Capitolul IX

STRUCTURILE ECLEZIALE DIECEZANE

A. COMUNIUNE ECLEZIALĂ ŞI CORESPONSABILITATE

272. Comuniune şi coresponsabilitate în Biserica de astăzi

§ 1. Biserica, deoarece "este în Cristos ca sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (LG 1), este realitate de comuniune. Aceasta caracterizează în mod esenţial viaţa şi misiunea poporului lui Dumnezeu în ansamblul său, dar şi condiţia şi acţiunea fiecărui credincios.

§ 2. Biserica este poporul lui Dumnezeu, în care toţi credincioşii, în virtutea Botezului, sunt egali în demnitate şi în acţiune, participând la edificarea Trupului lui Cristos conform condiţiei şi îndatoririlor fiecăruia. Deci există o coresponsabilitate reală a tuturor credincioşilor în viaţa şi în misiunea Bisericii, pentru că fiecare este părtaş în modul său propriu la funcţia sacerdotală, profetică şi regească a lui Cristos.

§ 3. Faptul că Biserica este popor al lui Dumnezeu, chemat să fie realitate de comuniune, în care fiecare botezat este coresponsabil, are câteva consecinţe ce merită să fie subliniate pentru momentul actual al vieţii Bisericii:

a) fiecare realitate în care se împarte poporul lui Dumnezeu şi fiecare structură în care el este prezent trebuie să se caracterizeze prin faptul de a fi realităţi de comuniune şi locuri în care cei botezaţi exercită coresponsabilitatea;

b) fiecare credincios trebuie să se simtă parte a poporului lui Dumnezeu şi chemat să colaboreze, conform vocaţiei sale, la viaţa şi la misiunea Bisericii în comuniune cu toţi ceilalţi credincioşi şi în slujba aceleiaşi comuniuni;

c) slujirea conducerii prezentă în Biserică trebuie văzută, îndeosebi, ca slujire pentru comuniunea între toţi credincioşii şi ca datorie pentru a-l face conştient pe fiecare botezat de chemarea sa la o coresponsabilitate efectivă în viaţa şi în misiunea poporului lui Dumnezeu;

d) la edificarea Bisericii, chiar şi prin cooperarea la funcţiile care constituie conducerea sa, trebuie chemaţi să participe toţi credincioşii, fiecare după vocaţia sa şi în formele precizate de disciplina eclezială.

273. Comuniune şi coresponsabilitate în Biserica locală de iaşi

§ 1. Biserica locală de Iaşi, ca porţiune a poporului lui Dumnezeu, în care este cu adevărat prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică şi apostolică, se implică să trăiască în mod tot mai profund principiul dublu de comuniune şi de coresponsabilitate.

§ 2. Îndeosebi, vrea ca acest principiu să caracterizeze diferitele domenii care vor fi precizate în propoziţiile din această temă: realităţile fundamentale în care se împarte Dieceza (parohii, decanate) şi structurile de participare şi coresponsabilitate în conducere şi în activitatea pastorală (Consiliul prezbiteral, consiliile pastorale la diferite niveluri, oficiile şi organismele de colaborare directă cu Episcopul).

274. Formarea la comuniune şi la coresponsabilitate

§ 1. Pentru a face în aşa fel încât comuniunea şi coresponsabilitatea să fie trăite de poporul lui Dumnezeu şi de fiecare credincios, Biserica locală de Iaşi consideră indispensabil să se implice, înainte de toate, într-o operă de formare, care să ducă la schiţarea chipului unei Biserici locale conformă indicaţiilor pe care Conciliul al II-lea din Vatican şi Magisteriul le-au oferit Bisericii de astăzi, pentru ca ea să fie mai fidelă faţă de Cristos şi faţă de acţiunea Duhului Sfânt.

§ 2. Câteva precizări pentru catehezele de formare la comuniune şi la coresponsabilitate:

a) să se educe în mod constant la o reînnoită conştientizare a faptului că această comuniune este, înainte de toate, un dar al lui Dumnezeu, care trebuie cerut continuu în rugăciune, şi a faptului că ea creşte prin ascultarea Cuvântului şi celebrarea misterului creştin în liturgie;

b) să se valorifice, ca ocazie de exprimare a comuniunii în Biserica locală de Iaşi şi ca stimulent pentru o aprofundare a ei, iniţiativele care, prin însăşi natura lor, implică întreaga Dieceză sau manifestă o legătură între diferitele realităţi ecleziale cu Episcopul şi între ele. De exemplu: întâlnirile la care sunt invitaţi reprezentanţii tuturor realităţilor ecleziale din Dieceză, întâlnirile propuse la nivel decanal, adunările parohiale, vizita pastorală şi prezenţa Episcopului pentru alte circumstanţe semnificative;

c) organismele competente ale Diecezei să furnizeze tuturor, îndeosebi credincioşilor trimişi din parohii, posibilitatea unei formări de bază pentru exercitarea coresponsabilităţii, chiar şi prin intermediul diferitelor cursuri pentru lucrătorii pastorali.

d) fiecare comunitate parohială să aibă grijă ca temele referitoare la comuniunea eclezială, la participarea activă a credincioşilor şi la "sfătuirea" în Biserică să fie aduse la cunoştinţa tuturor enoriaşilor parohiei, prin iniţiative precise (de exemplu, cu ocazia reînnoirii consiliului pastoral sau a aniversărilor semnificative ale parohiei), şi să fie reluate periodic la predică, la cateheză şi în eventualul buletin parohial;

e) în parohii şi în toate spaţiile de pastoraţie a tineretului, să se acorde grijă pentru formarea tinerilor, pentru asumarea generoasă a responsabilităţilor şi să li se ofere posibilitatea de a o exercita, aşa încât să se maturizeze în ei un puternic simţ al Bisericii comuniune care cheamă la coresponsabilitate;

f) Acţiunea Catolică, în conformitate cu vocaţia care o caracterizează, să formeze pentru o participare eclezială autentică şi pentru un adevărat misionarism; mişcările şi grupurile ecleziale, fiecare cu modalităţile şi finalităţile care îl caracterizează, să acorde atenţie pentru crearea în proprii aderenţi un simţ corect de apartenenţă eclezială şi să-i pregătească şi să-i însoţească în asumarea responsabilităţilor în viaţa şi în misiunea Bisericii;

g) consiliile diecezane, decanale, parohiale, deoarece sunt instrumente pentru realizarea comuniunii Bisericii locale şi mijloc concret pentru participarea celor botezaţi, fiecare cu vocaţia proprie, la misiunea mântuitoare a Bisericii, să fie expresie vie a porţiunii Bisericii pe care sunt chemaţi să o reprezinte şi să o anime. Componenţii lor, preoţi, persoane consacrate şi laici, să aibă nu numai competenţă şi experienţă, ci şi un acut simţ eclezial şi o concretă trăire spirituală, alimentată de participarea la Euharistie, de ascultarea Cuvântului şi de rugăciune;

h) preoţii să ştie să primească şi să valorifice diferitele capacităţi şi carisme ale persoanelor consacrate şi ale laicilor, recunoscându-le responsabilitatea şi slujirile specifice, chiar stabile, într-o implicare tot mai reală în viaţa fiecărei comunităţi;

i) preoţii să fie formaţi ca să fie, cu slujirea lor de conducere, oameni ai comuniunii. Prin urmare, Seminarul să-i educe pe candidaţii la Preoţie la activitatea pastorală, la munca de echipă, la colaborare, la exercitarea echilibrată şi înţeleaptă a conducerii ca slujire. Atenţia faţă de temele comuniunii şi coresponsabilităţii să fie prezentă şi în programele de formare permanentă a preoţilor.

B. PAROHIA

275. parohia în conştiinţa Bisericii

§ 1. Parohia continuă să reprezinte împărţirea fundamentală a Bisericii locale şi a slujirii sale pastorale obişnuite. Conciliul al II-lea din Vatican (SC 42a; cf. LG 26a, 28b; PO 5; AA 10bc; AG 15b) şi Codul de drept canonic (cf. can. 515, § 1; 518; 519) oferă o descriere a parohiei care se poate exprima în aceşti termeni: parohia este o comunitate de credincioşi, de obicei, teritorială, în cadrul Diecezei, prezidată de paroh. Ea, "pe criteriul local... reprezintă, într-un anumit mod (quodammodo), Biserica văzută, orânduită pe întregul pământ" (SC 42a) şi este subiect activ al misiunii Bisericii. Aceste principii sunt repropuse de Magisteriul Papei şi al Episcopilor.

§ 2. Elementele conţinute în descrierea de mai sus orientează gândirea şi acţiunea pastorală a Bisericii locale de Iaşi, care consideră parohia ca formă privilegiată a prezenţei sale şi, deci, potrivită în mod deosebit pentru a schiţa chipul popular al comunităţii creştine. Parohia trebuie să continue să fie, şi în situaţiile social-civile aflate în schimbare, forma principală de prezenţă a misiunii Bisericii pentru viaţa oamenilor.

276. Parohia ca figură de Biserică

§ 1. Alegerea pastorală reînnoită a parohiei din partea Bisericii locale de Iaşi se întemeiază pe faptul că ea realizează o autentică figură de Biserică. Într-adevăr, parohia este comunitatea credincioşilor care face vizibilă misiunea Bisericii într-un teritoriu determinat: ea este o împărţire pastorală a Bisericii diecezane.

§ 2. Ca figură a Bisericii, parohia, deja datorită faptului că domeniul său de asociere este comunitatea de vecinătate, poate să devină semn de comuniune. Teritoriul este locul în care devine prezentă comunitatea credincioşilor animată de Duhul lui Isus, înrădăcinată în Cuvânt şi plăsmuită de Euharistie. De aici provine privilegiul parohiei, anume că ea valorează ca realitate a Bisericii. Ea este locul pastoraţiei obişnuite, în care credinţa poate să devină accesibilă tuturor şi oricărei condiţii de existenţă. Aceasta derivă în mod intim din faptul că ea este "însăşi Biserica ce trăieşte în mijlocul caselor fiilor săi şi fiicelor sale" (Christifideles laici, nr. 26) şi care "trăieşte şi acţionează implicată în mod profund în societatea umană şi intim solidară cu aspiraţiile sale şi dramele sale", devenind "casă deschisă pentru toţi şi în slujba tuturor" (Christifideles laici, nr. 27).

§ 3. Liniile reînnoirii pastorale a parohiei pot să fie concretizate în trei direcţii complementare: I. Parohia - loc al pastoraţiei obişnuite; II. Parohia - loc al coresponsabilităţii pastorale; III. Parohia - loc al dinamicii misionare.

I. PAROHIA - LOC AL PASTORAŢIEI OBIŞNUITE

277. Parohia şi formarea creştinului adult

§ 1. Faptul că parohia este loc obişnuit al vieţii creştine califică acţiunea sa pastorală ca obişnuită, adică îngrijire a comunităţii şi a tuturor persoanelor, ca atenţie acordată tuturor etapelor existenţei şi diferitelor forme ale vieţii creştine. Parohia este locul în care credinţa poate să devină accesibilă tuturor, în cadrul condiţiilor vieţii zilnice. Diferitele aspecte ale existenţei (cum sunt meseria, căsătoria, obligaţiile personale, sociale şi politice) găsesc în viaţa comunităţii parohiale locul în care pot să fie interpretate şi trăite în lumina Evangheliei.

§ 2. Scopul acestei acţiuni pastorale obişnuite este formarea creştinului ca să devină adult în credinţă şi martor al Evangheliei în lume. Deci parohia are misiunea fundamentală de a însoţi maturizarea constantă a tuturor vocaţiilor specifice şi de a pune în valoare carismele şi slujirile, cultivându-le complementaritatea în comunitatea creştină: imaginea de Biserică pe care o are parohia trebuie să promoveze tot mai mult o fraternitate evanghelică, cu bogăţia variată a vocaţiilor. Aceasta cere o reînnoire profundă în pastoraţie şi o atenţie specifică acordată formării comunităţii adulţilor.

278. Parohia - loc al pastoraţiei obişnuite

§ 1. Viaţa parohială se exprimă îndeosebi în pastoraţia obişnuită, adică globală şi integrală, şi trebuie să susţină momentele care însoţesc diferitele etape ale existenţei creştine. Reînnoirea parohiei vrea să reia în mod creativ încrederea în caracterul formativ al acţiunii pastorale obişnuite, mizând pe definirea gesturilor vieţii creştine, a "ocaziilor" existenţei, a discernământului situaţiilor personale, a slujirii carităţii etc. Acţiunea pastorală obişnuită a parohiei cere reflecţie şi capacitate de proiectare şi nu trebuie lăsată pe seama improvizării sau a obişnuinţei. De aceea, trebuie să ştie să descopere şi să prezinte în mod clar priorităţile, precedenţele, ierarhiile de valoare, în activitatea pastorală care este complexă, şi nu întotdeauna ordonată.

§ 2. Pastoraţia obişnuită a parohiei, exprimată de totalitatea membrilor săi, nu se rezumă la gestionarea a tot ceea ce există, ci trebuie să capete astăzi o respiraţie cu adevărat misionară, având încredere că ascultarea Cuvântului şi gesturile de credinţă trăite în Duhul Sfânt au capacitatea de a evangheliza viaţa persoanelor, de a plăsmui figura comunităţii, de a scoate din izolare chiar şi locurile cele mai anonime, de a crea o reţea de raporturi de apropiere, care, pornind de la locul central al Euharistiei, pot să contribuie şi la schiţarea în mod pozitiv a chipului social şi civil al comunităţilor.

279. Semnificaţia teritoriului

§ 1. Teritoriul constituie elementul propriu prin care parohia se prezintă ca loc de viaţă creştină pentru toţi credincioşii şi spaţiul pastoraţiei obişnuite.

§ 2. Sunt cunoscute dificultăţile de care suferă parohia teritorială în noul context civil urban, caracterizat de dislocarea spaţiilor existenţiale şi, în general, de mobilitatea uşoară care face ca persoanele să trăiască în afara parohiei diferite momente ale vieţii lor zilnice (muncă, şcoală, timp liber şi sărbătoare, boală şi însăşi moartea). În pofida acestor dificultăţi, parohia, tocmai pornind de la însăşi configuraţia sa teritorială, continuă să fie comunitatea eclezială fundamentală şi să răspundă unei dimensiuni de slujire evanghelică deschisă pentru toţi.

§ 3. Pentru a fi parte a comunităţii parohiale, este suficient a aparţine teritoriului parohiei, şi deci nu sunt necesare alte condiţii de tip personal (cum ar fi, de exemplu, o anumită condiţie socială, o anumită spiritualitate, un anumit grad de instruire). În virtutea principiului de mai sus, toţi credincioşii sunt egali în faţa comunităţii; egali, nu în calităţi şi în vocaţii, ci în demnitate şi în importanţă. Pentru acest motiv, toţi fac parte din comunitate exact cum se întâmplă cu copiii unei singure familii. Teritoriul, în valoarea sa umană, poate să fie locul concret în care libertatea persoanelor se deschide spre comuniunea care este suscitată de vestirea evanghelică şi este celebrată şi aprofundată de liturgie.

§ 4. Referinţa teritorială cere şi, prin urmare, obligă la o atenţie egală faţă de toţi credincioşii, ba chiar faţă de toate persoanele care locuiesc în teritoriul parohiei, dincolo de diferenţele personale. De aceea, nu trebuie să fie consideraţi membri ai parohiei numai unii credincioşi, neglijându-i pe alţii, şi nici nu trebuie să se limiteze acţiunea pastorală numai la credincioşii practicanţi. Dimpotrivă, pastoraţia parohială trebuie să aibă atenţie egală faţă de toţi, inclusiv cei nebotezaţi, şi trebuie să aibă o atenţie diversificată pentru orice condiţie de viaţă.

§ 5. Configuraţia teritorială a parohiei are drept consecinţă faptul că toţi credincioşii trebuie să trăiască în vecinătate reciprocă şi deci să fie uniţi în mod concret şi vizibil: tocmai pentru că locuiesc în acelaşi teritoriu, credincioşii pot să stea împreună, să se cunoască, să cultive fraternitatea, să realizeze împreună misiunea Bisericii. Vecinătatea în teritoriu facilitează celebrarea Euharistiei în acelaşi loc, şi aceasta creează o reţea de raporturi de apropiere, care îşi au centrul tocmai în celebrarea liturgică.

II.

PAROHIA - LOC AL CORESPONSABILITĂŢII PASTORALE

280. Comunitatea parohială - subiect al acţiunii pastorale

§ 1. Acţiunea pastorală a parohiei nu îl are ca subiect numai pe paroh, împreună cu ceilalţi preoţi din parohie, ci întreaga comunitate, animată de vocaţii, carisme şi slujiri şi marcată de un simţ viu de coresponsabilitate. Acest lucru nu se poate limita să fie o afirmaţie abstractă, ci trebuie să se traducă în realitate concretă în fiecare parohie.

§ 2. Pentru ca parohia să fie efectiv subiect al acţiunii pastorale şi să fie posibilă o acţiune pastorală comună, este necesar să se dezvolte în ea, cu iniţiative oportune (la nivel catehetic, de predică, de formare personală), câteva elemente, cum ar fi: o conştiinţă vie a apartenenţei la Biserică (realitate de comuniune şi de coresponsabilitate), o autentică viaţă de dragoste, o reală capacitate de dialog şi de analiză, o atentă promovare a diferitelor vocaţii şi a diferitelor slujiri, o alipire înflăcărată faţă de propria comunitate eclezială, împreună cu o mare deschidere faţă de catolicitatea Bisericii şi de caracterul său misionar.

§ 3. O exprimare obiectivă, semn şi aliment al comuniunii care animă şi întemeiază comunitatea vizibilă a parohiei, este planul pastoral, la a cărui elaborare şi realizare sunt chemaţi toţi şi fiecare, în funcţie de propriile carisme şi slujiri, ca să aibă aportul lor responsabil.

§ 4. Un rol fundamental pentru realizarea unei adevărate comunităţi parohiale este cel al parohului: ca păstor propriu al parohiei, lui îi este încredinţată slujirea conducerii, nu ca modalitate exhaustivă a întregii acţiuni pastorale, ci ca misiune de conducere a întregii comunităţi în realizarea unei comuniuni de vocaţii, slujiri şi carisme şi în găsirea şi realizarea liniilor planului pastoral. Ceilalţi preoţi, în calitate de vicari parohiali sau cu alte misiuni pastorale, sunt chemaţi să împărtăşească slujirea parohului. De asemenea, au un rol important şi alte slujiri existente eventual în parohie: în domeniul liturgiei, al catehezei, al carităţii, al vieţii comunitare.

§ 5. Fac parte din comunitatea parohială, şi în ea trebuie să se exprime în mod activ, toţi credincioşii, inclusiv cei care nu exercită o slujire specifică. Trebuie să fie cunoscute şi valorificate carismele lor personale şi cele ale grupurilor ecleziale în care ei eventual sunt implicaţi, ca o bogăţie pentru toată comunitatea parohială. O importanţă deosebită trebuie dată prezenţei persoanelor consacrate în parohie: conform vocaţiei lor specifice şi cu carismele lor proprii, ele, chiar dacă nu desfăşoară în mod direct o slujire parohială, sunt parte din comunitatea parohială şi contribuie în mod semnificativ la creşterea sa şi la acţiunea sa pastorală.

§ 6. Un instrument fundamental pentru acţiunea pastorală a comunităţii parohiale este consiliul pastoral, ca organism care, cu prezenţa parohului şi a reprezentanţilor întregii parohii, are un rol important în programarea acţiunii pastorale.

281. Comunitatea vizibilă şi planul pastoral

§ 1. Parohia este o comunitate vizibilă de credincioşi. Comuniunea trebuie să se traducă într-un drum pastoral unitar, pentru ca creşterea personală şi comunitară să fie cu adevărat în slujba edificării Bisericii. Comuniunea trebuie să se exprime şi la un nivel de vizibilitate şi de convergenţă pastorală; de aceea, trebuie evitată dispersarea sau dominaţia unor persoane sau grupuri particulare şi trebuie favorizată prezenţa şi creşterea tuturor credincioşilor cu propriile carisme. Este de datoria preoţilor să construiască unitatea acţiunii pastorale a parohiei, aşa încât multiplele realităţi (grupuri parohiale, asociaţii, mişcări) să exprime aceeaşi grijă pe care o are comunitatea pentru diferiţii membri ai săi.

§ 2. Este important, fie pentru paroh, fie pentru comunitate, să fie urmate criterii obiective pentru acţiunea pastorală. Prin urmare, începând de la paroh, fiecare credincios trebuie să aducă în viaţa şi în activitatea parohiei toată bogăţia personalităţii proprii; însă acest lucru trebuie să se facă într-o perspectivă de comuniune şi de fidelitate faţă de Evanghelia lui Cristos şi faţă de învăţătura şi alegerile Bisericii sale, evitând orice formă de subiectivism.

§ 3. O expresie a comuniunii pastorale, care devine instrument de obiectivitate pentru toată parohia, este planul pastoral. Liniile fundamentale ale planului pastoral din fiecare parohie sunt cele stabilite de Biserica universală şi de cea diecezană, însă acestea trebuie precizate pentru drumul comunităţii parohiale concrete, îndeosebi de către paroh împreună cu Consiliul pastoral. Planul pastoral din fiecare parohie trebuie să interpreteze nevoile parohiei, să prevadă calitatea şi numărul slujirilor oportune, să aleagă scopuri posibile, să privilegieze obiectivele urgente, să fie dispus la revizuirea anuală a drumului făcut, să menţină amintirea paşilor făcuţi deja. El este un punct de referinţă obiectivă pentru toţi, preoţi, persoane consacrate şi laici, ca şi pentru toate asociaţiile, mişcările sau grupurile prezente în parohie. În sfârşit, trebuie ţinut cont de faptul că precizarea criteriilor obiective de conducere a parohiei favorizează continuitatea vieţii sale chiar şi după schimbarea păstorilor săi.

282. Slujitorii hirotoniţi din parohie

§ 1. Parohul, vicarii parohiali şi ceilalţi preoţi prezenţi în parohie constituie comunitatea de preoţi din parohie. Ea trebuie să fie loc de adevărată fraternitate preoţească, ce trebuie să se exprime într-o mărturie clară de comuniune pentru comunitatea parohială şi într-o acţiune pastorală comună în favoarea celorlalţi componenţi ai parohiei şi cu colaborarea lor.

§ 2. Parohul, ca păstor propriu al parohiei, are o slujire necesară în parohie: lui îi revine îndeosebi responsabilitatea de a face să crească ansamblul parohiei ca subiect pastoral. El reprezintă slujirea de conducere a Episcopului sub autoritatea sa (cf. Codul de drept canonic, can. 519) în cadrul întregii comunităţi a credincioşilor şi în cadrul comunităţii de preoţi din parohie. Este omul comuniunii şi are grijă de comunitate în ansamblul ei. El prezidează adunarea, este accesibil pentru toţi, faţă de toţi. Această misiune obiectivă a slujirii sale îl expune la unele riscuri care pot fi evitate dacă toată comunitatea, preoţi, persoane consacrate şi laici, se lasă condusă de dorinţa de a edifica Biserica. Îngrijirea planului pastoral, buna conducere a comunităţii şi a organismelor sale reprezentative sunt condiţii necesare pentru dezvoltarea rodnică a comunităţii parohiale.

§ 3. Capacităţile umane, creştine şi pastorale cerute parohului nu pot să fie improvizate. În pregătirea din seminar şi în formarea permanentă a clerului va trebui să li se acorde o mare importanţă; de asemenea, prezenţa acestor capacităţi ar trebui să fie atent verificată şi valorificată în momentul numirii ca paroh.

Numirea parohului revine Episcopului, cu colaborarea decanului şi a întregului Consiliu episcopal. Parohul va fi numit pentru un timp nedeterminat sau pentru un timp determinat care va fi precizat în decretul de numire. Parohul are obligaţia de a participa la cursurile de formare pentru parohi, organizate de Ordinariul locului.

§ 4. Vicarul parohial împărtăşeşte în comuniune cu parohul şi sub autoritatea sa grija şi responsabilitatea faţă de întreaga comunitate parohială (cf. Codul de drept canonic, can. 545, § 1). Chiar dacă este responsabil de un sector special, va orienta mereu acţiunea sa spre binele întregii comunităţi parohiale aşa cum este prevăzut de planul pastoral parohial. Parohul este chemat să-i recunoască vicarului parohial, chiar dacă este la prima numire, o reală responsabilitate matură, pe care o va însoţi cu interes constant şi cu tot sprijinul necesar, aşa încât să fie garantată o adevărată fraternitate preoţească şi să fie mărturisită unitatea preoţilor.

§ 5. Fac parte din comunitatea preoţilor din parohie şi ceilalţi preoţi care locuiesc în parohie (preoţii pensionari, preoţi care au alte slujiri ne-parohiale: şcoală, asistenţă faţă de diferite categorii de persoane, diferite oficii din Curia diecezană etc.).

283. Credincioşii laici în parohie

§ 1. Locul primar în care credincioşii laici sunt chemaţi să conştientizeze vocaţia proprie şi coresponsabilitatea eclezială proprie este parohia. Ea constituie adesea şi locul în care laicii trăiesc propria vocaţie şi se implică în organisme de coresponsabilitate.

§ 2. Fiecare credincios laic trebuie ajutat de comunitatea parohială să descopere propria vocaţie şi să valorifice darurile primite de la Domnul, pentru a fi tot mai mult discipolul său şi martor al Evangheliei, nu numai în cadrul parohiei, dar, mai ales, în condiţiile şi în domeniile vieţii zilnice (familie, locul de muncă, şcoală, implicarea social-politică). Însă trebuie propuse tuturor credincioşilor, mai ales celor care îşi oferă disponibilitatea, descoperind în ei înşişi o chemare din partea Domnului, formele de implicare în acţiunea pastorală, cu care se construieşte viaţa comunităţii parohiale, fără a uita niciodată că participarea tuturor credincioşilor, chiar şi a celor care nu au nici o slujire specifică, se exprimă, înainte de toate, printr-o mărturie comună a credinţei, a speranţei şi a dragostei.

§ 3. Noile figuri de slujiri: animatorii în celebrările liturgice, cateheţii, educatorii, Caritas-urile parohiale, copiii şi tinerii din Acţiunea Catolică şi alte grupuri ecleziale, grupurile misionare şi de rugăciune constituie o prezenţă multiformă a comunităţii creştine în cadrul unui teritoriu. Trebuie valorificate aceste prezenţe, nu în mod improvizat, făcându-le să devină în mod concret figuri exemplare pentru edificarea comunităţii şi accesibile pentru toţi credincioşii. În acest sens, o valoare deosebită capătă prezenţa Acţiunii Catolice.

§ 4. Prezenţa grupurilor ecleziale şi a asociaţiilor trebuie recunoscută, în principiu, ca un dar autentic al Domnului făcut Bisericii. Deci o prezenţă care, şi la nivel parohial, trebuie primită cu bucurie şi valorificată pentru ceea ce reprezintă, trebuie supusă unui discernământ, trebuie încurajată, ca să fie stimulent şi creştere pentru comuniunea întregii comunităţi, evitând poziţii de izolare, de elitism şi de exclusivitate. Oricum, trebuie respectat dreptul oricărui credincios de a urma o metodă proprie de viaţă spirituală conformă cu învăţătura Bisericii şi dreptul de a alege o asociaţie, ca formă în care să trăiască propria participare la comuniunea şi la misiunea Bisericii. Eventualele dificultăţi se vor rezolva în comunitatea parohială, într-un spirit de dialog, ştiind că este necesar ca asociaţiile laicale să fie tot mai mult în slujba unităţii cu Biserica locală şi cu parohia. În acest sens, pentru funcţionarea unei asociaţii, a unei mişcări sau a unui grup în parohii, este necesară recunoaşterea din partea Consiliului pastoral diecezan.

284. Persoanele consacrate în parohie

§ 1. Prezenţa persoanelor consacrate în parohie luminează toate vocaţiile creştine cu privire la semnificaţia sfaturilor evanghelice, pentru ca fiecare creştin să trăiască în mod deplin mesajul evanghelic, conform propriei vocaţii. Călugării şi călugăriţele prezenţi în comunitate edifică, prin mărturia vocaţiei lor, întreaga comunitate şi slujesc la venirea împărăţiei lui Dumnezeu, colaborând la acţiunea pastorală, educativă şi de caritate. Ei să trăiască într-un raport de fraternitate cu preoţii şi laicii, să participe la planificarea muncii pastorale, să favorizeze momente comune de rugăciune liturgică şi contemplativă, îndeosebi cu păstorul parohiei. Comunitatea parohială să aibă grijă de a valorifica şi promova vocaţiile la o consacrare specială.

§ 2. Prezenţa persoanelor consacrate, în formă individuală sau comunitară, este deosebit de preţioasă într-o parohie, atunci când ei asumă în mod explicit slujiri în pastoraţia parohială şi în respectivele organisme de participare. În acest caz, întreaga comunitate parohială trebuie să ştie să valorifice specificul şi sensibilitatea pe care carisma proprie a persoanelor consacrate o aduce activităţilor pastorale. La rândul lor, persoanele consacrate, respectând identitatea proprie şi ritmurile vieţii comune, trebuie să se simtă parte a comunităţii parohiale, participând în mod deplin la viaţa sa şi la iniţiativele sale.

285. Consiliul pastoral parohial

§ 1. Un moment semnificativ al participării la acţiunea pastorală a parohiei se realizează şi prin "sfătuirea în Biserică", în vederea discernământului comun pentru slujirea Evangheliei. Sfătuirea în Biserică nu este facultativă, ci este necesară pentru drumul care trebuie făcut şi pentru alegerile pastorale ce trebuie înfăptuite. Consiliul pastoral parohial este cadrul de colaborare între preoţi, persoane consacrate şi laici şi un instrument tipic eclezial, a cărui natură este calificată de dreptul-obligaţia tuturor celor botezaţi de participare coresponsabilă şi de ecleziologia de comuniune.

§ 2. Consiliul pastoral, într-o corectă viziune ecleziologică, are o dublă semnificaţie fundamentală: pe de o parte, reprezintă imaginea fraternităţii şi a comuniunii întregii comunităţi parohiale, pe de altă parte, constituie instrumentul deciziei pastorale comune. Consiliul pastoral parohial este deci, în mod real, subiect unitar al deliberărilor pentru viaţa comunităţii, chiar dacă parohul şi ceilalţi credincioşi au un rol diferit în cadrul Consiliului. Credincioşii, prin încorporarea lor în Biserică, sunt abilitaţi să participe în mod real, ba chiar să construiască zi de zi comunitatea; de aceea, aportul lor este preţios şi necesar. Parohul, care prezidează Consiliul şi este parte din el, trebuie să promoveze o sinteză armonioasă între diferitele poziţii, exercitând funcţia şi responsabilitatea sa de slujire.

§ 3. O bună funcţionare a consiliului pastoral nu poate să depindă în mod exclusiv de mecanismele instituţionale, ci cere o conştiinţă eclezială din partea membrilor săi, un stil de comunicare fraternă şi convergenţa comună cu privire la planul pastoral. O bună prezidare cere de la paroh calităţi cum ar fi disponibilitatea de a asculta, fineţea discernământului, răbdarea în relaţie. Grija pentru binele comun al Bisericii cere de la toţi aptitudine la dialog, argumentarea propunerilor, familiaritatea cu Evanghelia şi cu învăţătura şi disciplina ecleziastică în general. De asemenea, se cere o formare asiduă pentru a cultiva sensibilitatea faţă de munca pastorală comună şi trebuie garantată continuitatea, dar şi schimbarea membrilor Consiliului.

§ 4. Se recomandă instituirea consiliului pastoral în toate parohiile din Dieceză. Criteriile obiective de compunere, de reprezentanţă şi de funcţionare pastorală sunt precizate în Regulamentul diecezan, ţinând cont de diferitele tipuri de parohii prezente în Dieceză. Durata Consiliului este de cinci ani, iar comunitatea parohială să favorizeze în orice nouă compunere o inteligentă şi oportună alternanţă a membrilor săi.

§ 5. Consiliul, conştient că nu epuizează posibilităţile de participare coresponsabilă a tuturor celor botezaţi la viaţa parohiei, să recunoască, să stimeze şi să încurajeze celelalte forme de colaborare, în comuniune deplină cu parohul, pentru construirea comunităţii.

§ 6. Consiliul pastoral să se îngrijească de implicarea, ascultarea şi informarea întregii comunităţi creştine în privinţa principalelor chestiuni pastorale inerente vieţii parohiei, căutând instrumentele cele mai oportune şi eficace, inclusiv adunarea generală parohială, care poate să fie deosebit de utilă atât în planificare, cât şi în verificare.

III.

PAROHIA - LOC AL DINAMICII MISIONARE

286. Parohia - comunitate misionară

Dacă vrea să fie cu adevărat ea însăşi, parohia nu poate să nu trăiască toată acţiunea sa pastorală conform unei perspective propriu-zis misionare. De aceea, toate componentele comunităţii parohiale trebuie să aibă convingerea că grija pastorală, atunci când este desfăşurată cu conştiinţa că Biserica trebuie să însoţească bărbaţii şi femeile la Domnul Isus, este misionară prin natura sa. Mai ales, momentul actual pune parohiile într-o stare de misiune: deci este urgent ca pastoraţia parohială să fie marcată de un impuls misionar spre cei care încă nu au primit Evanghelia în viaţa lor, sau nu o mai consideră semnificativă.

287. Aspectul misionar în parohie

§ 1. Parohia, mai ales cea cu dimensiuni mari, este solicitată să împartă dinamica sa misionară pentru a favoriza vestirea Evangheliei şi raporturi de apropiere mai intense. Este vorba de a reconstrui ţesutul dintre casă şi casă, dintre sector şi sector, aşa încât viaţa creştină să nu fie numai o convergenţă spre comunitate, ci parohia să se dilate spre spaţiile vieţii zilnice.

§ 2. Mai ales în parohiile deosebit de numeroase sau deosebit de extinse, să se promoveze întâlniri ale credincioşilor, de exemplu, credincioşii din acelaşi sector. Pentru a promova această comuniune, vor putea fi desemnaţi credincioşi care să creeze dialog şi fraternitate. În acest context pot intra acele grupuri care se întâlnesc pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.

§ 3. Atenţia acordată familiilor trebuie să fie o dimensiune tipică a parohiei. Este necesară o îngrijire a familiei ca atare, a carismei soţilor, pentru ca parohia să devină tot mai mult o comunitate de familii. Este necesar ca familia să trăiască în relaţie stabilă cu alte familii.

C. DECANATUL

288. Funcţiile decanatului

§ 1. Decanatul este acea împărţire teritorială a Diecezei, care grupează un anumit număr de parohii apropiate între ele, cu scopul de a favoriza grija pastorală printr-o acţiune comună. Aşadar, decanatul are un dublu scop: comuniunea între comunităţile parohiale şi celelalte realităţi ecleziale prezente pe teritoriul său şi schiţarea unei acţiuni pastorale comune, care să dea parohiilor un dinamism misionar. A treia finalitate a decanatului, mai tradiţională şi cerută în mod implicit de celelalte două, este aceea de a fi loc de fraternitate şi de formare permanentă între preoţi.

§ 2. În cadrul decanatului, comunităţile parohiale şi celelalte realităţi se întâlnesc, menţinând propria identitate şi punând în comun capacităţile, carismele şi competenţele care le deosebesc pe fiecare dintre ele. În felul acesta, decanatul devine experienţă puternică de Biserică pentru preoţi, persoane consacrate şi laici, care se educă la ascultare reciprocă, la stimă şi la coresponsabilitate, contribuind în mod eficient la pastoraţia de ansamblu pentru teritoriu.

§ 3. Decanatul este locul în care comunităţile parohiale şi celelalte realităţi ecleziale analizează şi coordonează propria acţiune pastorală, concretizând în mod specific, pentru situaţia decanatului, precizările din planul pastoral diecezan şi din programele generale. Dialogul între diferitele parohii şi ceilalţi subiecţi constituie o contribuţie semnificativă la depăşirea tendinţei de închidere în propria parohie. Este vorba de a determina bine nivelurile de intervenţie: unele trebuie să se refere la o acţiune comună în decanat, altele sunt proprii pentru fiecare parohie. Vor trebui elaborate criterii comune, lăsând fiecărei comunităţi un spaţiu legitim pentru realizare. E vorba de a construi o adevărată mentalitate pastorală comună. Instrumentele pot fi următoarele: o agendă a priorităţilor, un plan ordonat de reflecţie, coordonarea unor intervenţii (de exemplu, forma şi conţinuturile catehezelor de pregătire pentru Căsătorie; ajutorul şi schimbul pastoral între preoţi; raporturile cu profesorii de religie şi cu şcoala; pastoraţia muncii; pastoraţia sănătăţii în teritoriu; pastoraţia ecumenică; relaţiile cu instituţiile sociale şi de asistenţă). Fiecare decanat trebuie să stabilească domenii concrete ale pastoraţiei de ansamblu.

§ 4. Decanatul este chemat să asume personal acele iniţiative pastorale referitoare la domenii care depăşesc extinderea şi capacităţile fiecărei parohii şi care, altminteri, ar rămâne fără o grijă pastorală specifică.

§ 5. De o importanţă deosebită pentru realizarea decanatului ca loc de pastoraţie de ansamblu este colaborarea dintre preoţi. Deci, decanatul se propune ca un ajutor valabil şi un stimulent concret pentru a favoriza între preoţi fraternitatea, viaţa spirituală, formarea permanentă, îmbogăţirea globală şi un contact mai frecvent al preoţilor cu Episcopul.

§ 6. Responsabilul decanatului şi al activităţilor sale este decanul. Preoţii, persoanele consacrate şi laicii sunt obligaţi să colaboreze cu decanul şi să se adreseze lui pentru materiile care sunt de competenţa sa.

289. Numirea şi îndatoririle decanului

§ 1. Episcopul îl numeşte pe decan, alegându-l dintre preoţii ce îşi desfăşoară slujirea lor în decanat. Decanul rămâne în funcţie cinci ani şi mandatul său poate să fie reînnoit.

§ 2. Decanul să fie aproape de parohi, de ceilalţi preoţi şi de credincioşii implicaţi în pastoraţie în parohii: să susţină cu înţelepciune, echilibru şi seninătate comunităţile, încurajând coresponsabilitatea activă a tuturor.

§ 3. Decanul promovează şi coordonează acţiunea pastorală în decanat. Îndeosebi, are datoria:

a) de a promova, la diferite niveluri şi în modurile pe care le va considera oportune, o lectură a teritoriului, pentru a afla nevoile şi resursele, stimulând cât mai bine realităţile ecleziale şi oferind precizări cu privire la o valorizare mai bună a energiilor pastorale;

b) de a promova şi de a prezida adunările preoţilor, cu scopul de a favoriza fraternitatea şi de a le susţine viaţa spirituală şi formarea permanentă;

c) de a coordona activităţile fiecărei parohii şi ale celorlalte realităţi ecleziale, cu atenţie specială faţă de celebrări şi orare;

d) de a promova colaborarea şi integrarea acţiunii apostolice a clerului, a persoanelor consacrate, a Acţiunii Catolice şi a grupurilor ecleziale de laici în unica misiune a Bisericii; de a promova şcolile şi alte instituţii de educaţie;

e) de a se îngriji de confraţii în vârstă, bolnavi sau cei care au nevoie de atenţie şi de sprijin;

f) de a-şi asuma, în calitate de administrator parohial, grija parohiilor devenite vacante sau în care parohul este împiedicat în exercitarea funcţiei pastorale, până când autoritatea competentă se va îngriji în alt mod;

g) de a vizita cel puţin de două ori pe an parohiile din decanat, pentru a le cunoaşte activităţile şi dificultăţile pastorale, verificând îndeosebi buna păstrare a registrelor parohiale şi trimiţând vicarului general un raport cu privire la vizita făcută;

h) de a fi disponibil să furnizeze Ordinariului diecezan toate elementele de cunoaştere, utile pentru ocuparea parohiilor vacante şi destinarea preoţilor în decanat;

i) de a prezida periodic liturgia euharistică în parohiile din decanat şi de a participa la consiliile lor pastorale;

j) de a participa la administrarea sacramentul Mirului în parohiile din decanat, la cererea şi prin mandatul acordat de Episcopul celebrant.

D. DIECEZA ŞI ORGANISMELE SALE

I. VICARII EPISCOPULUI

290. Colaboratorii Episcopului în conducerea întregii Dieceze

Episcopul, în conducerea întregii Dieceze, se foloseşte de lucrarea şi de sfatul diferitelor persoane şi organisme şi, îndeosebi, ale vicarului general, ale vicarilor episcopali şi ale vicarului judecătoresc, care, ca principalii săi colaboratori, au, în domeniile respective, putere obişnuită vicarială, conform cu cele stabilite de dreptul universal al Bisericii şi de dispoziţiile Episcopului.

291. Vicarul general

Vicarul general, cu îndatoririle prevăzute de normele canonice, are funcţia de a-l reprezenta pe Episcop şi de a-l înlocui în caz de absenţă. Îndeosebi, lui îi revine funcţia de moderator Curiae şi de a coordona acţiunea vicarilor episcopali.

292. Vicarii episcopali

§ 1. Vicarii episcopali se îngrijesc de un domeniu determinat de activităţi utile sau necesare pentru viaţa Diecezei, îngrijindu-se să asigure, în acord cu vicarul general, o coordonare eficace a acţiunii organismelor din Curie încredinţate lor, pentru susţinerea necesară a activităţilor pastorale din parohii, decanate şi din alte realităţi ecleziale prezente în Dieceză.

§ 2. Precizarea sectoarelor, cu atribuţiile fiecăruia dintre organismele interesate, este stabilită de regulamentul Curiei.

293. Consiliul episcopal

§ 1. Consiliul episcopal este compus din vicarul general şi din vicarii episcopali. Atunci când consideră că este necesar, Episcopul poate să invite să facă parte din acest Consiliu alte persoane în calitate de consultanţi.

§ 2. Episcopul reuneşte periodic Consiliul episcopal sub preşedinţia sa sau a vicarului general, pentru a se consulta şi pentru a trata chestiunile de importanţă mai mare din viaţa Diecezei şi îndeosebi:

a) pentru a stabili criteriile unitare pentru acţiunea şi conducerea pastorală a Diecezei;

b) pentru a analiza diferitele experienţe şi a le judeca validitatea pe plan diecezan;

c) pentru a-şi exprima părerea cu privire la numirile de parohi şi transferurile de preoţi;

d) pentru a favoriza raporturi de comuniune şi de colaborare între organismele din Dieceză, respectând competenţa fiecăruia.

II. ORGANISME CARE ÎL SFĂTUIESC PE EPISCOP

294. Consiliul pastoral diecezan

§ 1. Consiliul pastoral diecezan, compus din preoţi, persoane consacrate şi, mai ales, din laici, conform canoanelor 511-514 din Codul de drept canonic, este un organ consultativ ce contribuie la realizarea comuniunii în Biserica locală ca instrument de participare deschis pentru toţi componenţii poporului lui Dumnezeu, şi care, sub autoritatea Episcopului, are misiunea de a studia, a evalua şi a propune concluzii operative în ceea ce priveşte activităţile pastorale ale Diecezei.

§ 2. Consiliul pastoral diecezan are un statut propriu, aprobat de adunare şi promulgat de către Episcop. Îndeosebi, statutul să prevadă o compunere a Consiliului care să fie cu adevărat reprezentativă a întregii porţiuni a poporului lui Dumnezeu care constituie Dieceza şi a diferitelor slujiri prezente în ea.

295. Consiliul prezbiteral

§ 1. Consiliului prezbiteral, compus din preoţi reprezentanţi ai tuturor preoţilor, îi revine, ca senat al Episcopului, misiunea de a-l ajuta în conducerea Diecezei pentru a promova în modul cel mai eficient binele pastoral al porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate lui (cf. Codul de drept canonic, can. 495, § 1).

§ 2. Consiliul prezbiteral are un statut propriu aprobat de adunare şi promulgat de către Episcop. Îndeosebi, statutul să prevadă o compunere a Consiliului care să fie reprezentativă, prin alegere, a tuturor preoţilor încardinaţi în Dieceză şi a celorlalţi preoţi care, locuind în Dieceză, exercită un oficiu în favoarea sa prin numirea Ordinariului diecezan. De asemenea, va trebui să fie stabilită prezenţa în Consiliul prezbiteral a altor preoţi care locuiesc în Dieceză, membrii ai institutelor călugăreşti, prin reprezentanţi desemnaţi de respectivele organisme.

296. Durata şi modalităţile de lucru ale Consiliului prezbiteral şi ale Consiliului pastoral diecezan

§ 1. Consiliile rămân în funcţie cinci ani. Consilierii aleşi pot să fie realeşi pentru un alt mandat de cinci ani.

§ 2. Fiecare consilier, fără legătură de reprezentanţă, îmbogăţind Consiliul cu propria experienţă atentă la realităţile ecleziale în care este implicat, caută, împreună cu ceilalţi membri, binele întregii comunităţi diecezane, în comuniune deplină cu Episcopul.

§ 3. Statutele respective să prevadă o metodă de dezbatere încât să favorizeze un raport de dialog constructiv între membrii fiecărui Consiliu şi între acestea şi Episcop.

297. Colegiul consultanţilor

§ 1. Colegiul consultanţilor, format din preoţi aleşi de Episcop din rândul membrilor Consiliului prezbiteral, are datoria de a-l ajuta pe Episcop în administrarea bunurilor Diecezei şi a persoanelor juridice supuse lui, cu atenţie specială faţă de finalităţile pastorale ale bunurilor ecleziastice. Alte funcţiuni, în afară de cele prevăzute în mod specific de Codul de drept canonic, în caz de scaun vacant sau împiedicat, pot să fie delegate Colegiului consultanţilor de către Consiliul prezbiteral, conform modalităţilor stabilite în propriul statut, sau atribuite de către Episcop aceluiaşi Colegiu.

§ 2. Colegiul consultanţilor din Dieceza de Iaşi este compus din 12 preoţi, aleşi de Episcop dintre membrii Consiliului prezbiteral, aşa încât toate zonele pastorale şi principalele sectoare pastorale din Dieceză să fie reprezentate. Este prezidat de Episcop sau, prin mandat special, de vicarul general.

§ 3. Structura, îndatoririle şi modalităţile de lucru ale Colegiului consultanţilor sunt determinate de un regulament dat de către Episcop, după ce a ascultat părerea aceluiaşi Colegiu.

298. Consiliul diecezan pentru problemele economice

§ 1. Consiliul diecezan pentru probleme economice este organismul care îl ajută pe Episcop în administrarea bunurilor Diecezei şi ale persoanelor juridice supuse lui, cu atenţie specială faţă de profilurile tehnice, mai ales juridice şi economice.

§ 2. Structura, îndatoririle şi modalităţile de lucru ale Consiliului pentru probleme economice sunt determinate de un regulament dat de Episcop, după ce a ascultat părerea aceluiaşi Consiliu.

299. Adunarea decanilor

Adunarea decanilor este organismul care reuneşte toţi decanii din Dieceză. Ea este convocată de Episcop care o prezidează personal, sau prin vicarul general, cu scopul de a găsi şi studia modalităţile de realizare a planului pastoral anual şi a iniţiativelor inerente lui. De asemenea, este un loc de analiză a diferitelor experienţe ale decanilor, care permite aprofundarea rolului şi îndatoririlor decanatului şi ale organismelor sale.

III. CURIA DIECEZANĂ

300. Structura Curiei diecezane

§ 1. În îngrijirea întregii Dieceze, Episcopul se foloseşte de lucrarea Curiei diecezane, care se împarte în oficii şi alte organisme, reunite în secţiile corespunzătoare diferitelor domenii de activitate. Fiecare secţiune este încredinţată unui vicar episcopal, care îi coordonează orientarea şi îi promovează şi îi verifică modul cum răspunde la pastoraţia diecezană. Face parte din Curie şi Tribunalul diecezan.

§ 2. Conducerea Curiei îi revine vicarului general, căruia îi este încredinţată funcţia de moderator Curiae.

§ 3. Conducerea Tribunalului diecezan revine vicarului judecătoresc.

301. Personalul Curiei

§ 1. Cei care sunt chemaţi să lucreze în cadrul Curiei diecezane asumă şi desfăşoară misiunea lor conform normelor canonice şi civile în materie, aşa cum este precizat de regulament. Acţiunea lor va trebui să fie animată mereu de acel autentic spirit pastoral care este cerut pentru o slujire corespunzătoare a Bisericii locale de Iaşi şi, îndeosebi, a parohiilor.

§ 2. Preoţii sunt numiţi pentru cinci ani şi pot să fie reconfirmaţi. Încetează din funcţia lor la împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani.

§ 3. Credincioşii laici pot să fie numiţi responsabili în acele oficii din Curie care, prin natura funcţiunilor lor, nu cer să fie conduse de un preot. Numirea este pentru cinci ani şi poate fi reînnoită.

302. Regulamentul

§ 1. Exacta compunere structurală, organizarea şi funcţionarea Curiei sunt disciplinate de un regulament, promulgat de Episcop, după ce a ascultat părerea moderatorului Curiei, a vicarului judecătoresc şi a vicarilor episcopali.

§ 2. Regulamentul trebuie să stabilească împărţirea în secţiuni, cu atribuţiile fiecărui Oficiu şi organism din Curie, trebuie să conţină descrierea competenţelor tuturor oficiilor şi ale celorlalte organisme, coordonarea lor, îndeosebi în ceea ce priveşte obiectivele, schimbul de informaţii şi activităţile programate.

303. Iniţiativele Curiei diecezane

Iniţiativele promovate de fiecare oficiu din Curie, în coerenţă cu planul pastoral anual al Diecezei, trebuie să ajute diferitele părţi ale comunităţii diecezane ca să-l realizeze. Ele trebuie programate şi coordonate, sub responsabilitatea moderatorului Curiei, aşa încât să fie propuse în mod ordonat comunităţilor ecleziale din Dieceză, cu scopul de a putea fi menţionate cu uşurinţă în planul pastoral al fiecăreia.

» înapoi la cuprins «