Anul A
Duminica a 25-a de peste an

Is 55,6-9; Ps 144; Fil 1,20c-24.27a; Mt 20,1-16a

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Lecturile biblice propuse pentru Liturghia duminicii de azi sunt o lecţie excepţională de logică; de logică divină, nu de logică umană, fiindcă logica lui Dumnezeu nu este totuna cu logica omului.

În prima lectură, profetul Isaia ne descrie starea de spirit a poporului evreu aflat în exil la Babilon, pe punctul de a fi eliberat şi de a se reîntoarce în patrie.

Evreii trăiau în exil demoralizaţi şi disperaţi. Spuneau: Dumnezeu ne-a abandonat. Dumnezeu nu e drept. A încheiat cu poporul său ales o alianţă prin care s-a angajat să ne ocrotească, să ne stea alături. Nu şi-a ţinut cuvântul. Ne-a lăsat atâţia ani robi în mâinile străinilor, departe de ţară. Profetul, aflat şi el în exil, le răspunde: Nu e adevărat, Dumnezeu nu ne-a părăsit, el este în mijlocul nostru, a venit cu noi în exil. Exilul nu e un blestem, ci o binecuvântare. E un timp de har. E timp de convertire în care să-l căutaţi şi să-l regăsiţi pe Domnul de care aţi uitat. Purificaţi, curăţaţi, transformaţi prin suferinţe vă veţi întoarce în patrie şi veţi trăi un nou început. "De aceea, căutaţi-l pe Domnul câtă vreme poate fi găsit, chemaţi-l câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând. Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre" (Is 55,6-8).

Psalmul 144 pe care l-am cântat ca răspuns la prima lectură este un imn de preamărire a înţelepciunii şi dreptăţii lui Dumnezeu: "Te voi preamări, Dumnezeule, împăratul meu şi voi binecuvânta numele tău... Drept este Domnul în toate căile sale şi sfânt în toate lucrările sale".

În textul evanghelic pe care l-am ascultat, arată printr-o parabolă că între logica Tatălui care este şi logica sa şi logica oamenilor în a înfăptui dreptatea este, într-adevăr, o distanţă ca de la cer la pământ.

Parabola se inspiră dintr-un fapt cotidian real. La Ierusalim, la intrarea pe poarta Iaffo, pe dreapta, este o mică piaţă unde până în timpurile noastre stăteau oamenii săraci, fără serviciu, adică arabi, aşteptând să-i angajeze cineva cu ziua la muncă. Îi va fi văzut şi Isus de multe ori. Era toamnă, la timpul când se culeg viile. Un gospodar bogat care avea o vie întinsă avea nevoie de braţe de muncă la cules strugurii. A ieşit în piaţă şi i-a angajat pe toţi cei pe care i-a găsit tocmindu-se cu un dinar pe zi. Într-adevăr, cu un dinar era plătit un muncitor pentru o zi de muncă pe vremea lui Isus. A ieşit din nou la ora nouă, apoi la ora douăsprezece, apoi la ora trei după amiază, apoi la ora cinci, cu o oră înainte să apună soarele când în Israel se lăsa noaptea. I-a angajat pe toţi pe care i-a găsit, spunându-le: mergeţi şi voi în via mea şi vă voi da ce este drept. Plata nu se făcea la sfârşitul săptămânii sau al lunii, ci la sfârşitul fiecărei zile de muncă potrivit poruncii date de Dumnezeu prin Moise: "Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua" (Lev 19,13). "Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui, căci e sărac şi o doreşte mult. Altfel, va striga către Domnul împotriva ta" (Dt 24,25).

Aşadar, stăpânul viei, la sfârşitul zilei a dat dispoziţie administratorului să facă plata începând cu ultimii angajaţi şi sfârşind cu primii. Dar surpriză! Toţi, absolut toţi, au primit câte un dinar. Scandal, proteste, vociferări. "Stăpâne, au strigat cei tocmiţi dis-de-dimineaţă, eşti nedrept. Aceştia care au lucrat un ceas au primit tot atâta cât am primit şi noi care am lucrat 12 ore? Şi îţi mai şi baţi joc de noi: îi plăteşti întâi pe cei care au lucrat un ceas seara, pe răcoare, iar noi pe care soarele ne-a bătut în cap toată ziua ne laşi la urmă, ne faci să stăm la rând, să aşteptăm". Stăpânul s-a dresat unuia care era mai revoltat, părea a fi purtătorul de cuvânt al nemulţumiţilor: "Prietene, te-ai tocmit cu mine cu un dinar?" "Da". "Ai primit un dinar?" "Da". "Atunci unde-i nedreptatea? Ia-ţi dinarul şi pleacă. Nu pot să fac ce vreau cu banii mei? Sau ochiul tău este rău, eşti invidios, pentru că eu sunt bun? Gândurile mele nu sunt gândurile voastre. Iar dreptatea pe care o fac eu, n-are nimic de-a face cu dreptatea aşa cum o gândiţi şi o practicaţi voi. Eu sunt bun, darnic, generos, sensibil la lipsurile altora. La mine iubirea depăşeşte dreptatea. Nu mă uit ce profit am din munca prestată de cei care au lucrat un ceas, dar mă uit că sunt oameni săraci, au acasă familie, copii, care aşteaptă să le aducă ceva de mâncare. Dacă le-aş fi dat a douăsprezecea parte dintr-un dinar cât meritau pentru o oră de muncă, nu ar fi avut cu ce să cumpere o pâine s-o ducă la copii. M-ar fi durut inima să ştiu că, seara, copiii lor se duc flămânzi la culcare. E ochiul tău rău, pentru că eu sunt bun?"

Aşa este Dumnezeu. Dreptatea pe care o face el înseamnă mai presus de toate: bunătate, generozitate, gratuitate.

Într-o zi ucenicii l-au întrebat pe Isus: "Doamne, pentru cine spui parabola aceasta?" Îl întrebăm şi noi acum pe Mântuitorul: Doamne, pentru cine spui parabola cu lucrătorii trimişi sa lucreze în vie?

Parabola, în primul rând, era spusă la adresa fariseilor. Aceştia erau scandalizaţi şi revoltaţi de faptul că Isus îi primea şi îi trata cu bunătate pe păcătoşii care veneau la el, se converteau: vameşi, păcătoşi, hoţi, desfrânaţi; erau şi ei admişi în împărăţia lui Dumnezeu. Toţi aceştia erau consideraţi de farisei blestemaţi de Dumnezeu, excluşi de la mântuire. Cum? Aceşti păcătoşi, care s-au convertit în ultimul ceas, să stea alături de ei, fariseii, cei fără prihană şi plini de fapte bune? Neadmisibil. Priveau cu ochi răi, cu invidie faptul că Isus este bun. Ei credeau că la moarte îi vor prezenta Domnului lista cu faptele bune şi îi vor spune: "Doamne, noi am postit de două ori pe săptămână, am dat pomană, am dat zeciuială la templu, am făcut rugăciuni lungi. Ne eşti îndatorat. Trebuie să ne dai plata pentru meritele şi faptele noastre bune". Nu-şi puteau imagina că mântuirea este darul absolut gratuit al bunătăţii lui Dumnezeu.

Dar această parabolă spusă pentru farisei, Biserica de la început şi-a însuşit-o şi a aplicat-o sieşi. Prima comunitate creştină era formată din evrei convertiţi la Cristos. Dar curând apostolii, urmând exemplul lui Cristos au primit în sânul Bisericii şi păgâni. Iudeo-creştinii au protestat. Inadmisibil. Nu e drept! Cum? Aceşti păgâni, idolatri, care s-au convertit în ultimul ceas după o viaţă de vicii şi nelegiuiri să fie trataţi ca şi noi, să moştenească împărăţia cerurilor ca şi noi, fii lui Abraham care am făcut parte dintotdeauna din poporul ales al lui Dumnezeu? Invidia, ochiul rău... Pentru iudeo-creştini nu acceptau universalitatea chemării la mântuire; pentru ei creştinismul era o sectă în sânul iudaismului. Dar Dumnezeu, ca şi stăpânul viei din parabolă, străbate toate drumurile lumii şi îi cheamă pe toţi oamenii în împărăţie, îi cheamă la mântuire la orice oră din zi fără să-i întrebe care le este trecutul, sau ce vârstă au, dacă sunt la aurora sau la apusul vieţii.

Dar parabola lui Isus ne este adresată şi nouă creştinilor de astăzi. Noi ne putem comporta ca fratele mai mare din parabola fiului risipitor care, invidios, îl privea cu ochi rău pe tatăl său care a tăiat viţelul îngrăşat când fratele mai mic s-a întors acasă după ce a trăit o viaţă de dezmăţ şi a cheltuit averea cu desfrânatele: stătea îmbufnat la poartă, în drum şi refuza să ia parte la bucurie, la ospăţ. Am putea spune şi noi văzând un păcătos care n-a ştiut toată viaţa de Dumnezeu, pe patul de moarte se converteşte, cheamă preotul să-l spovedească: cum? Acesta care a slujit lui Dumnezeu un ceas, să primească aceeaşi răsplată ca şi mine care i-am slujit toată viaţa şi am făcut numai fapte bune? E nedrept. Să nu ne facem iluzia ca fariseii că la sfârşitul vieţii îi voi prezenta lui Dumnezeu nota de plată cerându-i să-o achite pentru meritele noastre, pentru faptele noastre bune. În paradis vom intra nu pentru că merităm, ci pentru că Dumnezeu este bun. Mântuirea, inclusiv faptele bune pe care trebuie să le facem, este lucrarea harului, este darul absolut gratuit al bunătăţii lui Dumnezeu. Religia creştină nu este o religie a meritocraţiei. Important nu este ce facem noi pentru Dumnezeu, ci ce face Dumnezeu pentru noi. Spune un personaj al lui Shakespeare: Dacă bunul Dumnezeu ne-ar da ce merităm, ce altceva am primi decât lovituri de baston? Căci asta merităm. Nu noi merităm paradisul, ci Isus Cristos ni l-a meritat prin sângele său vărsat pe cruce.

Dinarul din parabola lui Isus simbolizează cerul, paradisul. Toţi lucrătorii, indiferent câte ore de muncă au prestat, primesc plată egală: toţi un dinar. La fel Dumnezeu, celor care se mântuiesc le dă ca răsplată paradisul în întregime, nu pe bucăţi. Unuia care i-a slujit toată viaţa, la urmă nu-i va spune Dumnezeu: ţie îţi dau paradisul întreg. Celui care s-a convertit la jumătatea vieţii nu-i va spune: ţie îţi dau jumătate de paradis. Celui care se converteşte cu un ceas înainte de a muri ca tâlharul de la dreapta lui Isus: ţie îţi dau un colţişor din paradis, că atâta meriţi. Toţi vor auzi la judecată: adevăr vă spun, astăzi veţi fi cu mine în paradis. Şi în acest caz, nu e nicio diferenţă între cei care îi slujesc lui Dumnezeu din zorii vieţii şi cei care îi slujesc doar cu un ceas înainte de apusul vieţii? Ba da. Însuşi faptul de a lucra în via Domnului, de a-i sluji lui Dumnezeu, e o răsplată, o recompensă. Căci paradisul începe deja în viaţa aceasta: bucuria, fericirea, pacea sufletească, libertatea lăuntrică înseamnă pentru cel care îi slujeşte Domnului paradisul anticipat.

Să încercăm să intrăm în logica lui Dumnezeu, o logică a bunătăţii, a iertării şi milostivirii. Să recunoaştem că Dumnezeu nu încape în schemele noastre de gândire căci gândurile lui nu sunt gândurile noastre şi căile lui nu sunt căile noastre.

Împreună cu psalmistul să preamărim înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu: "Drept este Domnul în toate căile sale şi sfânt în toate lucrările sale".

21 septembrie 2014

Pr. Claudiu Dumea

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
458 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 25-a de peste an:

Anul A
21 septembrie 2008 - Pr. Bogdan Herciu
18 septembrie 2011 - Pr. Cristinel Fodor
24 septembrie 2017 - Pr. Cornel Cadar

[ Index predici şi predicatori ]