Anul C
Duminica a 3-a din Postul Mare

Ex 3,1-8.13-15; 1Cor 10,1-6.10-12; Lc 13,1-9

Am ascultat în prima lectură una dintre paginile cele mai sublime ale Sfintei Scripturi, în care ne este relatat episodul rugului aprins şi dezvăluirea lui Moise a numelui lui Dumnezeu. E o ocazie ideală pentru o reflecţie asupra imaginii lui Dumnezeu în Biblie. Dar nu e suficientă reflecţia; e necesară şi rugăciunea. De aceea ne rugăm cu psalmistul ca Dumnezeu să ni se dezvăluie, aşa cum i s-a dezvăluit lui Moise în mijlocul rugului care ardea şi nu se mistuia: "Faţa ta o caut, Doamne; nu-mi ascunde faţa ta!" (Ps 27,8-9).

Moise i-a zis lui Dumnezeu: "Iată, când mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi» şi mă vor întreba «Care este numele lui?», ce le voi răspunde?" Dumnezeu i-a zis lui Moise: "Eu sunt cel care sunt". Şi a adăugat: "Vei răspunde fiilor lui Israel astfel: Cel care se numeşte: «Eu sunt», m-a trimis la voi... Acesta este numele meu din neam în neam". Eu sunt cel care sunt. În trecut această expresie a fost înţeleasă în sens filozofic, abstract. Dumnezeu ar fi vrut să spună: Eu sunt cel care exist, fiinţa absolută, singurul care am existenţa de la mine însumi, nu am primit-o de la altcineva. Dar, la drept vorbind, nu era necesar ca Dumnezeu să-i facă lui Moise o asemenea dezvăluire, căci raţiunea umană are capacitatea naturală de a descoperi existenţa lui Dumnezeu. Pentru noi, catolicii, acesta este un adevăr de credinţă stabilit de Conciliul Vatican I, unde ni se spune că "Dumnezeu, începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut în mod sigur cu lumina naturală a raţiunii umane prin intermediul lucrurilor create". E vorba de o definiţie dogmatică întemeiată pe cuvintele din cartea Înţelepciunii lui Solomon, reluate de apostolul Paul în Scrisoarea către Romani şi aplicate păgânilor din vremea sa: "Lipsiţi de minte sunt toţi oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la lucrurile bune văzute, să-l vadă pe cel care este, nici din cercetarea lucrărilor sale să-l înţeleagă pe meşter... Căci dacă au putut să adune atâta învăţătură, ca să cerceteze lumea, cum nu l-au aflat ei mai degrabă pe stăpânul lumii?" (Înţ 13,1.9). Mintea omului, dacă nu e întunecată de patimi şi prejudecăţi, descoperă pretutindeni prezenţa lui Dumnezeu: în frumuseţea cerului înstelat, în valurile învolburate ale mării, în piscurile semeţe ale munţilor, în petalele florilor, în ochii limpezi ai copiilor. Mai mult, Creatorul a sădit în adâncul inimii noastre instinctul căutării lui Dumnezeu, nostalgia divinului. Aşa cum există o lege fizică a gravităţii care face ca toate lucrurile să fie atrase în jos, tot astfel există şi o lege a verticalităţii care îl face pe om să fie atras spre infinit, spre absolut, spre transcendent, adică spre Dumnezeu. Instinctul căutării fericirii e tot una cu instinctul căutării lui Dumnezeu. Scrie poetul englez George Herbert (sec. XVII): "Când Dumnezeu l-a făcut pe om, l-a copleşit cu daruri. A zis: «Să turnăm în inima lui toată bogăţia...» Şi i-a dat omului putere, inteligenţă, onoare, forţă, glorie şi o nepotolită dorinţă de fericire... Apoi Domnul şi-a zis: «Nu pot să dau totul acestei făpturi ale mele, fiindcă va avea o mare nenorocire, uitând de mine. Să-şi reţină toate bunurile mele, dar o voi lăsa lipsită de fericire; astfel, când va obosi căutând-o, epuizat de dificultăţi, va sfârşi prin a ajunge la pieptul meu... Acesta va fi cel mai mare dar al meu făcut omenirii»".

Şi totodată instinctul căutării lui Dumnezeu e tot una cu instinctul căutării unui sens pentru viaţa noastră. Numai în Dumnezeu poate fi descifrat misterul omului. Notează Mircea Eliade în jurnalul său: "Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă nu există un absolut care să dea semnificaţie şi valoare existenţei noastre, existenţa noastră e lipsită de sens", e absurdă.

Cât priveşte existenţa lui Dumnezeu, toate popoarele, toate religiile, toţi marii filozofi ai lumii au descoperit-o. Cât priveşte însă natura, esenţa lui Dumnezeu, care este chipul adevărat al lui Dumnezeu, care este numele său, lucrurile stau cu totul altfel. Ieşim din sfera naturalului şi intrăm în sfera supranaturalului, al misterului. Popoarele, religiile, indivizii i-au dat lui Dumnezeu tot felul de nume: taoiştii îi spun Tau, musulmanii, Alah, evreii, Iahve, creştinii, Dumnezeu ş.a.m.d. Chipul, imaginea lui Dumnezeu, variază în funcţie de loc, de cultură, de mediu, de timp, de condiţiile istorice, sociale, economice. Fiecare îşi făureşte propriul Dumnezeu, propriul idol, propriul viţel de aur. Nu mai este omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu e făcut după chipul şi asemănarea omului. Natura lui Dumnezeu numai Dumnezeu o cunoaşte; e un domeniu unde raţiunea nu are acces. Noi cunoaştem chipul adevărat al lui Dumnezeu fiindcă Dumnezeu ni l-a revelat în Sfânta Scriptură. De acum nu mai avem de a face cu filozofia, ci cu credinţa. Acest lucru îl face Dumnezeu în episodul rugului aprins, în care Dumnezeu îşi dezvăluie nu atât existenţa, cât mai ales identitatea sa, esenţa sa intimă. "Eu sunt cel care sunt". Verbul "sunt", ne explică foarte bine astăzi tâlcuitorii Bibliei, are nevoie de o înţelegere predicativă. Numele complet al lui Dumnezeu - Iahve - este: eu sunt aici, sunt prezent, sunt cu voi, sunt de partea voastră, vă însoţesc. Expresia: "eu sunt cu tine", străbate toată Scriptura: "eu sunt cu tine" îi spune Domnul lui Abraham, "eu sunt cu tine" îi spune lui Ghedeon, lui Saul pe drumul Damascului; "Domnul este cu tine" o asigură îngerul pe Maria. Acest "eu sunt cu voi" va culmina cu întruparea lui Isus Cristos, profeţit de Isaia cu numele de Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi. Ce mai adaugă în plus revelaţia Noului Testament la această sublimă revelaţie a Vechiului Testament? Noul Testament ne descoperă pe deplin inima lui Dumnezeu. "Eu sunt cel care sunt" se defineşte Dumnezeu în Vechiul Testament; "Dumnezeu este iubire" îl defineşte sfântul Ioan în Noul Testament. Aceasta este esenţa lui Dumnezeu, iar esenţa este mai importantă decât existenţa lui. Scria filozoful şi misticul modern Sören Kierkegaard: "Nu are importanţă să ştim dacă Dumnezeu există; important este să ştim dacă el este iubire". Pentru cele mai luminate minţi ale antichităţii păgâne, Dumnezeu nu poate să iubească, spune Aristotel, Dumnezeu trebuie să fie iubit de om, dar el nu-l poate iubi pe om, căci a iubi ceva ce este mai prejos de el înseamnă a se degrada, a se compromite; el este obiect, nu subiect de iubire. El pune în mişcare universul întrucât este iubit, nu întrucât iubeşte. Iar Platon, la rândul său, afirma că Dumnezeu nu se amestecă printre oameni. De altfel, chiar să vrea, Dumnezeu nu poate să iubească, deoarece el nu este o persoană, ci o idee, ideea binelui. E o filozofie frumoasă, dar care nu inspiră nici o speranţă omului. Se plângea Maxim din Tir, un păgân din vremea aceea: "Ce-mi rămâne de făcut? Această învăţătură este, într-adevăr, sublimă, dar inumană. Platon zice că Dumnezeu nu se amestecă în treburile omeneşti, şi atunci către cine îmi voi îndrepta rugăciunea?" Dar Dumnezeul Bibliei e cu totul diferit de Dumnezeul filozofilor. Dumnezeul nostru nu este o idee abstractă, nu e un Dumnezeu distant, rece, insensibil, indiferent, căruia să nu-i pese de creaturile sale de pe pământ, nu e ca idolii păgânilor care au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, au gură, dar nu vorbesc, ci e un Dumnezeu care coboară la noi, caută prietenia şi compania omului, intră în dialog cu el. Iahve este un Dumnezeu care vorbeşte, ascultă, vede, se bucură, se înduioşează, iubeşte până la gelozie: "Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, e un Dumnezeu gelos". E solidar în suferinţă cu omul şi intervine: "Am văzut asuprirea poporului meu... am auzit strigătele pe care le scoate... îi cunosc durerile... am coborât ca să-l salvez din mâna egiptenilor". Israelul nu a fost un popor de filozofi. El nu a descoperit existenţa lui Dumnezeu prin silogisme şi subtilităţi dialectice, ci simţindu-i permanent prezenţa în mijlocul său şi văzându-i intervenţiile salvatoare în decursul istoriei sale.

Dumnezeu este iubire. El, auzind strigătul de durere al întregii omeniri, cuprins de milă, a coborât în cele din urmă pe pământ, în Isus din Nazaret. Scrie sfântul Ioan: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă" (In 3,16). "Dragostea nu stă în faptul că noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că el ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (1In 4,10).

Dumnezeu care a coborât odinioară în tufişul aprins spre a elibera poporul evreu din sclavia Egiptului coboară în aceste momente la sfânta Liturghie în Isus Cristos care, continuându-şi jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, vrea să ne elibereze din sclavia păcatului. Să răspundem la darul iubirii lui Dumnezeu, urmând îndemnul la convertire şi la fapte bune pe care Isus ni l-a făcut în evanghelia Liturghiei de azi.

7 martie 2010

Pr. Claudiu Dumea

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
353 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 3-a din Postul Mare:

Anul C
11 martie 2007 - Pr. Anton Săboanu
3 martie 2013 - Pr. Cristinel Fodor
28 februarie 2016 - Mons. Benone Farcaş
24 martie 2019 - Pr. Ciprian Bulai

[ Index predici şi predicatori ]