Anul A
Duminica a 27-a de peste an

Is 5,1-7; Ps 79; Fil 4,6-9; Mt 21,33-43

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Ne aflăm în perioada culesului roadelor de pe câmp, în mod special a strugurilor şi ne este uşor să înţelegem lecturile pe care Biserica ni le propune în această a 27-a duminică de peste an.

"Voi cânta pentru prietenul meu cântecul celui ce mi-e drag despre via sa", aşa se deschide prima lectură, invitându-ne parcă în mod simbolic la o terasă, alături de prietenii dragi, pentru a împărtăşi o experienţă de viaţă, o trăire interioară sau de ce nu, o experienţă de credinţă. "Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă, am citit în lectura luată din Cartea profetului Isaia. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a sădit viţă de soi bun. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat un teasc.

Până aici totul e frumos, chiar cu aspecte patetice. Cine nu şi-ar dori un astfel de prieten! E harnic, e bine orientat, pentru că ştie unde îi merge bine viei şi ştie ce soi să aleagă. E şi prudent, pentru că zideşte un turn de pază, dar e şi încrezător, pentru că sapă şi un teasc. El ştie că, investind, într-o zi va culege şi roade, dar, după toată investiţia, via sa, cea în care a pus atâta pasiune, cea pe care a plantat-o cu atâta pricepere, cea de la care aştepta roade, i-a făcut struguri sălbatici, aguridă.

Cine nu ar fi mâhnit! Să ştii că ai făcut totul pentru idealul pe care ţi l-ai propus, că ai investit ceea ce ai şi ceea ce eşti, că mai mult decât totul, nu aveai ce să mai pui.

Dragi credincioşi, dragi ascultători,

În momentul în care Dumnezeu a creat universul şi în el pe fiecare dintre noi în parte, a ştiut că în om a pus totul, mai mult, s-a pus pe sine însuşi: l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Şi tocmai el, omul, capodopera mâinilor lui Dumnezeu îi face surpriza cea mai mare. În Adam şi Eva, în primii oameni, prin neascultarea lor, intră păcatul în lume şi odată cu el şi suferinţa, într-un cuvânt, "strugurii sălbatici, agurida".

Nu o dată mi-a fost dat să aud din gura unui părinte, a unui tată sau a unei mame: "Şi am făcut tot ce s-a putut! Mai mult decât atât, nu aveam ce să mai fac!"

Câte idealuri au părinţii pentru copiii lor! Câte nopţi nedormite, câte emoţii din prima zi de şcoală până să-i vadă în ziua absolvirii, câtă investiţie în creşterea şi educarea lor! Şi câtă dezamăgire când toate aceste investiţii sunt zădărnicite de un comportament contrar a ceea ce aşteaptă ei. Câtă deziluzie şi cât de bine se potriveşte cuvântul Domnului din prima lectură: "Ce aş fi putut să-i mai fac viei mele şi nu i-am făcut!"

Suntem, dragi credincioşi, dragi ascultători, în faţa unei adevărate provocări. Sigur că prima lectură se referă în mod special la poporul ales, cel care, deşi ales de Dumnezeu, refuză iubirea lui, îmbrăţişând propriul egoism. Vorbim de un popor care în mod indirect îi transmite lui Dumnezeu un mesaj clar: "Nu avem nevoie de tine! Creştem şi fără tine! Nu ne interesezi! Ne descurcăm şi fără tine!", iar mai apoi, în exil fiind, strigă din nou spre Cel pe care îl abandonaseră, asemenea unui copil mic care, căzând, strigă către mama spre a-l ridica, spre a-i da mâna.

Acesta este omul tuturor timpurilor, omul care în momentele de bine, de bunăstare, de sănătate, de forţă, dă impresia că nu are nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu. Este el Dumnezeu atât pentru sine cât şi pentru alţii, iar adevăratul Dumnezeu l-ar incomoda! Vine însă un moment, ca de altfel în viaţa fiecăruia dintre noi, în care începem să suferim: poate o boală, un eşec, o problemă în familie, la serviciu, şi apoi reîncepem să strigăm, asemenea poporului ales din robia Egiptului sau a Babilonului.

Oare de ce avem nevoie de altcineva doar în momentele de încercare? Oare nu a pus Dumnezeu în noi tot ceea ce are şi este el mai mult?! Nu s-a pus pe sine în noi? Nu l-a trimis el pe Fiul său să moară pentru mântuirea noastră, în timp ce noi eram păcătoşi?! Oare de ce în evanghelia de astăzi, viticultorii, văzându-l pe fiul stăpânului, pe moştenitor, aşa cum îl numesc ei, vor să-l ucidă?! Oare nu era stăpânul cel care le-a dat de muncă, le-a oferit încredere lăsând via pe mâna lor?

Dragi credincioşi, dragi ascultători,

Dacă în prima lectură accentul cade pe vie, iată că în evanghelie este invers, accentul cade pe lucrători. Nu via se află în prim-plan, ci cei cărora le este încredinţată. Ştim cu toţii că în Cristos fiecare dintre noi a fost reînnoit, aluatul vechi a fost schimbat cu unul nou. Cristos a venit să reînnoiască întreaga creaţie, inclusiv via pentru care în Vechiul Testament, viticultorul a pus atâta suflet ca ea să dea roade, adică poporul ales. Isus a venit pentru toţi, pentru cei din poporul ales, dar şi pentru cei din afara lui, pentru noul popor ales care este Biserica. În el fiecare creatură îşi găseşte raţiunea de a fi, îşi motivează greutăţile vieţii, bucuriile, realizările sau chiar şi insatisfacţiile. Accentul, aşadar, nu mai cade pe vie, ci pe viticultori. Cu alte cuvinte, nu mai cade pe popor, pe mulţime, ci pe persoană, pe omul trimis să lucreze via, pe omul căruia i s-a acordat încredere, pe fiecare om în parte, pe fiecare dintre noi, fie prezenţi în biserică, fie ascultători la radio, fie pe drum în maşină, fie ţintuiţi în patul suferinţei. Fiecare dintre noi este chemat de către Dumnezeu şi trimis să lucreze în via sa, iar trimiterea a avut loc prin Botez. Am fost, aşadar, aleşi să mergem şi să lucrăm în via Domnului. Dar, suntem noi umili lucrători în via Domnului, aşa cum se numea pe sine papa Benedict al XVI-lea în momentul alegerii lui ca papă sau, cum spuneam în prima parte, suntem stăpâni, suntem Dumnezeu?

Faptul că viticultorii îi dispreţuiesc sau chiar îi omoară pe trimişii stăpânului, arată în mod sistematic dezinteresul lor faţă de stăpân. Şi apoi, oricum e departe, e în călătorie şi până la întoarcerea lui mai este. E ca şi în prima parte, un mod de a gândi specific nouă. "Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată", spune sfântul Ioan evanghelistul, afirmaţie întărită în atâtea feluri de mulţi filozofi atei, întărită de multe ori şi prin comportamentul multora de astăzi, care se comportă ca şi cum Dumnezeu nu ar fi. Sfântul Ioan însă continuă afirmaţia spunând că "chiar dacă nu l-a văzut nimeni vreodată, el s-a revelat în Isus Cristos". Isus este Fiul Tatălui, cel despre care Conciliul al II-lea din Vatican spune că e ultima revelaţie a Tatălui, că mai mult de atât nu are ce să ne mai trimită.

În acest caz, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: "Cine este Isus Cristos pentru mine? E doar un trimis al Tatălui, este Ioan Botezătorul, Ilie sau unul dintre profeţi, aşa cum gândeau oamenii din timpul său sau este cu adevărat Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu trimis pentru mântuirea noastră?

Răspunsul îl găsim în cea de-a doua lectură de astăzi. Prea ne lăsăm cuprinşi de griji, de diverse griji, în timp ce apostolul Paul ne spune: "Fraţilor, nu vă lăsaţi tulburaţi de nicio grijă, ci în orice împrejurare arătaţi lui Dumnezeu trebuinţele voastre prin rugăciuni, prin cereri şi aduceri de mulţumire. Îndreptaţi-vă gândul şi cugetul la tot ceea ce este adevărat şi vrednic de cinste, la tot ceea ce este drept şi curat, la tot ceea ce este vrednic de iubire şi cu faimă bună, la tot ceea ce este virtute şi vrednic de laudă".

Acesta nu este nicidecum un îndemn la ignoranţă, la lene sau la comoditate. Noi ştim că împărăţia lui Dumnezeu se câştigă cu luptă şi tocmai de aceea trebuie să luptăm. Viaţa e o luptă, deci luptă, spune poetul.

Suntem creaţi să luptăm! Aşa se explică şi complotul vierilor faţă de trimişii stăpânului şi mai ales faţă de fiul lui, de moştenitor, dar trebuie să folosim bine acest potenţial. Trebuie să luptăm împotriva răului, trebuie să avem grijă ca viaţa noastră să nu producă roade rele, struguri sălbatici, aşa încât, ca şi în prima lectură, stăpânul să fie nevoit să-şi retragă din jurul nostru gardurile, iar în viaţa noastră să intre să pască animalele sălbatice sau şi mai rău, viaţa noastră să se sălbăticească. Trebuie să luptăm împotriva răului pentru ca în mintea şi în sufletul nostru să nu se cuibărească gânduri de răzbunare, de ucidere a trimişilor, a semnelor care vin din partea lui Dumnezeu prin care ne invită la convertire. Să nu ne trezim într-o zi că l-am ucis chiar pe el, pe Fiul stăpânului, pe Isus Cristos pe care, împreună cu celelalte persoane din Sfânta Treime, l-am primit la Botez.

S-ar putea ca grijile acestei lumi să ne facă să ne distrugem între noi, să facă din noi rivali şi să ne facă să uităm că suntem fraţi în Cristos. Lecturile de astăzi, cum spuneam şi la început sunt o reală provocare. Am primit un dar care este viaţa, noi înşine, persoana noastră şi a aproapelui nostru constituie un dar, am fost trimişi prin vocaţie sfântă să lucrăm în via Domnului, adică în Biserică, aşadar, avem toate atuurile să corespundem planului şi voinţei lui Dumnezeu. Nu ne rămâne decât să cerem mereu darul convertirii continue, al conştientizării măreţiei chemării la viaţa veşnică şi să continuăm să luptăm lupta cea bună, lupta credinţei, a speranţei şi a iubirii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

5 octombrie 2014

Pr. Felician Tiba

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
502 accesari.

Alte predici pentru Duminica a 27-a de peste an:

Anul A
5 octombrie 2008 - Pr. Lucian Farcaş
2 octombrie 2011 - Pr. Viorel Ababei
8 octombrie 2017 - Pr. Claudiu Dumea

[ Index predici şi predicatori ]