsesc creştini care nu trăiesc Paştele, care nu-l sărbătoresc cu adevărat? Pentru că le lipseşte credinţa. Ei nu cred în dinamicitatea misterului pascal. Unii se opresc doar la prima parte a misterului: la suferinţă, la chin, la durere şi la moarte şi nu au puterea credinţei prin care să întrevadă dincolo de toate acestea învierea. Alţii, lipsiţi de aceeaşi credinţă, sar de prima parte şi preferă doar bucuria, pacea, fericirea, victoria, învierea. Şi într-un caz şi în altul lipseşte credinţa, credinţa adevărată, puternică.

Se povesteşte că într-o zi doi turişti admirau construcţia vestitei catedrale "Notre Dame" din Paris. Unul îl întreabă pe celălalt: "De ce oare nu se mai construiesc şi azi biserici măreţe ca aceasta?" "Pe vremea când s-a construit această catedrală oamenii aveau credinţă, nu glumă - răspunse celălalt. Astăzi lumea nu mai are credinţă, ci opinii, iar cu opinii nu poţi să duci la capăt o asemenea edificiu monumental".

Adevărul monumental al tuturor timpurilor este exprimat de salutul creştinesc: Cristos a înviat! Este un salut însă nu este doar un simplu salut; este mai mult decât un salut; este o declaraţie, o mărturie de credinţă. Îmi permit să vă sugerez ideea că este o "parolă", pe care nu trebuie să o ştie oricine, nu trebuie să o folosească oricine. Este, aşa cum spuneam mai înainte, un secret pe care nu avem voie să-l dezvăluim cu orice preţ, ci doar cu preţul mărturiei vieţii; înainte de a rosti salutul "Cristos a înviat!" cu gura, să-l rostim cu faptele, cu comportamentul, cu viaţa noastră.

Stimaţi radioascultători şi dragi credincioşi, primii care au afirmat adevărul învierii au fost îngerii care le-au adus femeilor sfinte vestea cea bună spunându-le: de ce-l căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Isus a înviat!

Primele fiinţe umane care au salutat, pe bună dreptate, pe apostoli cu salutul pascal au fost Maria Magdalena şi femeile sfinte.

Primul dintre apostoli care, ajungând la mormântul gol împreună cu sfântul Petru, a văzut şi a crezut, a fost sfântul Ioan.

Cei doi ucenici care mergeau spre Emaus, ca şi cei rămaşi în cenacol, nu-şi puteau închipui că vor ajunge să-şi spună unii altora: "Cristos a înviat!", până când nu au făcut, până când nu au sărbătorit Paştele cu Domnul lor înviat, care li s-a arătat şi a stat la masă cu ei.

Nici Toma n-a fost capabil să-şi mărturisească credinţa prin acea exclamaţie, rămasă până şi azi mărturie a credinţei autentice: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!", până ce nu l-a întâlnit personal pe Isus.

De ce n-aş fi şi eu primul? Primul din familia mea, primul dintre rudele mele, dintre prietenii şi vecinii mei, dintre colegii mei de serviciu care, atunci când mă voi vedea cu ai mei, să le spun, nu vorbe, nu poveşti, nu doar ceea ce a spus preotul la biserică sau ce scrie în cărţi, dar ceea ce am trăit şi experimentat eu personal? De ce n-aş fi eu acela care să vorbesc cu viaţa? De ce n-aş fi eu acela a cărui viaţă să vorbească de faptul că m-am întâlnit cu Isus, cu Domnul şi Dumnezeul meu, că am stat la masă cu el şi el cu mine? Iar Cel înviat m-a fascinat şi mi-a schimbat modul de a gândi, de a vorbi, de a mă comporta, de a mă raporta la valorile acestei lumi, altfel decât am făcut-o până acum?

Să reţinem, dragii mei, că doar în întâlnirea personală cu Isus prin credinţă orice creştin poate deveni martor şi poate intra în posesia "parolei", a cuvântului plin de mister care se constituie deopotrivă în crez de viaţă şi în salut creştinesc. Amin.

4 aprilie 2010

Pr. Pavel Chelaru

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
352 accesari.

Alte predici pentru Învierea Domnului (Paştele):

Anul C
8 aprilie 2007 - Ep. Petru Gherghel
31 martie 2013 - Pr. Claudiu Dumea
27 martie 2016 - Pr. Anton Despinescu
21 aprilie 2019 - Pr. Felician Tiba

[ Index predici şi predicatori ]