Imitaţiunea lui Cristos

Cartea I: Îndrumări de folos pentru viaţa sufletului

Capitolul XII

NU SÎNT FĂRĂ ROST ÎMPREJURĂRILE POTRIVNICE

1. E bine ca, din cînd în cînd, să avem de întîmpinat împrejurări potrivnice şi suferinţe, căci ele readună omul în reculegerea inimii sale, îl fac să-şi cunoască surghiunul, şi-l împiedică de a-şi mai lega nădejdile de lucrurile acestui pămînt. E bine, din cînd în cînd, să dăm piept cu potrivniciile, e bine ca oamenii să aibă despre noi păreri proaste şi să ne ponegrească, chiar dacă nu le-am fi greşit cu nimic, nici cu gînd rău n-am fi fost în nici o privinţă. Acestea toate sînt reazem de nădejde pentru smerenie şi ne apără de înfumurarea deşartă. Într-adevăr, atunci cînd mai rău sîntem ponegriţi de gura lumii, cînd ceilalţi au despre noi părerile cel mai proaste, mai bine şi cu mai mult temei ochii ni se îndreaptă spre Dumnezeu, martorul lăuntric al conştiinţei noastre.

2. Ar trebui, de aceea, ca omul să-şi pună întreaga sa nădejde şi tot reazemul în Dumnezeu, ca să nu simtă nevoia de a cerşi pe nicăieri amarul mîngîierilor omeneşti. Cînd un om de bunăvoinţă trece prin încercări şi ispite, sau cînd îi dau tîrcoale gîndurile rele, el înţelege mai bine ca niciodată cît de trebuincioasă îi este mîna lui Dumnezeu, fără de care nimic bun nu va putea vreodată, de unul singur, să ducă pînă la capăt. În astfel de împrejurări, omul se întristează, suspină, se roagă, căci stă sub pintenul amărăciunii. Atunci viaţa i se pare searbădă şi şi-ar dori să moară, ca să se poată topi cu totul şi să se unească cu Cristos. Atunci abia îşi dă seama, cu adevărat, că nicăieri pe lume nu va putea găsi adăpost sigur şi pace netulburată.

© 1992 - Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti