Anul A
Duminica a 5-a din Postul Mare

Ez 37,12-14; Ps 129; Rom 8,8-11; In 11,1-45 (In 11,3-7.17.20-27.33b-45)

Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,

Uluitorul eveniment povestit în evanghelia Liturghiei de azi s-a petrecut la Betania, un sătuc pe care Muntele Măslinilor îl desparte de cetatea sfântă a Ierusalimului. Cuvântul Betania poate fi tradus în două feluri: casa prieteniei sau casa durerii. Într-adevăr, aici era casa prieteniei, căci aici era familia prietenilor lui Isus, formată din Maria, Marta şi Lazăr, o "familie caldă de afecţiune fraternă", cum o numea papa Paul al VI-lea în vizită la Betania. Aici venea Isus ori de câte ori cobora din Galileea la Ierusalim. Iar la sfârşit, când a venit la Ierusalim ca să nu se mai întoarcă, venea în fiecare seară în casa prietenilor săi. După ce o zi întreagă era pândit, hărţuit, hulit, ameninţat cu moartea de duşmanii săi la Ierusalim, căsuţa din Betania era pentru el o oază de linişte, de pace, de bucurie, unde găsea nu numai o bucată de pâine şi o farfurie cu mâncare caldă, dar mai ales nişte inimi calde, primitoare, înţelegătoare, care îl iubeau cu o afecţiune sinceră. Aici descoperim inima adevărată de om a lui Isus, inimă capabilă de iubire, de afecţiune în forma ei cea mai delicată şi mai nobilă, care este prietenia. "Isus îi iubea pe Maria, pe Marta şi pe fratele lor Lazăr", notează evanghelistul. "Prietenul nostru Lazăr doarme", le spune Isus ucenicilor când află de moartea lui Lazăr. Şi ucenicii îl iubeau pe Isus, dar nu i se adresau niciodată folosind cuvântul "Prietene!", ci cu apelativul "Învăţătorule!" "Iată cum îl iubea!", remarcă şi iudeii veniţi să le consoleze pe cele două surori, văzându-l pe Isus plângând în faţa mormântului. Prietenia ce-i lega o autorizează pe Marta să-i adreseze lui Isus cuvinte de reproş: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!" Când Isus intra în casa prietenilor săi era sărbătoare. Dar într-o bună zi, casa prieteniei se transformă în casa durerii, a doliului.

În momentul în care Isus a aflat de situaţia gravă în care era prietenul său, se găsea dincolo de Iordan, la o distanţă de circa 70 de kilometri. Când ajunge la Betania, Lazăr era mort de patru zile şi intrat în putrefacţie. Aflând că soseşte, Marta îi iese în întâmpinare. "Isus, văzând-o plângând pe ea şi pe iudeii care veniseră, s-a înfiorat în sufletul lui şi s-a tulburat". "Unde l-aţi pus?" "Doamne, vino şi vezi!" "Isus plângea", plângea în hohote. Un Dumnezeu care plânge la moartea prietenului său, care nu-şi ascunde propriile sentimente, căruia nu-i este ruşine să se arate uman este un lucru la fel de uimitor ca învierea unui mort îngropat de patru zile. Lacrimile acestea sunt şi ele o mare minune. "Daţi la o parte piatra!" "Doamne, remarcă Marta, miroase greu, căci este mort de patru zile". Notează evanghelistul că "Isus din nou s-a înfiorat în el însuşi". Isus se înfioară, se tulbură în faţa morţii, aşa cum ne înfiorăm, ne cutremurăm, ne tulburăm noi cu toţii! Nu acceptă moartea, o respinge, o detestă din străfundurile fiinţei sale. El, Dumnezeu, creatorul omului, vede în Lazăr intrat în putrefacţie capodopera mâinilor sale desfigurată, urâţită, îl vede pe omul care a ales degradarea, descompunerea, prin faptul că prin păcat l-a abandonat pe Creator, a respins iubirea.

Ne spune Biblia că "Dumnezeu a văzut tot ce făcuse şi iată că tot ce a făcut era foarte bun", foarte frumos (Gen 1,31). Moartea nu este lucrarea lui Dumnezeu, este lucrarea omului. Scrie apostolul Paul: "Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi, astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor" (Rom 5,12). Isus s-a înfiorat şi a plâns la mormântul lui Lazăr văzând în spiritul său drumul lung pe care l-a parcurs omul fugind de Dumnezeu, de la parfumul îmbătător al Edenului la duhoarea grea a cadavrului, de la pajiştile înflorite şi luminoase ale paradisului la hruba întunecoasă, strâmtă, asfixiantă a mormântului săpat în stâncă. Mântuitorul s-a înfiorat şi a plâns de milă, de compătimire pentru toţi oamenii ajunşi în stare de degradare, descompunere fizică şi mai ales spirituală. "Lazăr, vino afară! Şi a ieşit mortul cu mâinile şi picioarele legate!" Dar Isus nu este un sentimental, un filozof umanitar, un filantrop. Iubirea, prietenia lui faţă de Lazăr cel mort şi faţă de toţi oamenii destinaţi morţii, înseamnă dăruire, jertfă, sacrificare a propriei vieţi.

Când a aflat că prietenul său e grav bolnav, Isus se afla departe, într-un loc sigur, liniştit unde se ascundea spre a fi la adăpost de ura iudeilor care voiau să-l omoare. Se întoarce la Betania, deşi ştia ce-l aşteaptă. Uimiţi, ucenicii îl avertizează: "Învăţătorule, acum de curând iudeii căutau să te omoare cu pietre şi te întorci în Iudeea?" Când Lazăr apare în uşa mormântului, tristeţea, jalea, plânsul se transformă din nou în bucurie. Prietenii săi organizează, pentru a sărbători evenimentul, o masă festivă, în cursul căreia Maria ungea picioarele lui Isus. Ospăţul e umbrit de tristeţe căci Isus îşi prevesteşte moartea ce va veni peste câteva zile. Gestul Mariei era un gest de înmormântare. Isus i-a spus lui Iuda: "Las-o în pace, căci a păstrat [acest parfum] pentru ziua îngropării mele". E ca şi cum Isus i-ar fi spus lui Lazăr la acel ospăţ festiv: "Lazăr, ca tu să poţi trăi, eu trebuie să mor; ca tu să te poţi ridica din mormânt, eu trebuie să mă aşez în locul tău". Lazăr cel mort şi înviat este simbolul întregii omeniri. Învierea lui este garanţia învierii noastre, a tuturor. Dumnezeu făcuse prin profetul Ezechiel promisiunea pe care am auzit-o în prima lectură a Liturghiei: "Iată, voi deschide mormintele voastre, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu". Profeţia se împlineşte în Cristos care ne asigură în dialogul cu Marta: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine chiar dacă va fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci".

Dar Lazăr este totodată simbolul altei învieri, al învierii sufleteşti, al ieşirii din mormântul şi întunericul păcatului la lumina şi la viaţa harului. Peste câteva clipe ne vom ruga la prefaţa Liturghiei: "El [Cristos], om adevărat fiind, l-a plâns pe prietenul său Lazăr şi, Dumnezeu veşnic fiind, l-a chemat din mormânt la viaţă, iar acum, arătându-şi îndurarea faţă de tot neamul omenesc, prin tainele sfinte, ne conduce la viaţa cea nouă".

Minunea de la mormântul lui Lazăr continuă astăzi în Biserică şi în lume. Isus continuă să se înfioreze, să se tulbure şi să plângă. Se întreabă sfântul Augustin: "De ce se tulbură Cristos la mormântul lui Lazăr, dacă nu pentru a te învăţa că tu trebuie să te tulburi când te vezi apăsat şi strivit de greutatea atât de mare a păcatelor?" Te-ai cercetat, te-ai recunoscut păcătos şi ţi-ai zis: "Am făcut cutare păcat şi Dumnezeu m-a iertat! Am făcut cutare păcat şi Dumnezeu a amânat pedeapsa. Am ascultat evanghelia şi am dispreţuit-o. Am primit Botezul şi am căzut în aceleaşi greşeli. Ce fac? Încotro merg? Cum pot să ies din ele? Când vorbeşti astfel înseamnă că Isus se înfioară, deoarece credinţa îţi dă fiori. În accentele celui care se înfioară se anunţă speranţa celui care învie". Lazăr, vino afară! Chemarea aceasta ne-o adresează fiecăruia dintre noi, astăzi, Isus. Ne spune pe nume. Vino afară! Ieşi din mormântul întunecos al păcatului, al egoismului, al dezordinii morale, al singurătăţii, al pustiului interior, căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: "Voi deschide mormintele voastre (...) voi pune Duhul meu în voi şi veţi trăi".

9 martie 2008

Pr. Claudiu Dumea

[ Descarcă lecturile şi predica în format audio de pe www.pastoratie.ro... ]
499 accesări.

Alte predici pentru Duminica a 5-a din Postul Mare:

Anul A
10 aprilie 2011 - Pr. Vasile Petrişor
6 aprilie 2014 - Pr. Eduard Soare
2 aprilie 2017 - Pr. Felician Tiba

[ Index predici şi predicatori ]