Capitolul IV

ECUMENISM ŞI DIALOG INTERRELIGIOS

INTRODUCERE

117. Ecumenism şi dialog interreligios: domeniu de activitate pastorală şi obiective

§ 1. Cristos a dăruit de la început Bisericii sale unitatea. Noi credem că ea dăinuie în Biserica Catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi, până la sfârşitul veacurilor. Cristos îi dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii, dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine, a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea (cf. UR 4).

§ 2. Biserica noastră locală recunoaşte faptul că printre datoriile sale este şi aceea de a se întreba în lumina Duhului Sfânt şi de a-şi reînnoi implicarea pastorală cu privire la relaţiile ecumenice cu celelalte Biserici creştine.

§ 3. Obiectivele prioritare ale Bisericii noastre locale în acest domeniu de viaţă pastorală sunt:

a) trezirea conştiinţei faptului că preocuparea ecumenică în viaţa comunităţilor (parohii, decanate, comunităţi religioase, asociaţii şi alte realităţi ecleziale) implică pastoraţia obişnuită şi este cale pentru maturizarea credinţei creştinului şi pentru deschiderea spre darul deplinei comuniuni ecleziale;

b) promovarea iniţiativelor de formare ecumenică şi a activităţilor interconfesionale şi interreligioase în Dieceză;

c) promovarea relaţiilor dintre creştini şi poporul evreu;

d) colaborarea ecumenică şi în vederea dialogului cu celelalte religii;

e) adecvarea structurilor diecezane pentru ecumenism şi dialog interreligios, în funcţie de obiectivele de mai sus.

118. Ecumenism şi dialog interreligios în viaţa spirituală şi pastorală

§ 1. Ecumenismul se naşte din conştiinţa faptului că separarea creştinilor şi a Bisericilor contrazice profund unitatea voită de Isus Cristos, fiind un scandal pentru lume şi o piedică în calea mărturisirii Evangheliei (cf. In 17,20-21).

Aşadar, ecumenismul este drumul pe care Duhul Sfânt îl arată celor botezaţi şi Bisericilor ce se află pe calea convertirii la Dumnezeu şi pe cea a reconcilierii cu ceilalţi creştini în Cristos. Într-adevăr, parcurgând acest drum de convertire şi de reconciliere, creştinii, care la Botez l-au primit pe Duhul Sfânt, unul şi acelaşi pentru toţi cei botezaţi, se deschid spre maturizarea spirituală a credinţei şi recunosc faptul că între ei există deja o comuniune adevărată, deşi incompletă.

§ 2. Popor adunat în unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt şi pelerin în istorie, Biserica este mereu într-o tensiune ecumenică, trecând dincolo de problema contingentă a separărilor istorice; această tensiune ecumenică spre plinătatea adevărului şi a comuniunii, care este catolicitatea Bisericii una şi sfântă, face parte din misterul său, se leagă de mandatul apostolic al evanghelizării (cf. In 16,13-15; Mt 28,18-20) şi este o dimensiune fundamentală a tuturor activităţilor pastorale.

§ 3. În predici şi în cateheze, să se acorde atenţie termenului ecumenism, prin care se desemnează drumul Bisericilor creştine spre plinătatea comuniunii, şi să se precizeze faptul că ecumenismul se foloseşte de dialog ca instrument de deschidere spre toţi, constatând şi preţuind seminţele de adevăr prezente în celelalte comunităţi şi Biserici creştine. Ca expresie a fidelităţii Bisericii faţă de lucrarea lui Dumnezeu, dialogul este inseparabil de vestirea lui Isus Cristos. El implică disponibilitatea de a se asculta unul pe celălalt şi de a căuta împreună adevărul.

I. SPIRITUALITATEA ECUMENICĂ ÎN VIAŢA COMUNITĂŢILOR

119. Atitudini ce împiedică spiritualitatea ecumenică

Interesul pentru ecumenism nu este, deocamdată, destul de viu printre păstorii şi credincioşii comunităţilor noastre, chiar dacă persoane izolate şi câteva grupuri de credincioşi îşi asumă progresiv trăsăturile spiritualităţii ecumenice. Semnalăm câteva piedici în calea asumării şi trăirii acestei spiritualităţi:

a) atenţia exclusivă faţă de problemele interne ale comunităţilor duce la convingerea că ecumenismul este o problemă marginală, adică nu prezintă interes pentru pastoraţia obişnuită;

b) faptul de a fi catolici şi convingerea de a fi singurii ce deţin adevărul întreg şi, deci, de a nu avea nevoie de nimeni şi de nimic poate duce la incapacitatea sau dificultatea de a se deschide creştinilor de alte confesiuni, de a-i cunoaşte şi de a-i asculta;

c) frica de ceea ce este diferit şi majoritar, întrucât e considerat a fi în stare să ducă la pierderea identităţii proprii şi de a pune în pericol credinţa proprie, conduce la evitarea legăturilor cu celelalte Biserici creştine;

d) dificultatea de a se deschide în faţa altora şi frica de ceea ce e diferit sunt agravate de lipsa de stimă faţă de celelalte Biserici creştine, din cauza necunoaşterii sau a unei cunoaşteri nepotrivite, izvorâte din polemica seculară dintre diferitele confesiuni creştine.

120. Atitudini favorabile spiritualităţii ecumenice

Este necesar să indicăm câteva atitudini ce favorizează spiritualitatea ecumenică.

a) Trebuie dobândită sau aprofundată convingerea că interesul pentru ecumenism înseamnă fidelitate faţă de voinţa Domnului, faţă de chemarea baptismală, şi consecinţă imediată a ceea ce se află în centrul vieţii Bisericii, adică a Euharistiei. De aceea, orice comunitate şi fiecare creştin sunt chemaţi să se deschidă faţă de alţii şi să participe în mod angajat la restabilirea deplinei unităţi. Aşadar, ecumenismul nu este marginal, ci esenţial în conştiinţa creştinului şi în practica pastorală.

b) Ecumenismul nu înseamnă renunţarea la propria identitate eclezială şi, deci, la credinţa proprie. Orice fel de indiferentism trebuie condamnat în mod clar, pentru că ar însemna ruinarea adevăratului spirit ecumenic. Pornind de pe această poziţie foarte bine precizată, creştinii catolici se pot deschide către ceilalţi fraţi creştini şi pot să dialogheze cu ei.

c) Creştinii catolici trebuie să aibă o cunoaştere clară despre celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale din imediata lor apropiere; trebuie să se oprească, înainte de toate, la darurile care îi unesc cu celelalte Biserici. Într-adevăr, Biserica Catolică apreciază şi stimează cu bucurie şi cu mulţumire adusă lui Dumnezeu bogăţia darurilor pe care celelalte Biserici le păstrează şi le valorifică.

d) Este necesar să avem conştiinţa că divizarea Bisericilor este consecinţa păcatului nostru, mai ales a lipsei de caritate în relaţiile cu alţii şi, în mod special, a lipsei de umilinţă; în caz contrar, vom considera că suntem superiori unii faţă de alţii, vom fi convinşi de faptul că modul nostru de a gândi şi de a acţiona ar fi superior şi, deci, trebuie impus altora (cf. Iac 4,1-6).

e) Deoarece "toate se îndreaptă spre binele acelora care... au fost chemaţi" (Rom 8,28), şi conştiinţa despărţirii poate fi bună la ceva dacă duce la convertire. Astfel, creştinii să ia act de urmările păcatului lor şi să fie stimulaţi să se convertească la caritate şi la umilinţă; apoi, întrucât sunt "slujitori inutili", să ia act de faptul că toate eforturile umane pentru a înfăptui unitatea sunt ineficiente dacă Domnul însuşi nu dă acest dar.

121. Caritatea şi dialogul comunităţilor favorizează spiritualitatea ecumenică

§ 1. Comunităţile noastre nu pot să trăiască relaţii corecte şi rodnice cu alte Biserici, dacă nu trăiesc mai întâi în interiorul lor în spirit de caritate şi de dialog. "Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi blândeţii în slujire, al generozităţii frăţeşti faţă de semeni (cf. Ef 4,1-3)" (UR 7). Pentru a fi credibili în exterior cu propunerea de dialog, trebuie mai întâi să strălucească în interiorul vieţii noastre modelul unui stil dialogal. El ar trebui să constituie forma curată a carităţii şi a comuniunii.

§ 2. Duhul Sfânt construieşte unitatea nu ca uniformitate, ci ca valorificare a darurilor fiecăruia (cf. 1Cor 14), şi formează în toţi stilul caritativ şi dialogal. Atenţia şi fidelitatea faţă de convingerile proprii împreună cu respectul faţă de convingerile altora devin prilej de îmbogăţire reciprocă şi nu motiv de controversă. De aceea, orice atitudine de integralism şi de prozelitism trebuie ştearsă din inima, mintea şi limbajul nostru. Diferitele membre ale Trupului lui Cristos (cf. 1Cor 12,27) sunt chemate să dea mărturie reciproc despre caritatea euharistică din care sunt plămădite; într-a-devăr, trăiesc nu pentru ei înşişi ci pentru Domnul, care vine să ne întâlnească în diversitatea fraţilor şi surorilor noastre (cf. 2Cor 5,15).

§ 3. Orice comunitate să recunoască atitudinile ce împiedică în interiorul ei caritatea şi dialogul şi să înveţe cum să prevină discordia şi diviziunile (cf. 1Cor 11,19). Să favorizeze acceptarea reciprocă şi iubirea frăţească, recunoaşterea carismelor fiecăruia, înţelegerea şi preţuirea valorilor pe care diversitatea le poate avea. Încrezătoare în prezenţa Domnului (cf. In 16,33; Mt 18,20), care nu o părăseşte ci o înnoieşte mereu, să se implice în convertire şi reconciliere (cf. 2Cor 5,14-6,2).

§ 4. Mentalitatea caritativă şi dialogală trebuie să devină exemplară în comunitatea de viaţă în comun şi în asociaţii, grupuri şi mişcări.

a) Viaţa monastică şi viaţa în comun potrivit Evangheliei, axată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi orientată spre unirea inimii, sunt chemate în mod deosebit să fie pentru poporul lui Dumnezeu imaginea misterului Bisericii nedespărţite. Comunităţile care trăiesc această profeţie a împărăţiei, datorită faptului că se hrănesc din izvoarele comune ale Bisericii, una şi nedespărţită, sunt centre de referinţă pentru o spiritualitate ecumenică ce, în aceste izvoare, îşi găseşte apa şi hrana sa.

b) Experienţele comunitare şi adunările bisericeşti, chiar şi cele interconfesionale, însufleţite de o spiritualitate inspirată ecumenic, trebuie încurajate, căci sunt dar al Duhului Sfânt ce ni se dă ca ferment în interiorul comunităţii creştine.

122. Pastoraţia obişnuită şi spiritualitatea ecumenică

§ 1. Ecumenismul trebuie să fie mereu nu o activitate oarecare, ci o dimensiune fundamentală a tuturor activităţilor Bisericii, ba chiar un stimulent pentru creşterea întru adevăr, pentru o credinţă mai mare şi un mod de a fi mai intens. Aşadar, înainte de a fi activitate pastorală specifică, ecumenismul este dimensiune sau calitate a celebrărilor Cuvântului, liturgiei şi carităţii, în sensul că aceste celebrări trebuie să fie concretizate în aşa fel încât să formeze în credincioşi o convingătoare spiritualitate ecumenică.

§ 2. Celebrarea Cuvântului şi celebrarea liturgiei, într-un chip deosebit, celebrarea euharistică, să formeze în mod constant iubirea faţă de Biserică şi faţă de unitatea sa. Prin astfel de sentimente, credincioşii şi păstorii vor fi determinaţi să se intereseze de ecumenism, trăind suferinţa provocată de actualele diviziuni şi dorinţa de a se implica în vederea depăşirii lor.

Imposibilitatea actuală de a lua parte la aceeaşi masă euharistică împreună cu creştinii celorlalte Biserici să fie trăită ca o suferinţă şi, în acelaşi timp, să stimuleze implicarea pentru a grăbi realizarea deplinei comuniuni.

§ 3. Educaţia treptată spre această maturitate a conştiinţei ecumenice să fie promovată prin gesturi de întâlnire şi de caritate realizabile în mod realist şi, în acelaşi timp, prin comportamente cu elevată valoare simbolică. Iniţiative diecezane şi locale de înfrăţire, de vizite, de întâlniri culturale, de solidaritate concretă, să fie gândite şi realizate cu sensibilitate ecumenică. Acolo unde există condiţiile pentru a fi împreună în mod cordial şi sincer, aceste iniţiative să fie recomandate şi credincioşilor. Să se facă eforturi pentru ca aceste condiţii să fie realizabile şi acolo unde deocamdată nu există.

§ 4. Misiunea păstorilor sufleteşti înseamnă şi grija ecumenică faţă de comunităţile locale, în sensul că această spiritualitate ecumenică să fie căutată şi păstrată ca rod al Duhului Sfânt. Numai un ecumenism zilnic şi local, întemeiat spiritual, creează condiţiile de posibilitate şi de credibilitate pentru gesturile şi manifestările oficiale.

123. În drum spre noul Ierusalim

§ 1. Biserica primeşte putere de la Domnul ei pentru a învinge cu răbdare şi iubire piedicile din calea unităţii. Pentru a atinge scopul acesta, Duhul Celui Înviat îi împărtăşeşte speranţa şi statornicia ce l-au determinat pe Isus să străbată drumul spre Ierusalim (cf. Lc 9,51; Fap 20,22-23), oraşul în care îşi împlineşte oferirea de sine Tatălui.

§ 2. Ierusalimul, patria tuturor popoarelor potrivit tradiţiei biblice (cf. Ps 87), este simbolul comuniunii lui Dumnezeu cu omenirea (cf. Ap 21,2-3) şi ţinta către care este îndreptată fiecare creatură umană (cf. Is 2,1-5; 60,11-14).

§ 3. Cu privire contemplativă, comunitatea creştină este chemată să trăiască pelerinajul ei pământesc (cf. 1Pt 1,13-21); ea doreşte şi aşteaptă, veghind, revenirea Domnului său (cf. Mt 24,36.43-44) şi arătarea noului Ierusalim (cf. Ap 21,1-22,5), lumina tuturor popoarelor. În vederea atingerii acestui scop, în rugăciune şi în activitatea formativă, să-şi verifice tensiunea escatologică şi să-şi adâncească simţul fidelităţii şi al statorniciei sale (cf. Lc 22,28). Pe urmele Domnului său, fiecare comunitate eclezială să vegheze propriul drum ecumenic, văzând în acesta locul darului şi al responsabilităţii; Biserica ştie că cel ce întârzie va veni.

II. FORMAREA ECUMENICĂ ŞI ACTIVITĂŢILE INTERCONFESIONALE

124. Formarea ecumenică

§ 1. Biserica noastră locală se implică să aplice precizările Îndreptarului pentru aplicarea principiilor şi normelor cu privire la ecumenism. Această formare se referă la toţi credincioşii laici şi la preoţi, la persoanele consacrate şi la colaboratorii neconsacraţi şi trebuie să conducă la însuşirea atitudinilor spirituale şi practice pentru un ecumenism corect şi rodnic.

§ 2. Formarea tuturor credincioşilor se realizează prin diferite mijloace: ascultarea şi studierea Cuvântului lui Dumnezeu, cateheză, predică, liturgie şi numeroase iniţiative ecumenice. Se va promova în domenii diferite, precum familia, parohia, şcoala, asociaţiile, grupurile şi mişcările religioase.

§ 3. Formarea slujitorilor hirotoniţi va fi doctrinară şi experienţială, nu doar în timpul formării din Seminar, ci permanent. Seminarul, Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi şi formarea permanentă a clerului trebuie să ţină cont de normele din Îndreptarul ecumenic.

§ 4. Formarea colaboratorilor laici (cum ar fi cateheţii, profesorii de religie sau alţi colaboratori laici) trebuie să ţină seama de aceleaşi criterii, cu adaptările de rigoare.

§ 5. Slujitorii hirotoniţi şi colaboratorii pastorali, formaţi în mod adecvat, să educe corect şi rodnic comunităţile în spirit ecumenic, păstrând legătura cu structurile diecezane.

125. Cunoaşterea creştinilor aparţinând altor tradiţii confesionale

§ 1. Primul şi cel mai urgent lucru pentru a ne deschide în caritate şi dialog faţă de fraţii creştini şi surorile aparţinând altor confesiuni creştine este acela de a-i cunoaşte. Faptul acesta ne va ajuta să constatăm ce avem în comun şi ce ne diferenţiază.

a) Trebuie să devenim conştienţi de faptul că avem multe lucruri comune prin care suntem uniţi cu ceilalţi creştini aparţinând altor Biserici diferite şi să vedem aşa cum se cuvine calitatea darurilor ce unesc Bisericile între ele. De aceea, Biserica Catolică vede şi preţuieşte cu bucurie şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu bogăţia darurilor pe care le păstrează şi le valorifică celelalte Biserici.

b) În ce priveşte lucrurile diferite, este necesar să facem o deosebire între diferenţele ce se referă la adevărurile credinţei şi diferenţele ce se referă la modalităţile de a formula adevărurile comune ale credinţei. Această deosebire duce la înţelegerea faptului că diferenţele referitoare la adevărurile credinţei sunt cauza separării între Biserici, iar diferenţele referitoare la modurile de formulare a adevărurilor comune ale credinţei cauzează o varietate între Biserici, care este frumuseţe, bogăţie şi prilej de îmbogăţire reciprocă.

§ 2. În primul rând, este necesară cunoaşterea diferenţelor cu privire la adevărurile credinţei. Ea va duce la clarificarea poziţiilor reciproce şi la posibilitatea de a evita orice formă de indiferentism.

Apoi, este necesară cunoaşterea diferenţelor cu privire la modalităţile de exprimare a credinţei comune: unele sublinieri în doctrina teologică, diferite forme de liturgie şi de devoţiune (devoţiunea faţă de icoane din tradiţia ortodoxă şi greco-catolică), diferite norme canonice. Acest patrimoniu al tradiţiilor creştine trebuie să fie cunoscut şi valorificat.

§ 3. Când se interpretează cunoaşterea Bisericilor-surori, este necesară purificarea memoriei de rănile provocate şi de cele suferite şi parcurgerea din nou a drumului istoriei creştine cu rigoare critică şi discernământ evanghelic. Această misiune este fundamentală şi inseparabilă de implicarea ecumenică. Deoarece credinţa creştinilor se arată a fi matură şi când nu se teme să recunoască vinovăţiile propriei istorii şi se distanţează de atitudinile apologetice, revizioniste, irenice, Biserica noastră locală intenţionează:

a) să răspândească o concepţie corectă despre istorie, şi nu distorsionată de polemicile seculare;

b) să ofere o informaţie ecumenică adusă la zi, şi nu plină de prejudecăţi;

c) să valorifice relaţia cu Biserica Ortodoxă potrivit identităţii sale de Biserică latină deschisă spre tradiţiile orientale;

d) să cunoască intoleranţele religioase ale trecutului pentru a le evita în prezent şi în viitor.

§ 4. Mijloacele concrete pentru cunoaştere reciprocă sunt:

a) studiul: nu ne putem îngădui să mai ignorăm conţinutul textelor ecumenice ale Conciliului şi să rămânem departe de cunoaşterea a ceea ce sunt într-adevăr celelalte confesiuni creştine (istoria, doctrina, trăirea religioasă). Este deosebit de importantă cunoaşterea sfinţilor din celelalte Biserici creştine;

b) prezenţa la celebrările liturgice din cadrul celorlalte Biserici, astfel încât să fie posibilă aprecierea bogăţiei formelor de celebrare a misterului lui Cristos;

c) aşa-numitul "schimb de amvon", care îngăduie trăirea părţilor comune ale credinţei (în timpul celebrărilor Cuvântului);

d) vizitele şi pelerinajele favorizează o cunoaştere in loco a tradiţiei şi a bogăţiei celorlalte Biserici.

§ 5. Un mod deosebit de eficace pentru cunoaştere reciprocă şi unire este lectura comună a Sfintei Scripturi. Biserica noastră locală intenţionează să favorizeze la nivel diecezan şi decanal:

a) instituirea de grupuri biblice interconfesionale şi seminarii pentru o lectură ecumenică a Cuvântului;

b) propunerea de privegheri şi de celebrări ecumenice ale Cuvântului cu ocazia unor sărbători liturgice principale şi comune.

§ 6. Între Bisericile creştine ce fac parte din Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi care constituie un partener de dialog pentru Biserica noastră locală se află Biserica Ortodoxă din Moldova şi Bucovina.

126. Predica şi cateheza într-o perspectivă ecumenică

§ 1. Transmiterea credinţei este corectă din punct de vedere ecumenic în măsura în care este eliberată de prejudecăţi şi este deschisă pentru a trezi iubire şi stimă faţă de specificul liturgic, spiritual şi disciplinar al altor tradiţii confesionale. În prezentarea doctrinei catolice, să se facă distincţie între adevărurile de credinţă şi modurile de prezentare a adevărurilor.

§ 2. Pentru a pregăti cateheza din punct de vedere ecumenic, Oficiile diecezane pentru cateheză şi pentru ecumenism să colaboreze cu scopul de a oferi cursuri de formare pentru cateheţi şi materiale adecvate. Prin cateheza adresată tinerilor şi adulţilor, să se acorde atenţie răspândirii principiilor şi normelor date de Biserica Catolică cu privire la raportul corect cu celelalte confesiuni, precum şi a principalelor rezultate doctrinare şi practice la care s-a ajuns prin dialogul ecumenic oficial.

§ 3. Episcopul va înfiinţa, dacă va considera că este necesar, un centru ecumenic specializat.

127. Rugăciunea pentru a cere darul deplinei comuniuni

§ 1. "Dacă Domnul nu zideşte casa, în zadar trudesc zidarii" (Ps 126). De această prioritate a lucrării Tatălui era conştient primul între toţi Isus, care s-a rugat pentru ca toţi să fie una (cf. In 17, 21). Implicarea noastră pentru unitate este, fără îndoială, necesară, dar este în totalitate insuficientă. Deplina unitate între noi este lucrarea Domnului, este unitate dăruită. De aici provine necesitatea rugăciunii pentru unitate.

Întâlnirea anuală de rugăciune ecumenică, cunoscută de mulţi credincioşi din Dieceza de Iaşi, este Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor (18-25 ianuarie).

§ 2. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, pregătită împreună cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, se caracterizează prin celebrări şi întâlniri atât la nivel diecezan, cât şi la nivel parohial. Se vor organiza celebrări liturgice şi rugăciuni pentru refacerea unităţii creştinilor şi în parohiile unde nu există creştini aparţinând altor Biserici.

Aceste zile sunt deosebit de importante, atât pentru rugăciunea comună, cât şi pentru cunoaşterea reciprocă prin participarea la liturgia celeilalte Biserici, prin schimburile de amvon, întâlnirile pentru conferinţe la nivel de Facultăţi de teologie şi dezbateri.

§ 3. Comunităţile să introducă rugăciunea pentru unitate în tot anul liturgic, în mod special, în Joia Sfântă, Vinerea Sfântă şi ziua de Paşti. Să se introducă mai multe invocaţii pentru unitatea Bisericii la rugăciunea universală din cadrul sfintei Liturghii şi să se celebreze mai des sfânta Liturghie votivă pentru unitatea creştinilor.

128. Comunicarea în celebrarea sacramentelor şi în alte forme de cult

§ 1. Relaţiile dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă cu privire la sacramente şi la alte forme de cult sunt reglementate de Codul de drept canonic (can. 844) şi de Îndreptarul ecumenic (nr. 92-142).

§ 2. Subliniem câteva aspecte:

a) Botezul prin scufundare sau prin turnarea apei, cu formula trinitară, este, în sine, valid. În consecinţă, dacă ritualurile, cărţile liturgice sau obiceiurile stabilite de către Biserica Ortodoxă conţin unul dintre aceste moduri de botezare, sacramentul trebuie considerat valid, în afara cazului când sunt suficiente motive pentru a pune la îndoială faptul că slujitorul sacru ar fi respectat normele Bisericii sale. În caz de îndoială, să fie consultat Oficiul competent al Curiei episcopale;

b) Mirul în Bisericile Orientale se administrează împreună cu Botezul şi deci nu poate fi repetat;

c) pregătirea pentru Căsătorie a cuplurilor interconfesionale şi asistarea lor în experienţa familială să fie întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie ajutate de implicarea comună a slujitorilor celor două confesiuni;

d) în spitale, în casele pentru persoanele în vârstă, în penitenciare şi în instituţiile similare, capelanii catolici să-i informeze pe responsabilii celorlalte Biserici de prezenţa credincioşilor lor, ca să-i viziteze şi să le ofere ajutoarele lor spirituale şi sacramentale, chiar şi prin punerea la dispoziţie a propriei capele;

e) când un paroh este invitat să celebreze înmormântarea unei persoane aparţinând altei Biserici sau comunităţi ecleziale creştine, acesta să-l informeze pe slujitorul Bisericii respective şi, dacă este necesar, să pună la dispoziţie biserica proprie pentru îndeplinirea ritului. În absenţa unui astfel de slujitor, să celebreze ritul înmormântării potrivit normelor din Îndreptarul ecumenic (nr. 120);

f) în ce priveşte admiterea în Biserica Catolică a unor persoane aparţinând altor Biserici creştine, să se ţină cont de ceea ce spune Îndreptarul ecumenic (nr. 99-100).

129. Colaborarea ecumenică în slujirea carităţii şi pentru o mărturie comună

§ 1. Există multe forme de colaborare ecumenică menite să exprime şi să favorizeze unitatea; ele pun în lumină mărturia despre puterea mântuitoare a Evangheliei, pe care creştinii o dau în lume. Lucrul acesta este valabil, în special, când ne referim la formele de colaborare în slujirea carităţii într-o lume ce luptă pentru realizarea idealurilor de dreptate, de pace şi de iubire.

§ 2. Prima formă de colaborare ecumenică trebuie să fie aceea de a predica Evanghelia în lume ca Biserici reconciliate. Chiar dacă, în istoria Bisericii şi în fiecare tradiţie confesională, există numeroase mărturii de sfinţenie şi multe exemple de persoane care, printr-o iubire curajoasă, au luptat pentru dărâmarea barierelor culturale şi religioase, contradicţiile istoriei creştine influenţează destul de mult sensibilitatea religioasă din zilele noastre. Nu se poate nega faptul că, în trecut, în Bisericile creştine au avut loc multe dispute doctrinare şi s-a trăit neîncrederea reciprocă. De asemenea, confuzia făcută în anumite circumstanţe între vestirea Evangheliei şi dominaţia civilizaţiei europene au provocat reacţii negative faţă de creştinism din partea unor persoane izolate şi a unor popoare. Rezultatul este că mărturisirea lui Isus, pacea noastră (cf. Ef 2,14), a devenit mai puţin credibilă şi că reconcilierea lui Dumnezeu cu lumea (cf. Ef 2,16) pare mai puţin evidentă.

§ 3. Biserica noastră locală este disponibilă să găsească forme interconfesionale pentru exercitarea carităţii, potrivit normelor şi criteriilor conţinute în Îndreptarul ecumenic (nr. 161-218). Dieceza de Iaşi intenţionează să favorizeze iniţiative de colaborare pentru apărarea dreptăţii, păcii şi salvgardarea creaţiei, dar numai cu scopul de a da mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, ceea ce trece dincolo de nivelul unei simple implicări etice în chestiunile sociale, pacifiste şi ecologice.

§ 4. Cunoaşterea şi preţuirea celorlalte Biserici creştine trebuie să conducă Biserica noastră locală la săvârşirea unor gesturi de solidaritate faţă de Bisericile-surori ce se află acum în greutăţi spirituale sau economice.

III. STRUCTURILE DIECEZANE PENTRU ECUMENISM ŞI DIALOG INTERRELIGIOS

130. Oficiul diecezan pentru ecumenism şi dialog interreligios

§ 1. Oficiul diecezan pentru ecumenism şi dialog interreligios este instrumentul prin care Biserica noastră locală doreşte să coordoneze şi să susţină iniţiativele din cadrul dialogului ecumenic şi interreligios. Acest Oficiu îndeplineşte misiunea de a avea grijă de calitatea ecumenică a comuniunii ecleziale şi deschiderea la dialogul ecumenic şi interreligios a pastoraţiei diecezane.

§ 2. Oficiul diecezan pentru ecumenism şi dialog interreligios:

a) se îngrijeşte de toate iniţiativele în domeniul ecumenic la nivel diecezan şi parohial cu Biserica Ortodoxă şi, prin delegaţia specială a Episcopului, urmăreşte relaţiile ecumenice şi interreligioase la nivel înalt;

b) organizează cursuri de formare ecumenică la nivele diferite, cu scopul de a participa în mod calificat la dialogul ecumenic şi interreligios;

c) oferă parohiilor şi comunităţilor călugăreşti, precum şi altor instituţii bisericeşti, sprijin pentru promovarea unor iniţiative ecumenice la nivel local;

d) propune iniţiative de formare şi de spiritualitate ecumenică, în special, îngrijindu-se de organizarea Săptămânii de rugăciuni pentru unitatea creştinilor;

e) promovează cunoaşterea altor forme de religiozitate prezente în dieceză precum şi formele noi de religiozitate şi mişcări religioase (secte), cu scopul unei acţiuni pastorale corecte şi eficiente din partea parohiilor.

§ 3. Oficiul diecezan pentru ecumenism şi dialog interreligios trebuie să menţină legătura permanentă, pe cât posibil, cu oficiile similare din Biserica Ortodoxă.

131. Propunerea de a constitui un Consiliu pastoral interconfesional

Biserica noastră locală este disponibilă să facă parte dintr-un consiliu pastoral interconfesional pentru Bisericile creştine din Moldova şi Bucovina. Acest Consiliu ecumenic poate fi un instrument de lucru pentru rezolvarea în plan pastoral a unor probleme şi obiective comune.

» înapoi la cuprins «