Duminica a XIX-a de peste an

Frica de Dumnezeu

Mii de griji si necazuri framânta zilnic inima omului si o nelinistesc, ba nici chiar noaptea nu are odihna inima lui, spune Ecleziastul (2,23).

Lui Isus, în fata framântarilor din inima omului - el stia ce este în inima omului (Lc 9,47) -, mai ales a ucenicilor sai, i s-a facut mila si, ca un medic iscusit, a prescris o reteta tamaduitoare în mod miraculos: a înlocuit miile de griji cu una singura. Daca miile de griji si necazuri nelinistesc, provoaca teama, obosesc, îmbolnavesc etc. reteta Învatatorului, singura grija prescrisa de el aduce liniste, încredere, bucurie. Aceasta grija unica este frica de Dumnezeu, ea lungeste zilele omului (Prov 10,27).

Cartea Întelepciunii (lectura I-a) ne spune ca evreii si-au dobândit eliberarea din sclavia egipteana datorita faptului ca se temeau de Dumnezeu si aduceau jertfe în ascuns, pastrând legatura cu divinitatea si cu faptele pline de credinta ale stramosilor.

Scrisoarea catre Evrei (lectura a II-a) pune în lumina credinta lui Abraham fata de promisiunile divine. Teama de Dumnezeu i-a alimentat credinta ca, chiar daca si-ar jertfi pe unicul sau fiu preaiubit, pe Isaac, Dumnezeu l-ar învia, pentru a i-l reda, ca sa-si tina fagaduinta de a-i înmulti neamul mai mult decât stelele cerului si decât nisipul de pe tarmul marii (Gen 22,17).

Isus îi îndeamna pe apostoli sa vânda averile si sa faca milostenie; sa vegheze ca slugile credincioase si cu teama sa astepte venirea stapânului de la nunta (lectura a III-a).

Ce este si în ce consta aceasta frica de Dumnezeu?

Voi încheia cu ei un legamânt vesnic, ca nu ma voi întoarce de la ei, dar le voi face bine si le voi pune în inima frica de mine, ca sa nu se îndeparteze de mine, zice Domnul prin profetul Ieremia (32,40). Prin urmare, frica de Dumnezeu este un dar pus în inima omului. Darul are menirea sa fericeasca pe primitor: Le voi face bine, zice Domnul. Cu acest dar a fost înzestrat chiar Mesia (Is 11,3) de catre Duhul Sfânt, spre a împlini vointa Tatalui în chip desavârsit, fiindca Tatal este mai mare (In 14,28) decât Fiul Omului.

Psalmistul spune ca frica de Dumnezeu este începutul întelepciunii (Ps 110,10).

Cel care nu se teme de Dumnezeu, nu este întelept, oricâta stiinta ar avea, fiindca Dumnezeu spune ca va da pierzarii întelepciunea înteleptilor si le va nimici stiinta plina de îngâmfare (1Cor 1,19-20-24), fiindca este nebunie înaintea lui Dumnezeu (1Cor 3,19) si chiar diavoleasca (Iac 3,15).

Frica de Dumnezeu este acea stare de teama în fata propriei nimicnicii pusa în lumina maretiei misterului divin, este o cunoastere a insuficientei personale în fata plinatatii divine, este cunoasterea responsabilitatii umane în fata autoritatii divine. Numai cine se smereste si îsi largeste inima încontinuu, spre a fi capabila sa primeasca mai mult din caritatea divina, pe care Duhul Sfânt o revarsa în fiecare credincios (Rom 5,5), poate trai fericit sentimentul nimicniciei proprii, având toata siguranta ca nimeni si nimic nu-l poate desparti de Cristos (Rom 8,35-37) care îl conduce la Tatal.

Sub domnia lui Filip al II-lea, regele Spaniei, calugarii iezuiti au fost chemati la palat si se bucurau de multa trecere. Desi traiau în mijlocul unei lumi mondene, duceau o viata curata, cumpatata, îngereasca, ceea ce l-a determinat pe rege sa-i spuna într-o zi parintelui Araoz: Se spune ca iezuitii au o iarba care are puterea de a pastra curatia sufleteasca. Este adevarat? Este adevarat, i-a raspuns el. Si ce fel de iarba este? a reluat regele. Iarba de care se folosesc iezuitii pentru a se mentine curati este frica de Dumnezeu, i-a raspuns parintele Araoz zâmbind. De fapt, frica de Dumnezeu este aceea care conserva toate virtutile, le fereste de degradare. Frica de Dumnezeu îl determina pe cel credincios sa caute cu înfrigurare medicamentul împotriva mortii, acel pharmacum immortalitatis despre care vorbeste sfântul Ignatiu din Antiohia ca îl cautau faimosii medici din vremea lui, si care la crestini se numeste sfânta Euharistie, Pâinea vietii vesnice.

Frica de Dumnezeu, nu numai ca apara sufletul si pastreaza virtutile, ci devine izvor de noi haruri. Dupa cum femeia care brodeaza se serveste de ac pentru a introduce în pânza firele de aur, de matase si ata de toate culorile, tot asa Dumnezeu se serveste de acul acesta al fricii pentru a broda cu noi haruri mantia sufletului curat, alb, îngeresc. Prima marturie ne-o da însasi preacurata, care spune în Magnificat-ul ei ca mila Domnului trece din neam în neam asupra acelora care se tem de dânsul (Lc 1,50). Si cartea Proverbelor îsi pune întrebarea despre femeie, anume pentru ce ar putea fi laudata: pentru frumusete sau pentru harnicie? Si raspunde ca nici pentru una, nici pentru alta, lauda se cuvine numai aceleia care are frica de Dumnezeu (31,10).

Frica de Dumnezeu este cel mai puternic stavilar împotriva torentului produs de pacatele lumii. Sfântul Grigore cel Mare spune: Cel ce face binele numai de frica pedepsei nu s-a desprins cu totul de pacat si sufletul lui nu este destul de frumos. Numai acela care se teme de Domnul scapa de toate relele pe care le aduce Duhul cel Rau în suflet (sfântul Efrem). Fiule, - zicea batrânul Tobit fiului sau - daca ne vom teme de Dumnezeu vom evita orice pacate si vom face mult bine (4,21).

Frica de Dumnezeu este o adevarata bogatie sufleteasca fiindca ea sta ca acea santinela înarmata care vegheaza asupra casei si pune hotii pe fuga, dupa cum o caracterizeaza sfântul Ioan Gura de Aur.

Cartea Întelepciunii spune ca acela care se teme de Domnul nu tremura în fata nimanui. Dar cel mai înspaimântator dusman al nostru este moartea. Va veni o clipa în care ne vom prezenta în fata scaunului de judecata a Fiului Omului. Dar Isus spune ca acela care vegheaza, care se teme de Domnul, îl asteapta, va fi fericit. Învatatul Suarez spunea pe patul mortii: N-as fi putut gândi niciodata ca moartea poate fi atât de dulce. Iata-l si pe tâlharul rastignit la dreapta lui Isus. Multe pacate a facut în viata lui. Cineva s-a rugat pentru el si a primit darul fricii de Dumnezeu. Iata-l cât este de linistit si cum îl dojeneste pe tovarasul sau de la stânga Mântuitorului: Nici tu nu te temi de Dumnezeu? ca în aceeasi osânda esti. Noi pe drept patimim si primim cele cuvenite dupa faptele noastre, dar acesta n-a facut nici un rau (Lc 23,40-41).

Cel care nu se teme de Dumnezeu se teme de moarte, de judecata, de vesnicie, de insultele si de dispretul oamenilor, se teme de sine însusi etc. Acesta tremura în chinuri sufletesti mai mult decât de cele trupesti. Celalalt se teme numai de Dumnezeu si nu se mai teme de nimic si poate spune linistit cu psalmistul: Chiar de voi umbla în mijlocul mortii, nu ma voi teme de rele, ca tu (Doamne) esti cu mine (Ps 23,4). Frica de Dumnezeu îi aduce tâlharului bucuria sa auda: Astazi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43).

Pe timpul prigoanei catolicilor din Anglia traia un tesator cu numele de Roger Wrenne în orasul Lancaster. A fost închis si condamnat la moarte pentru credinta. Calaul i-a agatat frânghia de gât pentru a-l spânzura, dar aceasta s-a rupt. Judecatorul l-a îndemnat înca o data, dupa ce a vazut moartea cu ochii, sa renunte la credinta catolica, dar Roger i-a zis: Eu sunt acelasi de mai înainte si s-a grabit sa urce pe locul de executie. Calaul i-a reprosat: Hei, de ce te grabesti asa? Osânditul i-a raspuns: Daca ai fi vazut si tu ceea ce mi-a aratat mie Dumnezeu, ai face acelasi lucru ca si mine: te-ai grabi sa mori. Si a murit fericit. Frica de Dumnezeu l-a facut liber în fata mortii, ca pe Isus, care si-a dat de bunavoie sufletul în mâinile Tatalui ceresc (Lc 23,46).

Apocalipsul sfântului Ioan (11,16-17) ne reveleaza ca cei douazeci si patru de batrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au cazut cu fata la pamânt si i s-au închinat zicând: "Multumim tie, Doamne Dumnezeule atotputernic, cel care esti, cel care erai si cel care vii, ca ai luat puterea ta cea mare si ai început sa domnesti si sa rasplatesti pe robii tai, pe profeti si pe sfinti si pe cei care se tem de numele tau".

Bucurati-va si voi toti cei care va temeti de Domnul, care pretuiti darul Duhului Sfânt, care va aduce suprema întelepciune, fiindca Tatal a binevoit sa va dea voua împaratia. Amin.