Anul A
Duminica a 15-a de peste an

Is 55,10-11; Ps 64; Rom 8,18-23; Mt 13,1-23 (Mt 13,1-9)

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Cele trei lecturi pe care tocmai le-am ascultat au ca mesaj central importanţa ascultării şi punerii în practică a cuvântului lui Dumnezeu. Este vorba despre acel cuvânt al Scripturii pe care noi îl auzim de fiecare dată când participăm la sfânta Liturghie şi prin care Dumnezeu ne vorbeşte, ne revelează misterul său, ne descoperă planul său de iubire şi de mântuire pentru toţi şi pentru fiecare în parte.

Să ne dispunem în următoarele câteva minute pentru a face ca acest cuvânt pe care l-am ascultat în lecturi să pătrundă în inimile noastre şi să înţelegem ce vrea Domnul să ne transmită prin el.

Fragmentul evanghelic de astăzi este luat din capitolul al XIII-lea al Evangheliei după sfântul Matei. În capitolele anterioare, adică al XI-lea şi al XII-lea, Isus se confruntă cu atitudinea de necredinţă şi împotrivire din partea iudeilor. Aceştia, în ciuda tuturor lucrurilor extraordinare şi a minunilor pe care Isus le-a săvârşit, îl acuzau, spre exemplu, că cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli.

Cu siguranţă că în acea situaţie orice om s-ar fi lăsat copleşit de descurajare şi ar fi considerat că este vorba de un faliment.

Câţi oameni nu experimentează astfel de stări? Mă gândesc aici la părinţii care fac atâtea lucruri bune şi pline de iubire pentru copiii lor, iar apoi îşi dau seama că aceştia o iau pe căi greşite; sau la învăţătorii şi profesorii care-i învaţă pe elevi adevăratele valori, dar aceştia nu şi le însuşesc; sau la cei care investesc atât de multe în proiecte valoroase, dar care par a falimenta...

Tocmai în acest context de împotrivire din partea iudeilor, Isus introduce cele şapte parabole ale împărăţiei, dintre care prima este cea a semănătorului pe care am ascultat-o astăzi.

"Ieşind Isus din casă, s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat lângă el o mulţime atât de mare, încât el s-a urcat să se aşeze în barcă şi toată mulţimea stătea pe ţărm".

Interesant, deşi mulţi îl contestau, totuşi o mulţime atât de mare venea să-l asculte! Şi Isus le spunea multe în parabole. De ce folosea el atât de des parabolele?

Mai întâi pentru că istorisirile, mai ales cele care se bazează pe imagini concrete, rămân imprimate în minte mult mai mult timp decât învăţăturile abstracte (Cine nu-şi aminteşte parabola fiului risipitor sau a samariteanului milostiv?).

Apoi, e evident şi din evanghelia de azi că aceia care-l urmau pe Isus, îl ascultau cu plăcere şi mult timp, atunci când le vorbea în parabole, tocmai pentru că acestea erau inspirate din viaţa lor şi, mai ales, nu-i lăsau indiferenţi, ci îi determinau să facă alegeri, uneori radicale, pentru a descoperi adevărul şi sensul vieţii lor.

"Iată, semănătorul a ieşit să semene. Şi, în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului..., o altă parte a căzut pe loc pietros..., o altă parte a căzut între spini... iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod".

Trei elemente ne atrag atenţia în mod deosebit în această parabolă: Semănătorul, sămânţa şi pământul pe care cade.

Mai întâi, ne surprinde atitudinea semănătorului; el aruncă sămânţa peste tot, aproape făcând risipă; pentru că vedem că ea cade şi în drum, şi în loc pietros şi între spini. Acest lucru vrea să spună că Dumnezeu, cel care este semănătorul la care se referă parabola, nu are preferinţe atunci când aruncă sămânţa cuvântului său, deoarece el "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4). El este Tatăl tuturor şi "face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi". El nu vrea ca unii dintre fiii săi să fie privilegiaţi, iar alţii discriminaţi, în ciuda tuturor limitelor şi defectelor pe care le-ar avea. Dumnezeu nu se uită, atunci când aruncă sămânţa, că unii au inima împietrită sau plină de spini, adică de griji, preocupări, probleme sau chiar păcate. Nu, el aruncă sămânţa asupra tuturor! El vrea ca mesajul cuvântului său, ca evanghelia, vestea cea bună, să ajungă la toţi oamenii.

În mod surprinzător pentru noi, Dumnezeu în iubirea sa preferă să bată şi la uşa inimii celui care poate nu vrea să-i deschidă: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20).

Al doilea element, sămânţa, după cum explică Isus însuşi, este cuvântul împărăţiei, cuvântul lui Dumnezeu. Nu e vorba doar de cuvântul Scripturii, ci, aşa cum ne spune autorul Scrisorii către Evrei: "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul" (Evr 1,1-2). Iată, nu avem de-a face numai cu vorbe, ci cu persoana lui Isus Cristos, cu acel Cuvânt care era "la început", "era la Dumnezeu", "era Dumnezeu". Acest Cuvânt "s-a făcut trup şi a locuit între noi" (cf. In 1,1.14). El este sămânţa care coboară în pământul nostru, luând firea noastră omenească.

Evangheliile ne arată că Isus Cristos, Cuvântul întrupat, vrea să ajungă la toate tipurile de pământ, la toate felurile de oameni. Îi preferă pe cei nevoiaşi, pe cei săraci, pe cei bolnavi, dar nu-i ocoleşte nici pe cei păcătoşi, pe vameşi, pe cei izolaţi sau consideraţi irecuperabili. Sămânţa cuvântului lui Dumnezeu ne este oferită în dar şi este aceiaşi pentru toate tipurile de pământ, pentru toţi oamenii.

Atunci, cum se face că nu peste tot aduce rod, sau aduce rod diferenţiat?

Aici intră în discuţie al treilea element despre care am vorbit: calitatea pământului în care cade sămânţa, adică răspunsul sau atitudinea pe care omul o are faţă de acest cuvânt.

În primul rând trebuie să fim atenţi să nu tragem concluzia că unii oameni sunt în totalitate răi şi deci ei pot fi comparaţi cu pământul pietros sau cu cel plin de spini, iar alţii sunt buni şi aduc totdeauna rod. Cred că mai degrabă se poate vorbi despre atitudini diferite, despre alegeri pe care le poate face fiecare dintre noi în diverse momente. Fiecare dintre noi poate oferi cuvântului lui Dumnezeu în anumite situaţii o inimă aridă, sau copleşită de spinii preocupărilor şi grijilor pământeşti, sau, dimpotrivă, o inimă deschisă, docilă şi iubitoare, capabilă să aducă roade.

Este poate momentul potrivit ca fiecare dintre noi să ne întrebăm: ascultând acum cuvântul Domnului, eu în ce fel de inimă, în ce fel de pământ îl primesc? Ceea ce Dumnezeu mă învaţă astăzi şi în fiecare duminică prinde rădăcini în inima şi în viaţa mea, mă determină să mă angajez cu entuziasm, curaj şi convingere în răspândirea adevărului şi a valorilor creştine? Sau poate dimpotrivă, rămâne doar în urechile sau în mintea mea, iar după ce plec de la biserică totul se pierde, rămâne fără viaţă.

Aşa cum am auzit în prima lectură, "După cum ploaia şi zăpada, care cad din ceruri, nu se întorc înapoi fără să ude pământul, fără să-l facă să rodească şi să odrăslească..., tot aşa şi cuvântul meu, nu se va întoarce la mine fără rod" (Is 55,10-11).

Deci, cuvântul lui Dumnezeu îşi are eficacitatea în sine însuşi. El este "viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri" (Evr 4,12). El aduce rod oricum, cu sau fără mine, dar pentru mine este deosebit de important să pun în joc libertatea mea şi să-i ofer acel pământ care să-l facă să rodească în mine, să mă transforme, să-mi lumineze viaţa.

"Fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud".

"Fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!" (Lc 11,28).

Amin.

13 iulie 2014

Pr. Benone Lucaci

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
481 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 15-a de peste an:

Anul A
13 iulie 2008 - Pr. Iosif Enăşoae
10 iulie 2011 - Pr. Petru Sescu
16 iulie 2017 - Pr. Petru Sescu

[ Index predici şi predicatori ]