© Vatican Media

A cincea predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (1 aprilie 2023)

Curaj, eu am învins lumea!

"În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea!" (In 16,33). Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţilor şi surorilor, acestea sunt printre ultimele cuvinte pe care Isus le adresează discipolilor săi, înainte de a-şi lua rămas-bun de la ei. Ele nu sunt obişnuitul "Aveţi curaj!" adresat celui care rămâne din partea unuia care urmează să plece. De fapt, adaugă: "Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi" (In 14,18).

Ce înseamnă "voi veni la voi" dacă urmează să ne părăsească? În ce mod şi în ce haină va veni şi va rămâne cu ei? Dacă nu se înţelege răspunsul la această întrebare, nu se va înţelege niciodată adevărata natură a Bisericii. Răspunsul este prezent, ca un soi de temă frecventă, în discursurile de adio din Evanghelia după Sfântul Ioan şi este bine să ascultăm încă o dată în continuare versetele în care ea devine nota dominantă. Să facem asta cu atenţia şi emoţia cu care copiii ascultă dispoziţiile tatălui cu privire la bunul cel mai preţios pe care urmează să-l lase lor:

"Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi" (14,16-17).

"Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (14,26).

"Când va veni Mângâietorul pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. Şi voi veţi da mărturie, pentru că de la început sunteţi cu mine" (15,26-27).

"Este mai bine pentru voi ca eu să plec, pentru că, dacă nu mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; însă, dacă mă duc, îl voi trimite la voi" (16,7).

"Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă" (16,12-14).

Dar ce este şi cine este Duhul Sfânt pe care-l promite? Este el însuşi, Isus, sau un altul? Dacă este el însuşi, de ce spune la persoana a treia: "când va veni Mângâietorul..."; dacă este un altul, de ce spune la persoana întâi: "Voi veni la voi"? Atingem misterul raportului între Cel Înviat şi Duhul său. Raport aşa de strâns şi misterios, încât Sfântul Paul pare uneori să-i identifice. De fapt, scrie el: "Domnul este Duhul", dar după aceea adaugă fără soluţie de continuitate: "şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate" (2Cor 3,17). Dacă este Duhul Domnului, nu poate să fie, pur şi simplu, Domnul.

Răspunsul Scripturii este că Duhul Sfânt, cu răscumpărarea, a devenit "Duhul lui Cristos"; este modul cu care de acum Cel Înviat acţionează în Biserică şi în lume, fiind "rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi" (Rom 1,4). Iată de ce el poate să spună discipolilor: "Este bine ca eu să plec" şi să adauge: "dar nu vă voi lăsa orfani".

Trebuie să ne eliberăm complet de o viziune despre Biserică formată puţin câte puţin şi devenită dominantă în conştiinţa multor credincioşi. Eu o definesc o viziune deistă sau carteziană, datorită afinităţii pe care o are cu viziunea despre lume a deismului cartezian. Cum era conceput raportul dintre Dumnezeu şi lume în această viziune? Mai mult sau mai puţin aşa: Dumnezeu la început creează lumea şi apoi se retrage, lăsând să se dezvolte cu legile pe care i le-a dat; ca un orologiu căruia i-a fost dată o încărcare suficientă pentru a funcţiona nedefinit pe cont propriu. Orice nouă intervenţie din partea lui Dumnezeu ar tulbura această ordine, motiv pentru care minunile sunt considerate inadmisibile. Dumnezeu, creând lumea, ar face ca acela care dă o lovitură unui balon şi îl împinge în aer, rămânând, el, la pământ.

Ce înseamnă această viziune aplicată Bisericii? Că Isus Cristos a întemeiat Biserica, a înzestrat-o cu toate structurile ierarhice şi sacramentale pentru a funcţiona şi după aceea a lăsat-o, retrăgându-se în cerul său, în momentul Înălţării la cer. Ca acela care împinge pe mare o bărcuţă, el rămânând pe mal.

Dar nu este aşa! Isus a urcat în barcă şi este în barcă. Trebuie luate în serios ultimele sale cuvinte: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). La orice nouă furtună, inclusiv cele de astăzi, el ne repetă ceea ce le-a spus apostolilor în episodul furtunii potolite: "De ce sunteţi fricoşi, oameni cu puţină credinţă?" (Mt 8,26). Nu sunt eu cu voi? Pot să mă scufund eu? Poate să se scufunde în mare cel care a creat marea?

Am observat cu bucurie că în Anuarul Pontifical, sub numele papei, este singurul titlu "Episcop de Roma"; toate celelalte titluri - vicar al lui Isus Cristos, Suveran Pontif al Bisericii universale, primat al Italiei etc. - sunt prezentate ca "titluri istorice" în pagina următoare. Mi se pare corect, mai ales cu privire la "vicar al lui Isus Cristos". Vicar este unul care ţine locul în lipsa conducătorului, dar Isus Cristos n-a lipsit niciodată şi nu va lipsi niciodată din Biserica sa. Cu moartea şi învierea sa, el a devenit "cap al trupului care este Biserica" (Col 1,18) şi aşa va continua să fie până la sfârşitul lumii: adevăratul şi unicul Domn al Bisericii.

Prezenţa sa nu este una, ca să spunem aşa, morală şi intenţională, nu este o domnie prin procură. Când nu putem fi prezenţi personal la vreun eveniment, noi spunem de obicei: "Voi fi prezent spiritual!", ceea ce nu este de mare consolare şi ajutor pentru cel care ne-a invitat. Când spunem despre Isus că este prezent "spiritual", această prezenţă spirituală nu este o formă mai puţin puternică decât cea fizică, ci infinit mai reală şi eficace. Este prezenţa lui înviat care acţionează în puterea Duhului, acţionează în orice timp şi loc şi acţionează înăuntrul nostru.

Dacă în situaţia actuală de criză energetică crescândă s-ar descoperi existenţa unei surse de energie nouă, inepuizabilă; dacă s-ar descoperi în sfârşit cum să folosim după bunul plac şi fără efecte negative energia solară, ce alinare ar fi pentru întreaga omenire! Ei bine, Biserica are, în domeniul său, o asemenea sursă inepuizabilă de energie: "puterea de sus" care este Duhul Sfânt. Isus ar putea să spună despre el: "Până acum nu aţi cerut nimic în numele meu. Cereţi şi veţi primi pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (In 16,24).

Există un moment în istoria mântuirii care aminteşte de aproape cuvintele lui Isus de la ultima cină. Este vorba despre oracolul profetului Aggeu. Spune el: "În luna a şaptea, în a douăzeci şi una zi a lunii, a fost cuvântul Domnului prin Aggeu, profetul, zicând: Spune-i lui Zorobabel, fiul lui Şealtiel, guvernatorul lui Iuda, şi lui Iosue, fiul lui Iehoţadac, marele preot, şi restului poporului: «Cine a rămas dintre voi care a văzut casa aceasta în gloria ei de odinioară? Cum o vedeţi acum? Oare nu este ca un nimic în ochii voştri? Acum, fii tare, Zorobabel! - oracolul Domnului; fii tare, Iosue, fiul lui Iehoţadac, marele preot! Fii tare, popor întreg din ţară - oracolul Domnului - şi lucraţi! Căci eu sunt cu voi - oracolul Domnului Sabaot. Cuvântul prin care am încheiat alianţa cu voi când aţi ieşit din Egipt şi Duhul meu rămân în mijlocul vostru. Nu vă temeţi!»" (Ag 2,1-5).

Este unul dintre foarte puţinele texte din Vechiul Testament care se poate data cu precizie: este 17 octombrie din 520 î.C. Nu ni se pare că este descrisă, în cuvintele lui Aggeu, situaţia actuală a Bisericii Catolice şi, în atâtea aspecte, situaţia întregii creştinătăţi? Cine dintre noi este suficient de bătrân îşi aminteşte cu nostalgie timpurile, imediat după sfârşitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, în care bisericile se umpleau duminica, botezuri şi căsătorii se succedau în parohii, seminariile şi noviciatele călugăreşti abundau de vocaţii... "Dar acum în ce condiţii o vedem?", am putea spune cu Aggeu? Nu merită să irosim timp pentru a repeta lista relelor prezente, ale celor care unora le apar numai ruine, nu diferite de ruinele Romei antice pe care le avem în jurul nostru în acest oraş.

Nu tot ceea ce strălucea odinioară şi ceea ce suntem înclinaţi să deplângem era aur. Dacă ar fi fost totul aur rafinat, dacă acele seminarii pline ar fi fost făuritoare de păstori sfinţi şi formarea tradiţională dată în ele ar fi fost solidă şi adevărată, nu ar trebui să plângem astăzi atâtea scandaluri... Dar nu despre aceasta este cazul să vorbim aici şi desigur că nu sunt eu cel mai calificat să fac asta. Ceea ce vreau să preiau este îndemnul pe care profetul l-a adresat în acea zi poporului lui Israel. El nu i-a îndemnat să plângă, să se resemneze şi să fie pregătiţi pentru ce este mai rău. Nu; spune ca şi Isus: "Curaj şi la muncă, pentru că eu sunt cu voi - oracolul Domnului -; Duhul meu va fi cu voi!".

Dar atenţie: nu este vorba despre un vag şi steril "Aveţi curaj". Profetul a spus mai înainte care este "munca" de care trebuie să se apuce. Şi de vreme ce ea ne priveşte de aproape, să ascultăm şi oracolul precedent al lui Aggeu adresat poporului şi conducătorilor săi: "Aşa spune Domnul Sabaot: Poporul acesta zice: «Nu a venit timpul ca să reclădim casa Domnului». Dar a fost cuvântul Domnului prin Aggeu, profetul, zicând: «Dar pentru voi este timpul ca să locuiţi în casele voastre acoperite, iar casa aceasta să fie pustiită?». Acum, aşa zice Domnul Sabaot: «Aveţi grijă de căile voastre! Semănaţi mult, dar răsare puţin, mâncaţi, dar nu vă săturaţi, beţi, dar nu până să vă îmbătaţi, vă îmbrăcaţi, dar nu vă încălziţi, iar cel tocmit ia răsplata, dar o pune într-o pungă spartă». Aşa zice Domnul Sabaot: «Aveţi grijă de căile voastre! Urcaţi pe munte, aduceţi lemne şi reclădiţi casa, iar eu îmi voi găsi plăcerea în ea şi voi fi cinstit», spune Domnul" (Ag 1,2-8).

Cuvântul lui Dumnezeu, odată rostit, devine din nou activ şi actual ori de câte ori este proclamat din nou. Nu este un simplu citat biblic. Noi suntem acum "acest popor" căruia îi este adresat cuvântul lui Dumnezeu. Ce sunt pentru noi astăzi "casele acoperite" (unele traduceri spun: "bine decorate") în care suntem tentaţi să stăm liniştiţi? Eu văd trei case concentrice, una înăuntrul alteia, din care trebuie să ieşim pentru a urca pe munte şi a reconstrui casa lui Dumnezeu.

Prima casă bine acoperită, îngrijită şi decorată, este "eu"-ul meu: comoditatea mea, gloria mea, poziţia mea în societate sau în Biserică. Este zidul cel mai dificil de dărâmat, cel mai bine disimulat. Este aşa de uşor a confunda cinstea mea cu cinstea lui Dumnezeu şi a Bisericii, alipirea de ideile mele cu alipirea de adevărul curat şi simplu. Cel care vorbeşte, în acest moment, nu crede că este o excepţie. Stăm în găoacea noastră ca viermele de mătase în învelişul său: în jurul său este numai mătase, dar dacă viermele nu rupe găoacea, va rămâne vierme şi nu va deveni niciodată fluture care zboară.

Dar să lăsăm deoparte această temă, având atâtea ocazii pentru a auzi vorbindu-se despre ea. A doua casă bine acoperită din care trebuie să ieşim pentru a lucra la "casa Domnului" este parohia mea, ordinul meu călugăresc, mişcarea sau asociaţia eclezială, Biserica mea locală, dieceza mea... Nu trebuie să înţelegem greşit. Vai de noi dacă nu am avea iubire şi alipire de aceste realităţi particulare în care Domnul ne-a pus şi de care poate că suntem responsabili. Răul este de a le absolutiza, de a nu vedea altceva în afara ei, de a nu ne interesa decât de ea, criticând şi dispreţuind pe cel care nu o împărtăşeşte. Aşadar, a pierde catolicitatea Bisericii. A uita, spune adesea Sfântul Părinte, că "întregul este mai mare decât partea". Suntem un singur trup, trupul lui Cristos, şi în trup, spune Paul, "dacă un membru suferă, tot trupul suferă" (1Cor 12,26). Sinodul ar trebui să folosească şi la asta: să ne facă conştienţi şi părtaşi ai problemelor şi ai bucuriilor întregii Biserici Catolice.

Dar să ajungem la a treia casă bine acoperită. A ieşi din ea este mai dificil, deoarece timp de secole ne-a fost insuflat că a ieşi din ea ar fi fost păcat şi trădare. Citeam recent, cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, mărturia unei femei catolice dintr-o ţară cu religie mixtă. De când era tânără, parohul învăţa că numai a intra fizic într-o biserică protestantă se făcea păcat de moarte. Şi presupun că acelaşi lucru se spune, de cealaltă parte, despre intrarea într-o biserică catolică.

Vorbesc, desigur, despre a treia casă bine acoperită care este denominaţiunea creştină particulară la care aparţinem şi fac asta având amintirea încă proaspătă a evenimentului extraordinar şi profetic al întâlnirii ecumenice din Sudanul de Sud din februarie. Toţi suntem convinşi că parte din slăbiciunea evanghelizării şi acţiunii noastre în lume este cauzată de dezbinarea şi lupta reciprocă între creştini. Se verifică ceea ce Dumnezeu spune mereu în Aggeu al nostru: "Aţi aşteptat mult, şi, iată, puţin; l-aţi adus la casă, iar eu l-am suflat. De ce? - oracolul Domnului Sabaot. Întrucât casa mea este pustiită, iar voi alergaţi fiecare pentru casa lui" (Ag 1,9).

Isus i-a spus lui Petru: "Pe această piatră voi zidi Biserica mea". Nu a spus: "Voi zidi Bisericile mele". Trebuie să existe un sens în care ceea ce Isus numeşte "Biserica mea" cuprinde pe toţi cei care cred în el şi pe toţi cei botezaţi. Apostolul Paul are o formulă care ar putea să îndeplinească această misiune de a-i cuprinde pe toţi cei care cred în Cristos. La începutul Primei Scrisori către Corinteni, el extinde salutul său la: "toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru" (1Cor 1,2).

Desigur, nu putem să ne mulţumim cu această unitate aşa de vastă, dar aşa de vagă. Şi asta justifică angajarea şi confruntarea, şi doctrinală, între Biserici. Dar nici nu putem să dispreţuim şi să nu ţinem cont de această unitate de bază care constă în invocarea aceluiaşi Domn Isus Cristos. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu crede şi în Tatăl şi în Duhul Sfânt. Este foarte adevărat ceea ce a fost repetat în mai multe ocazii: "ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte".

În cazurile în care nu putem să nu dezaprobăm cum este folosit numele lui Isus şi modul în care este vestită evanghelia, ne poate ajuta să depăşim refuzul ceea ce Sfântul Paul spunea despre unii care în timpul său vesteau evanghelia "din ambiţie, nu cu intenţii curate". "Dar ce importanţă are?" - le scria filipenilor - "Numai ca în orice fel, fie din făţărnicie, fie în adevăr, Cristos să fie predicat. Şi pentru aceasta mă bucur" (Fil 1,16-18). Fără a uita că şi creştinii de alte denominaţiuni găsesc în noi catolicii lucruri pe care nu le pot aproba.

Oracolul lui Aggeu cu privire la templul reconstruit se termină cu o promisiune radioasă: "Gloria acestei case de pe urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, spune Domnul Sabaot. În locul acesta voi pune pacea - oracolul Domnului Sabaot" (Ag 2,9). Nu îndrăznim să spunem că această profeţie se va adeveri şi pentru noi şi că actuala casă a lui Dumnezeu care este Biserica din viitor va fi mai glorioasă decât aceea din trecut pe care acum o regretăm; însă putem spera asta şi putem cere asta de la Dumnezeu în spirit de umilinţă şi căinţă.

Nu lipsesc semne încurajatoare: unul dintre cele mai evidente este tocmai căutarea unităţii între creştini. În interviul dat unui jurnalist catolic, în călătoria de întoarcere din Sudanul de Sud, arhiepiscopul Justin Welby spunea: "Când vedem lucrând împreună Biserici care în trecut era duşmane declarate, se atacau şi îi ardeau pe preoţi unele din altele, condamnându-se reciproc în termenii cei mai violenţi: când se întâmpla asta, înseamnă că există ceva spiritual care se întâmplă. Există o eliberare a Duhului lui Dumnezeu care dă mare speranţă" (în "The Tablet", 11 februarie, p. 6).

Profeţia lui Aggeu pe care am comentat-o, venerabili părinţi, fraţilor şi surorilor, este legată de o amintire personală şi vă cer scuze dacă îndrăznesc s-o evoc din nou în această circumstanţă, după ce unii dintre voi probabil că au ascultat-o deja de la mine cu altă ocazie. Fac asta având certitudinea că din nou cuvântul profetic eliberează încărcătura sa de încredere şi de speranţa de fiecare dată când este proclamat şi ascultat cu credinţă.

În ziua în care superiorul meu general mi-a permis să părăsesc învăţământul la Universitatea Catolică, pentru a mă dedica complet predicării, era, în Liturgia Orelor, profeţia lui Aggeu pe care am comentat-o. După ce am recitat Oficiul, am venit aici în "Sfântul Petru". Voiam să-l rog pe apostol să binecuvânteze noua mea slujire. La un moment dat, în timp ce eram în piaţă, acel cuvânt al lui Dumnezeu mi-a revenit în minte cu putere. M-am îndreptat spre fereastra papei în Palatul Apostolic şi am început să proclam cu voce tare: "Curaj, Ioan Paul al II-lea, curaj, cardinalilor, episcopilor şi tot poporul Bisericii: şi, la muncă, pentru că eu sunt cu voi, spune Domnul". Era uşor să fac asta pentru că ploua şi nu era nimeni în jur.

Aşa că după câteva luni, în 1980, am fost numit predicator al Casei Pontificale şi m-am aflat în prezenţa papei pentru a începe primul meu Post Mare. Acel cuvânt a răsunat din nou înăuntrul meu, nu ca un citat şi o amintire, ci ca un cuvânt viu pentru acel moment. Am relatat ceea ce am făcut în acea zi în Piaţa "Sfântul Petru". Apoi m-am îndreptat spre papa, care în acel timp urmărea predica dintr-o capelă laterală, şi am repetat cu forţă cuvintele lui Aggeu: "Curaj, Ioan Paul al II-lea, curaj, cardinalilor, episcopilor şi tot poporul Bisericii: şi, la muncă, pentru că eu sunt cu voi, spune Domnul. Duhul meu va fi cu voi". Şi din priviri mi s-a părut că înţeleg că acel cuvânt dădea ceea ce promitea: şi anume curaj, (chiar dacă Ioan Paul al II-lea era ultima persoană din lume căreia trebuia să i se recomande să aibă curaj!).

Astăzi, îndrăznesc să proclam din nou acel cuvânt, ştiind că nu este vorba de un simplu citat, ci de un cuvânt mereu viu care realizează din nou de fiecare dată ceea ce promite. "Aşadar, curaj, Papa Francisc! Curaj, fraţilor cardinali, episcopi, preoţi şi credincioşi ai Bisericii catolice şi, la muncă, pentru că eu sunt cu voi, spune Domnul. Duhul meu va fi cu voi!".

Urez tuturor un Sfânt Paşte de pace şi de speranţă!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Din arhiva ercis.ro:

Mysterium fidei! Reflecţii despre liturgie de teologie. A patra predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (24 martie 2023)

"Dumnezeu este iubire! Avem nevoie de teologie!" A treia predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (17 martie 2023)

"Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede". A doua predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (11 martie 2023)

"A reînnoi noutatea". Prima predică de Postul Mare 2023 a card. Raniero Cantalamessa (3 martie 2023)

lecturi: 221.