© Vatican Media

Omilia Papei Francisc la Celebrarea Vesperelor în solemnitatea Convertirii Sfântului Paul, la încheierea celei de-a LVI-a Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (25 ianuarie 2023)

Tocmai am ascultat cuvântul lui Dumnezeu care a caracterizat această Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor. Sunt cuvinte puternice, atât de puternice încât ar putea să pară inoportune în timp ce avem bucuria de a ne întâlni ca fraţi şi surori în Cristos pentru a celebra o solemnă liturgie spre lauda sa. Deja nu lipsesc astăzi ştiri triste şi îngrijorătoare, aşa încât ne-ar place nu avem "reproşuri sociale" ale Scripturii! Şi totuşi, dacă aplecăm urechea la neliniştile timpului pe care-l trăim, cu atât mai mult trebuie să ne interesăm de ceea ce îl face să sufere pe Domnul pentru care trăim; şi dacă ne-am adunat în numele său, nu putem decât să punem în centru cuvântul său. El este profetic: de fapt, Dumnezeu, cu glasul lui Isaia, ne avertizează şi ne invită la schimbare. Avertizare şi schimbare sunt cele două cuvinte asupra cărora aş vrea să vă propun câteva idei în această seară.

1. Avertizare. Să reascultăm câteva cuvinte divine: "Când veniţi să vă prezentaţi în faţa mea, [...] nu mai aduceţi ofrande zadarnice! [...] Când vă întindeţi mâinile, îmi voi întoarce ochii de la voi; chiar dacă veţi înmulţi rugăciunile, nu vă voi asculta" (Is 1,12.13.15). Ce anume provoacă indignarea Domnului, până acolo încât să avertizeze cu tonuri aşa de supărate poporul pe care îl iubeşte aşa de mult? Textul ne revelează două motive. Înainte de toate, el dezaprobă faptul că în templul său, în numele său, nu se îndeplineşte ceea ce vrea el: nu tămâie şi ofrande, ci să fie ajutat cel oprimat, să fie făcută dreptate orfanului, să fie apărată cauza văduvei (cf. v. 17). În societatea din timpul profetului era răspândită tendinţa - din păcate mereu actuală - de a-i considera binecuvântaţi de Dumnezeu pe cei bogaţi şi pe cei care făceau multe ofrande şi îi dispreţuiau pe cei săraci. Dar asta înseamnă a-l răstălmăci complet pe Domnul. Isus proclamă fericiţi pe cei săraci (cf. Lc 6,20), şi în parabola judecăţii finale se identifică cu cei înfometaţi, cei însetaţi, cei străini, cei nevoiaşi, cei bolnavi, cei închişi (cf. Mt 25,35-36). Iată aşadar primul motiv de supărare: Dumnezeu suferă atunci când noi, care ne declarăm credincioşii săi, punem viziunea noastră înainte de a sa, urmăm judecăţile de pe pământ şi nu pe cel din cer, mulţumindu-ne cu ritualităţi exterioare şi rămânând indiferenţi faţă de cei la care el ţine mai mult. Aşadar, Dumnezeu se îndurerează, am putea spune, pentru răstălmăcirea noastră indiferentă.

În afară de asta, există un al doilea şi mai grav motiv care-l ofensează pe Cel Preaînalt: violenţa sacrilegă. El spune: "Nu suport nedreptatea şi solemnitatea. [...] Mâinile voastre sunt pline de sânge. [...] Îndepărtaţi răul faptelor voastre dinaintea ochilor mei" (Is 1,13.15.16). Domnul este "supărat" pentru violenţa comisă faţă de templul lui Dumnezeu care este omul, în timp ce este cinstit în templele construite de om! Putem să ne imaginăm cu câtă suferinţă trebuie să asiste la războaie şi acţiuni violente întreprinse de cel care se mărturiseşte creştin. Vine în minte acel episod în care un sfânt a protestat împotriva atrocităţii regelui mergând la el în Postul Mare ca să-i ofere carne; când suveranul, în numele religiozităţii sale, a refuzat mânios, omul lui Dumnezeu l-a întrebat pentru ce avea scrupule să mănânce carne animală în timp ce nu ezita să omoare fii ai lui Dumnezeu.

Fraţilor şi surorilor, acest avertisment al Domnului ne face să ne gândim mult, drept creştini şi drept confesiuni creştine. Aş vrea să reafirm că "astăzi, cu dezvoltarea spiritualităţii şi a teologiei, nu avem scuze. Totuşi, încă există cei care consideră că se simt încurajaţi sau cel puţin autorizaţi de credinţa lor să susţină diferite forme de naţionalism închis şi violent, atitudini xenofobe, dispreţ şi chiar maltratări faţă de cei care sunt diferiţi. Credinţa, cu umanismul pe care-l inspiră, trebuie să menţină viu un simţ critic în faţa acestor tendinţe şi să se ajute de a reacţiona rapid atunci când încep să se insinueze" (Enciclica Fratelli tutti, 86). Dacă vrem, după exemplul Apostolului Paul, ca harul lui Dumnezeu în noi să nu fie zadarnic (cf. 1Cor 15,10), trebuie să ne opunem războiului, violenţei, nedreptăţii oriunde se insinuează. Tema acestei Săptămâni de Rugăciune a fost aleasă de un grup de credincioşi din Minnesota, conştienţi de nedreptăţile comise în trecut faţă de populaţiile indigene şi împotriva afroamericanilor în zilele noastre. În faţa diferitelor forme de dispreţ şi rasism, în faţa răstălmăcirii indiferente şi a violenţei sacrilege, cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează: "Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi judecata" (Is 1,17). De fapt, nu este suficient a denunţa, trebuie şi să se renunţe la rău, să se treacă de la rău la bine. Iată că avertismentul este îndreptat spre schimbarea noastră.

2. Schimbare. După ce a diagnosticat greşelile, Domnul cere să fie remediate şi, prin intermediul profetului, spune: "Spălaţi-vă, purificaţi-vă [...]. Încetaţi să faceţi răul" (v. 16). Şi ştiind că suntem oprimaţi şi parcă paralizaţi de prea multele păcate, promite că el va fi cel care va spăla păcatele noastre: "Veniţi să discutăm, zice Domnul. Dacă păcatele voastre vor fi roşii ca pânza stacojie, ca zăpada le voi albi şi, dacă vor fi roşii ca purpura, vor deveni albe ca lâna" (v. 18). Preaiubiţilor, de răstălmăcirile noastre despre Dumnezeu şi de violenţa care se cuibăreşte înăuntrul nostru, nu suntem capabili să ne eliberăm singuri. Fără Dumnezeu, fără harul său, nu ne vindecăm de păcatul nostru. Harul său este izvorul schimbării noastre. Ne aminteşte asta viaţa Apostolului Paul, pe care-l comemorăm astăzi. Singuri nu reuşim, dar cu Dumnezeu totul este posibil; singuri nu reuşim, dar împreună este posibil. De fapt, Domnul le cere discipolilor săi să se convertească împreună. Convertirea - acest cuvânt atât de repetat şi nu întotdeauna uşor de înţeles - este cerută poporului, are o dinamică eclezială, comunitară. Aşadar, credem că şi convertirea noastră ecumenică progresează în măsura în care recunoaştem că avem nevoie de har, avem nevoie de milostivirea însăşi: recunoscându-ne toţi dependenţi de Dumnezeu în toate, ne vom simţi şi vom fi cu adevărat, cu ajutorul său, "una" (In 17,21), fraţi în mod serios.

Ce frumos este să ne deschidem împreună, sub semnul harului Duhului, la această schimbare de perspectivă, redescoperind că "toţi credincioşii răspândiţi pe suprafaţa pământului se află în comuniune unii cu alţii în Duhul Sfânt şi astfel - cum scria Sfântul Ioan Gură de Aur - cel care stă la Roma ştie că indienii sunt mădularele sale" (Lumen gentium, 13; In Io. hom. 65,1). Pe acest drum de comuniune, sunt recunoscător că atâţia creştini din diferite comunităţi şi tradiţii însoţesc cu participare şi interes parcursul sinodal al Bisericii Catolice, pe care îl doresc tot mai ecumenic. Dar să nu uităm că a merge împreună şi a ne recunoaşte în comuniune unii cu alţii în Duhul Sfânt comportă o schimbare, o creştere care poate avea loc numai, aşa cum scria Benedict al XVI-lea, "pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care a devenit comuniune de voinţă ajungând să atingă şi sentimentul. Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos. Prietenul său este prietenul meu" (Enciclica Deus caritas est, 18).

Apostolul Paul să ne ajute să ne schimbăm, să ne convertim; să ne obţină un pic din curajul său nepotolit. Pentru că, pe drumul nostru, este uşor a lucra pentru propriul grup şi nu pentru Împărăţia lui Dumnezeu, să ne enervăm, să pierdem speranţa acelei zile în care "toţi creştinii se vor aduna într-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericii una şi unică, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii sale" (Decretul Unitatis redintegratio, 4). Dar tocmai în vederea acelei zile să repunem încrederea noastră în Isus, Paştele nostru şi pacea noastră: în timp ce îl rugăm şi îl adorăm, El acţionează. Şi ne întăreşte ceea ce i-a spus lui Paul şi ceea ce putem simţi adresat fiecăruia dintre noi: "Îţi este suficient harul meu" (2Cor 12,9).

Preaiubiţilor, am voit să împărtăşesc în spirit fratern aceste gânduri pe care cuvântul mi le-a trezit pentru ca, avertizaţi de Dumnezeu, prin harul său să ne schimbăm şi să creştem în rugăciune, în slujire, în dialog şi în munca împreună spre acea unitate deplină pe care o doreşte Cristos. Acum aş vrea să vă mulţumesc din inimă: exprim recunoştinţa mea Eminenţei Sale mitropolitul Polykarpos, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice, Graţiei Sale Ian Ernest, reprezentant personal al arhiepiscopului de Canterbury la Roma, şi reprezentanţilor celorlalte comunităţi creştine prezenţi. Solidaritate vie exprim membrilor Consiliului Panucrainean al Bisericilor şi Organizaţiilor Religioase. Salut studenţii ortodocşi şi ortodocşi orientali, bursieri ai Comitetului de Colaborare Culturală cu Bisericile Ortodoxe de la Dicasterul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi pe cei de la Institutul Ecumenic din Bossey al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Un salut drag, foarte fratern, şi lui Frère Alois şi fraţilor de la Taizé, angajaţi în pregătirea Veghii ecumenice de rugăciune care va preceda deschiderea următoarei sesiuni a Sinodului Episcopilor. Toţi împreună să mergem pe calea pe care Domnul a pus-o în faţa noastră, cea a unităţii.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 391.