Prescurtare a cuvintelor latineşti Jésus Hóminum Salvátor (Isus, Mântuitorul oamenilor). A fost răspândită începând din sec. al XIV-lea.

Iniţialele inscripţiei latineşti de pe Crucea lui Isus: Jésus Nazarénus Rex Iudeórum (Isus Nazarineanul Regele Iudeilor). Inscripţia, voită de Pilat, a fost scrisă şi în ebraică şi în greacă (cf. Mt 27,37; In 19,19-22).

[ Cruce ]

(Din lat. iaculári, a arunca săgeţi). Rugăciune scurtă, adresată lui Dumnezeu sau sfinţilor din toată inima. Poate fi făcută şi cu gândul chiar în timpul ocupaţiilor zilnice. De exemplu: "Doamne, iartă-mă!", "Isuse, ajută-mă!", "Sfântă Fecioară Marie, roagă-te pentru mine!" etc.

(Din slav. iadu). Mai este numit şi infern (din lat. inférnus, de jos, subpământean; neutrul inférnum e folosit ca substantiv şi înseamnă "lumea infernală", locuinţa diavolilor şi a sufletelor condamnate). Este "locul" sau starea în care diavolii şi păcătoşii morţi fără să se convertească îndură chinuri veşnice (cf. DS 1002). "A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţiţi de el pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul iad" (CBC 1033). Chinurile iadului, care variază în funcţie de gravitatea păcatelor săvărşite (cf. DS 1306), constau în excluderea de la vederea sau prezenţa lui Dumnezeu (poéna dámni, pedeapsa pierderii) şi în a suferi un foc care nu se stinge niciodată (poéna sénsus, pedeapsa simţului) (cf. DS 443).

[ Păcat de moarte; Păcat venial; Pocăinţă ]

Monogramă care îl desemnează pe Cristos Isus, fiind formată din iniţialele a cinci cuvinte greceşti: Iesoús Christós Theoú Úios Sotér (Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor). Cuvântul alcătuit din aceste cinci iniţiale - ichtus - înseamnă în limba greacă, peşte. Îndeosebi primii creştini foloseau imaginea peştelui pentru a-şi arăta credinţa în Cristos.

(Din gr. biz. eikóna). Imagine sacră care îl reprezintă în principal pe Domnul nostru Isus Cristos, Dumnezeu şi Mântuitor; apoi pe Preacurata şi Sfânta Maică a lui Dumnezeu, pe îngeri şi pe sfinţi. "Imaginile sfinte prezente în bisericile şi casele noastre au menirea de a trezi şi de a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire, pe el îl adorăm. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor şi sfinţilor, venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă" (CBC 1192).

(Din gr. híera arché, conducere sacră). În sens larg, totalitatea persoanelor care, în grade diferite şi subordonate unele altora, îndeplinesc funcţia de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în Biserică. În ierarhia preoţească există trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. În sens strict, papa şi Colegiul episcopilor. În sens şi mai strict, episcopatul unei ţări, al unei regiuni.

[ Colegialitate; Colegiul episcopilor; Episcopat; Preoţie ]

(Din lat. Jésus, Isus). Membrii ordinului călugăresc numit Socíetas Jésu (Societatea lui Isus), întemeiat de sfântul Ignaţiu de Loyola (1499-1506) şi aprobat de Papa Paul al III-lea în 1540. Pe lângă cele trei voturi solemne (castitate, ascultare şi sărăcie), iezuiţii depun un vot special: de ascultare faţă de papa. Deşi apariţia lor nu a fost condiţionată de Reforma protestantă, totuşi s-au dovedit a fi cei mai aprigi apărători ai credinţei catolice prin înfiinţarea de universităţi şi şcoli superioare, prin activităţi misionare, prin predici, cateheze, direcţiune spirituală etc.

[ Ordin călugăresc ]

[ Neprihănita Zămislire ]

Titlul în limba română al lucrării ascetice De imitatióne Chrísti. Scrisă în limba latină, e o operă specific monahală. Totuşi, ideile fundamentale pe care le conţine cu privire la mortificare, la practicarea virtuţilor creştine şi la unirea continuă cu Cristos, fac din ea o operă universală, apreciată mult şi de către credincioşii laici. Cei mai mulţi specialişti susţin că autorul ei este olandezul Thomas de Kempis (1387-1471). După Biblie, a fost în decursul secolelor, cartea cea mai tradusă în ţările catolice. Cea mai reuşită traducere în limba română este aceea a lui Andrei Brezeanu, apărută în 1992 la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti.

[ Devotio moderna ]

(Din gr. hýmnos, cânt). În sens strict, poezie religioasă formată din mai multe strofe, dintre care ultima este o doxologie, recitată sau cântată la Liturgia Orelor. Fiecare oră are un imn propriu. În sens larg, orice poem religios de laudă.

[ Liturgia Orelor ]

Cazuri sau circumstanţe personale care împiedică încheierea unei căsătorii. Impedimentul dirimant interzice în mod grav încheierea unei căsătorii şi face ca o căsătorie să nu poată fi încheiată în mod valid. Există 12 impedimente dirimante: lipsa vârstei necesare; impotenţa; o căsătorie deja existentă; disparitatea de cult; hirotonirile; votul public perpetuu de castitate; răpirea; crima; consangvinitatea; afinitatea; onestitatea publică; adopţia.

(Cuv. lat., "Să se tipărească"). Autorizaţie dată de Ordinariul locului (episcopul diecezan ori vicarul general) pentru tipărirea cărţilor care tratează chestiuni de credinţă sau de morală, după ce cenzorul le-a examinat şi a dat aviz favorabil.

[ Cenzor; Nihil obstat ]

(În lat. Imposítio mánuum). Gest liturgic care constă în a întinde asupra cuiva sau a ceva, ori a pune pe capul cuiva, fie ambele mâini, fie numai mâna dreaptă, în cadrul celebrării unor sfinte sacramente. Impunerea mâinilor este facultativă la Botez, dar obligatorie la Mir, la epicleza euharistică, la Preoţie, la Spovadă şi la Ungerea bolnavilor. Hirotonirea diaconilor şi a preoţilor, precum şi consacrarea episcopilor au loc prin impunerea mâinilor episcopului şi prin rostirea unei rugăciuni speciale.

[ Hirotonire ]

(Expr. lat., "în piept", păstrat secret). Expresie folosită în cazul creării unui cardinal al cărui nume nu este făcut cunoscut imediat de către papa, ci este păstrat secret pentru un anumit timp (în cele mai multe cazuri din motive politice).

[ Cardinal ]

(Cuv. lat., "catalog"). Lista oficială a cărţilor pe care credincioşii catolici nu aveau voie să le vândă, să le traducă, să le păstreze, să le împrumute şi să le citească fără o permisiune specială din partea autorităţilor bisericeşti. Erau cărţile contrare credinţei şi moralei creştine catolice. Actualmente Índex-ul este abrogat, dar aceasta nu înseamnă că un credincios poate să citească sau să vândă, fără a săvărşi păcat, cărţi, reviste sau videocasete imorale sau contrare credinţei.

(Din lat. indissolubílitas). Proprietate esenţială a unei căsătorii valide şi consumate, care constă în faptul că legământul conjugal nu poate fi rupt prin divorţ. "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă", a spus Cristos (Mt 19,6). O căsătorie validă şi consumată nu poate fi desfăcută nici de cele două părţi (soţii), nici de vreo autoritate omenească, religioasă sau civilă.

[ Divorţ ]

(Din lat. indulgéntia, bunăvoinţă, iertare). Iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice pentru păcatele deja iertate în ce priveşte vinovăţia, pe care un credincios, dispus cum se cuvine şi îndeplinind anumite condiţii stabilite, o dobândeşte prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte şi aplică cu autoritate tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor (cf. CDC, can. 992). Deci, indulgenţa nu este nici iertarea păcatelor, nici garanţia intrării în cer. Ea este amnistierea de pedeapsa vremelnică meritată pentru greşelile săvărşite. Fiecare creştin iertat de păcat prin taina Pocăinţei, trebuie să repare greşelile prin anumite fapte de pocăinţă. Biserica acordă indulgenţe pentru orice faptă creştinească făcută în stare de har sfinţitor, de către un creştin care trăieşte în unire cu Biserica. Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor (cf. CBC 1498).

[ Fapte bune; Har; Merit; Păcat; Pocăinţă; Purgatoriu ]

(Din lat. indúlgere, a fi îngăduitor, a acorda). Orice favoare acordată de către autoritatea ecleziastică unei persoane fizice sau juridice. Dreptul canonic vorbeşte de mai multe ori de "indult". De ex. indultul de a putea înfiinţa o asociaţie publică de credincioşi (can. 320); indultul de secularizare obţinut de un călugăr (can. 684); indultul de exclaustrare (can. 686); indultul apostolic ca un episcop să poată hirotoni pe cineva care e de alt rit (can. 1015) etc.

(Din lat. infallibílitas). Imposibilitatea de a greşi în materie de credinţă şi morală. Nu imposibilitatea de a păcătui, ci imposibilitatea de a învăţa ceva greşit. Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli, Cristos, care este Adevărul, a voit să confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. Prin "simţul supranatural al credinţei", poporul lui Dumnezeu aderă neclintit la credinţă sub călăuzirea magisteriului viu al Bisericii. Misiunea magisteriului este legată de caracterul definitiv al legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său; el trebuie să-l apere de devieri şi de slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Sarcina pastorală a magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. Pentru a împlini această slujire, Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu carisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de morală. Exercitarea acestei carisme poate îmbrăca mai multe modalităţi. "De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, Capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile (...) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru" (LG 25), mai ales într-un Conciliu ecumenic. Când prin magisteriul ei suprem, Biserica propune "un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu" (DV 10) şi ca învăţătură a lui Cristos, astfel de definiţii trebuie primite cu ascultarea credinţei (cf. LG 25).

[ Dogmă; Ex cathedra; Magisteriu; Revelaţie ]

[ Mitră ]

Inima trupească a lui Isus Cristos, propusă spre a fi adorată de către credincioşi. Întreaga natură umană a Mântuitorului este vrednică de închinare, deoarece e unită, ipostatic, cu persoana Cuvântului, dar în mod special inima sa "blândă şi smerită" (Mt 11,29), plină de milostivire şi de dragoste faţă de toţi oamenii. Sărbătoarea Inimii lui Isus a devenit obligatorie pentru întrega Biserică în anul 1856. Actualmente face parte din rândul "solemnităţilor" şi este celebrată în fiecare an în a doua vineri de după Sărbătoarea Trupului Domnului sau Joia Verde.

[ Ipostază; Joia Verde; Solemnitate ]

Sărbătoare care uneşte cultul Inimii lui Isus cu cel al Sfintei Fecioare Maria. De aceea se celebrează sâmbăta după solemnitatea Inimii lui Isus. În fiecare primă sâmbătă din lună creştinii sunt îndemnaţi de Biserică să cinstească Inima Neprihănită prin meditarea misterelor mântuirii, în care e prezentă Maria, şi prin rugăciuni şi acte de ispăşire.

Introducere treptată în misterul lui Cristos şi al Bisericii. Iniţierea creştină se înfăptuieşte prin trei sfinte sacramente, numite şi sacramentele iniţierii: Botezul, care este începutul vieţii noi; Confirmaţiunea sau Mirul, care constituie întărirea acestei vieţi, şi Euharistia, care îl hrăneşte pe creştin cu Trupul şi Sângele lui Cristos.

[ Botez; Confirmaţiune; Euharistie ]

(Din lat. inspirátio). Impulsul special şi îndrumarea Duhului Sfânt cu ajutorul căruia au fost compuse cărţile Sfintei Scripturi, care în felul acesta pot fi numite Cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16). Biserica îşi manifestă credinţa că Sfânta Scriptură, deşi este opera unor oameni, este în acelaşi timp şi opera lui Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu a voit să spună se află în ceea ce a fost spus de către scriitorii omeneşti care au fost adevăraţi autori ( cf. DV 11; DS 3006).

[ Biblie; Cuvântul lui Dumnezeu (Cuvântul Domnului) ]

Punerea unei persoane în posesia oficiului ecleziastic conferit în mod legitim, efectuată conform unui rit special. Este necesară pentru episcopul diecezan, pentru episcopul coadiutor şi auxilliar, pentru paroh. Drepturile şi obligaţiile titularului oficiului încep după ce a avut loc instalarea canonică. Parohul este instalat de Ordinariul locului sau de un delegat al acestuia. De obicei luarea în primire a parohiei are loc duminica sau într-o zi de sărbătoare, în cadrul celebrării euharistice, când noul paroh face profesiunea de credinţă, jurământul de fidelitate şi jurământul că va administra bine bunurile parohiei.

Este o societate în care membrii depun, conform constituţiilor, voturile publice, perpetue sau definitive, şi duc în comun viaţă frăţească sub conducerea unui superior. Prin "societate" se înţelege unirea mai multor persoane care au în comun acelaşi scop spre care tind (únio plúrium ad eúndem fínem). Mărturia publică pe care călugării şi călugăriţele trebuie să o dea lui Cristos şi Bisericii comportă totodată şi o separare de lume, în funcţie de natura şi scopul fiecărui institut. Actuala legislaţie canonică nu vorbeşte de "ordine" şi "congregaţii" călugăreşti, ci de institute călugăreşti.

[ Viaţă consacrată; Vot ]

Institut de viaţă consacrată în care credincioşii, trăind în lume, tind la desăvărşirea iubirii şi se străduiesc să contribuie la sfinţirea lumii lucrând în interiorul ei. Institutele seculare au fost aprobate de Papa Pius al XII-lea în anul 1947. Un membru al unui institut secular nu-şi schimbă, în virtutea consacrării sale sau prin profesiunea sfaturilor evanghelice, starea canonică. Deci, dacă e vorba de un cleric secular, rămâne cleric secular, iar dacă e laic, rămâne laic. Membrii institutelor seculare nu duc viaţă comună, ci rămân în lume şi, asemenea unui ferment, se străduiesc să pătrundă toate realităţile de acolo cu spiritul evanghelic.

[ Institute de viaţă consacrată; Viaţă consacrată ]

Denumire dată de legislaţia canonică atât institutelor seculare cât şi institutelor călugăreşti. În aceste institute credincioşii se consacră lui Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice ale castităţii, sărăciei şi ascultării, întărite prin diferite legăminte sacre (vot, jurământ, promisiune), care în faţa lui Dumnezeu au aceeaşi valoare.

[ Institut călugăresc; Institut secular; Profesiunea sfaturilor evanghelice; Viaţă consacrată ]

(Cuv. lat. "Între minunatele"). Decret al Conciliului al II-lea din Vatican (4 decembrie 1963) despre instrumentele de comunicare socială (presă, radio, televiziune etc.), în care se subliniază mai cu seamă rolul şi importanţa informaţiei şi a opiniei publice în lumea contemporană.

(Din lat. interdíctum, interzicere prin decret). Cenzură ecleziastică sau pedeapsă medicinală prin care un credincios, rămânând în comuniune cu Biserica, este lipsit de anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a celebra sacramentele (în cazul unui cleric) şi dreptul de a le primi (în cazul unui cleric şi al unui laic). Actualmente interdictul este numai personal nu şi comunitar (de ex., nu poate fi pedepsită cu interdict o dieceză, o parohie, un seminar etc.).

[ Cenzură ]

Legat papal care are rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar pe lângă guvernul unei ţări sau pe lângă o altă autoritate publică.

[ Legat papal; Nunţiu; Pronunţiu ]

(Din lat. interstítio, interval). Interval de timp care trebuie să separe primirea diferitelor slujiri în Biserică. Între conferirea acolitatului şi a diaconatului trebuie să existe un interstiţiu de cel puţin şase luni; tot astfel între diaconat şi prezbiterat.

[ Slujire ]

(Din lat. intróitus, intrare). Versetul biblic (de cele mai multe ori luat dintr-un Psalm) care se cântă sau se recită în timp ce preotul intră la altar pentru celebrarea Sfintei Liturghii. Mai este numit "antifona de la intrare" sau "cântarea de la intrare". "Scopul acestei cântări este de a deschide celebrarea, de a favoriza unirea dintre membrii adunării, de a înălţa mintea la contemplarea misterului pus în faţa lor în timpul liturgic sau de sărbătoarea zilei şi de a însoţi procesiunea preotului şi a slujitorilor" (PNMR 25).

[ Antifon ]

Viciu capital care constă în tristeţea încercată în faţa bunului altuia şi în dorinţa nestăpânită de a şi-l însuşi, fie şi pe nedrept. Când ea doreşte un rău grav aproapelui, este păcat de moarte (cf. CBC 5239).

[ Păcate capitale ]

(Din lat. invitatórius, derivat din invitáre, a invita, a atrage, a îndemna). Este versetul "Deschide, Doamne, buzele mele...", după care urmează Psalmul 94 (sau 99, 66, 23) în formă responsorială, pus la începutul Liturgiei Orelor.

[ Liturgia Orelor; Responsoriu ]

(Din gr. hypóstasis, substanţă). Termen teologic folosit pentru precizarea credinţei Bisericii în misterul Sfintei Treimi: un singur Dumnezeu sau o singură natură dumnezeiască (ousía) şi trei ipostaze sau persoane, adevăr definit de Conciliul din Constantinopol (381), şi în misterul lui Cristos: două naturi şi o singură ipostază sau persoană, adevăr definit de Conciliul din Calcedon (451).

[ Consubstanţial ]

(Din gr. eiréne, pace). Tendinţă a confesiunilor creştine de a căuta şi de a ajunge la unitatea mult dorită, analizând cu seninătate problemele controversate. Atitudinea paşnică şi împăciuitoare cu privire la problemele legate de unitatea Bisericii, cu riscul de a se subestima diferenţele reale dintre creştini sau de a promova o înţelegere în defavoarea adevărului (falsul irenism). Această atitudine a fost condamnată de magisteriul Bisericii Catolice (cf. DS 3880).

[ Ecumenism ]

Îndemn sau ademenire spre rău, spre păcat. Păcatele sunt roadele consimţirii la ispită. În rugăciunea "Tatăl nostru" îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de Cel Rău (Diavol) şi să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat.

[ Păcat ]

Totalitatea evenimentelor care au loc în istoria omenirii, începând de la creaţie şi până la parusie, cunoscute cu lumina credinţei, prin care Dumnezeu îi conduce pe oameni la mântuire, conform planului său veşnic. Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire şi aşteaptă de la fiecare un răspuns personal şi liber. Isus Cristos este centrul şi culmea istoriei mântuirii. În cuvintele şi faptele sale, dar mai ales în glorioasa lui înviere din morţi a început Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei împlinire sau desăvârşire nu s-a realizat încă. Timpul dintre învierea lui Cristos şi desăvârşirea Împărăţiei lui Dumnezeu este timpul Bisericii.

[ Economie salvifică; Mântuire; Parusie; Revelaţie ]

Virtute teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru el însuşi, şi pe aproapele nostru, ca pe noi înşine, din iubire faţă de Dumnezeu. Ea este "legătura desăvârşirii" (Col 3,14); ea este forma virtuţilor; le leagă şi le orânduieşte între ele. Iubirea are ca roade bucuria, pacea şi îndurarea; ea presupune binefacerea şi îndreptarea frăţească; ea este bunăvoinţă; suscită reciprocitatea, rămâne dezinteresată şi generoasă; este prietenie şi comuniune (cf. CBC 1822, 1827, 1829).

[ Virtuţi teologale ]

(În lat. fons baptismális). Vas de marmură, de forma unei cupe largi, fixat pe un suport, în care se păstrează apa binecuvântată necesară pentru administrarea Botezului. Fiecare biserică parohială trebuie să aibă un asemenea "izvor" (cf. CDC, can. 530).